Moara cu noroc

Ioan Slavici

Aparitie:
- volumul “Nuvele din popor”, anul 1881

Tipologie:
- nuvela realista, de factura psihologica – surprinde destinul tragic al unei familii si
al unui personaj dezumanizat de patima banului. (vizeaza personajele in evolutia
lor interioara)

Definiție specie:
Nuvela este o specie a genului epic, în proză, de dimensiuni medii, mai mari decât ale
schiței și mai mici decât ale romanului. Spre deosebire de povestire, care pune accentul pe
acțiune, nuvela insistă asupra personajelor numeroase, bine conturate, complexe, din viața
cărora se prezintă mai multe episoade. Nuvela are un singur fir epic, desfasurandu-se liniar
și un conflict puternic. Naratorul nu se implica, in general, in acțiune.

Perspectiva narativa:
Naratiunea are un ritm epic neomogen, prin modificari ale timpului povestirii. Este
realizata la persoana a III-a, de catre un narator obiectiv, omniscient si omniprezent, detasat
de ceea ce relateaza, iar evolutia personajului este prezentata dintr-o perspectiva realist-
psihologica. Relatarea evenimentelor nu se realizeaza totusi in mod liniar , iar inlantuirea
dintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialogul (la inceputul nuvelei), descrierea
la timpul prezent (capitolele II si III), semnalarea unei relatii temporale de anterioritate fata
de cele povestite inainte. Pe langa perspectiva obiectiva a naratorului, intervine tehnica
punctului de vedere in interventiile simetrice ale batranei din incipitul si din finalul nuvelei.
 Tema:
In raport cu statutul personajului principal, tema textului se poate stabili din mai multe
perspective.
- Din perspectiva sociala, nuvela prezinta incercarea lui Ghita de a-si schimba
statutul social (cel de mester cizmar, avand atelier cu zece calfe) si de a asigura familiei sale
un trai indestulat; din perspectiva moralizatoare, prezinta consecintele dorintei de a avea
bani obtinuti pe necinstite.
- Din perspectiva psihologica, nuvela prezinta conflictul interior al protagonistului
care, dorind prosperitatea economica, isi pierde pe rand siguranta in sine si in familie.
Epilogul prezinta implinirea destinului, sub semnul caruia este pusa intreaga actiune.

Tema si viziunea despre lume:

- Viziunea despre lume in nuvela lui Ioan Slavici este configurata conform unor
principii etice ferme si a unor teze morale, specifice scriitorului ardelean.
- Teza de la care porneste autorul este formulata in cuvintele batranei in incipitul
nuvelei: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca-i vorba, nu bogăția, ci linistea
colibei tale te face fericit..” si se refera la raportul dintre bogatie si fericire. Potrivit acesteia,
fericirea nu trebuie cautata in bunastarea materiala obtinuta cu orice pret, la sfarsit punand
intamplarile tragice pe seama destinului necrutator: „asa le-a fost data!...”.
- Constructia personajelor si a subiectelor pornind de la teze morale si principii
etice ferme, intocmai celei prezentate anterior este o particularitate des intalnita in scrierile
lui Slavici.
- Viziunea despre lume a lui Ioan Slavici este puternic marcată de principiile
morale. El este inițiatorul „eticismului ardelean”.
- În nuvelele lui Slavici a căror acțiune are loc în satul ardelenesc, comunitatea
rurală acționează ca o instanță ce veghează la respectarea principiilor morale și sancționează
încălcarea lor.
- Dar acțiunea nuvelei „Moara cu noroc” se petrece într-un han, departe de alte
așezări omenești. În singurătatea hanului din Câmpia Aradului, autoritățile au puține
mijloace de a asigura respectarea legii. Aici domnește legea celui mai puternic. De aceea
este cu atât mai greu, pentru personajul Ghiță, să lupte împotriva influeneței malefice a lui
Lică, nefiind sprijinit de o comunitate. 
 Titlul:
Titlul are atat sens denotativ, cat si conotativ.
- Prin sensul denotativ este indicat locul actiunii: „situat intr-o vale in pustietate,
des calcat de hoti, la rascruce de drumuri, loc strajuit de 5 cruci”.
- Prin sensul conotativ este indicat sensul morii, cel de loc malefic, moara fiind cea
care macina destine. Prin „cu noroc” se face referire la terminologia de „fortuna labilis”
(=soarta schimbatoare). Locul este „cu noroc” atata timp cat personajele nu se abat de la
legile morale.

Structura:
- Nuvela este de factură clasică, fiind alcătuită din 17 capitole, încadrate de vorbele
înţelepte ale bătrânei soacre :
- „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit” . Acest precept moral stă la baza întregii acţiuni, fixând
destinul personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lui.
- „Aşa le-a fost dat” – final moralizator, concluziv si simbolic.

Raportul dintre incipit și final

- Perspectiva etică din care este abordată acțiunea nuvelei, reiese din faptul că
nenorocirile lui Ghiță sunt cauzate de nerespectarea principiului cumpătătrii, enunțat de
soacra lui Ghiță încă din incipitul nuvelei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia lui, căci, dacă e
vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”  Acest incipit este simetric cu
finalul ce constă tot într-o replică a bătrânei: „Știam eu că n-are să iasă bine, dar așa le-a fost
dată.”  Intervine așadar și tema destinului, care sancționează vina tragică a lipsei de
cumpătare.
- Simetria incipitului cu finalul se realizează şi prin descrierea drumului.
Simbolistica iniţială a drumului se completează,în final, cu sugestia drumului vieţii care
continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe".
- Finalul o aduce in prim-plan pe batrana care incheie simetric nuvela, printr-o
replica privitoare la destinul implacabil: „asa le-a fost data!..”.
- Avertismentul initial isi confirma astfel valoarea de adevar universal, de neevitat
in ordinea unei lumi ordonate conform unor principii morale solide. Cei doi soti au murit in
conditii dramatice, Ana ucisa de Ghita, iar Ghita ucis de Raut, partenerul lui Lica. Hanul a
ars, intreaga agoniseala castigata atat prin munca cat si prin mijloace necinstite se risipeste.
- Destinul nu iarta. Cei care incalca principiile morale sunt pedepsiti. Se salveaza
doar cei inocenti, copii celor doi soti – si cei virtuosi – batrana.
 Conflict:
- este unul complex si se manifesta pe doua planuri:
- exterior: social (Ghita – Lica), intre lege si faradelege (Pintea – Lica), conjugal-drama
a incomunicarii (Ana - Ghita), conflictul intre generatii (Ghita si soacra lui).
-interior: conflictul psihologic pe care il traieste Ghita, osciland intre dorinte puternice,
contradictorii: dorinta de a ramane om cinstit si dorinta de a se imbogatii alaturi de Lica.
Personajul principal, Ghita, traieste un puternic conflict psihologic, interior, osciland
intre dorintele puternice, dar contradictorii: dorinta de a ramane om cinstit, pe de o parte, si
dorinta de a se imbogati alaturi de Lica, pe de alta parte. In constiinta personajului principal
acest conflict duce la pierderea increderii in sine, fapt care, in plan exterior, afecteaza grav
relatiile sale de familie. De asemenea, conflictul interior se reflecta in plan exterior, prin
confruntarea dintre carciumarul Ghita si Lica Samadaul.

Locul:
Moara cu noroc, aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de
pustietăţi întunecoase; Transilvania de V, in jurul localitatii Ineu, Siria: „De la Ineu drumul
de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin
colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl
urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi
să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu iară mai departe locurile sunt
rele".

Timpul:
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte: “abia trecusera doar cateva luni dupa Sf.
Gheorghe”; cea de-a doua jumatate a sec. XIX
 Personajele:
Ghita – protagonist, penduleaza intre bine si rau, tata a doi copii, ginerele batranei, sotul
Anei
Ana - sotia luii Ghita, mama a doi copii, fata batranei, carciumarita, penduland intre o
pozitie morala pozitiva inspre una negativa
Lica Samadaul - personaj antagonist, intruchiparea faradelegii, porcar, om rau
Batrana – personaj moralizator, mama Anei, o femeie inteleapta care a ramas sa aiba
grija de copii,
Pintea – personaj secundar, intruchipeaza legea
Buza Rupta, Saila - Oamenii lui Lica
Laie, Marti, Uta, Raut - ajutoare la caricuma lui Lica
Personajele nuvelei au destine tragice, iar complexitatea lor este data de modul in care
Slavici foloseste diverse tehnici narative. Adept al unei scrieri sobre, simple, lipsite de
artificii, dar dornic de a accentua trairile interioare intense ale personajului principal, starile
contradictorii, situatiile limita in care acesta ajunge, incapabil fiind sa aleaga intre bine si
rau, Slavici se foloseste de tehnica monologului interior si de stilul indirect liber.
Caracterizarea directa realizata de narator este prezenta atat in descrierea aspectului fizic
al lui Lica, de exemplu, cat si in cazul lui Ghita unde intervine si prezenta altor personaje si
chiar autocaracterizare.
Mijloacele de caracterizare indirecta sunt predominante si diversificate, unele
constituind mijloace de investigatie psihologica. Naratorul noteaza gesturile, replicile,
reactiile personajelor, surprinde realtiile dintre ele si fluxul gandirii acestora. Dialogul este
reprezentativ pentru ilustrarea unor trasaturi de caracter, de exemplu, in scena din incipitul
nuvelei, in care Ghita si soacra sa se afla pe pozitii opuse. Alaturi de dialog, sunt introduse
secvente de monolog interior, prin intermediul carora sunt redate gandurile si framantarile
personajelor. Ilustrativ in acest sens este monologul interior al lui Ghita: „Ei! Ce sa-mi
fac?... Asa m-a lasat Dumnezeu!... Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa
mea? Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoase in spinare”.
 Caracterizarea protagonistului se face si din perspectiva altor personaje, cum este de
exemplu, cazul Anei, care observa modificarile comportamentale si afective ale sotului sau:
„samtea ca de catva timp barbatul ei s-a schimbat”.

Ghita:
Ghiță este personajul principal al nuvelei, un personaj realist prin caracterul lui veridic și
prin importanța factorului economic și social în mentalitatea și în planurile lui de viitor.
Statutul său inițial este acela al unui cizmar de la țară care trăiește în sărăcie împreună cu
familia, formată din soția lui, Ana, din mama acesteia și din copilul Petrișor. Un al doilea
copil se naște pe parcursul acțiunii.
Ghiță dorește să strângă bani ca să deschidă la oraș un atelier de cizmărie cu zece calfe.
În acest scop, el ia în arendă hanul de Moara cu noroc, dorind inițial să rămână aici numai
până când va strânge suma de bani necesară. Reiese de aici dorința lui de a-și schimba
statutul social și de a dobândi bunăstarea pentru familia sa.
La început, șederea la Moara cu noroc este profitabilă, căci hărnicia și purtarea lui
prietenoasă îi atrag prețuirea celor care poposesc la han, în asemenea măsură, încât aceștia
nu mai spuneau că se duc la Moara cu noroc, ci se duc la Ghiță.
Soacra lui, care inițial se opunea proiectului de a lua în arendă hanul, se bucură acum și-
l apreciază pe Ghiță pentru hărnicia și stăruința lui de a duce o viață mai bună. Personajul
principal este astfel caracterizat în mod direct de către alt personaj.
Viața tihnită de la han încetează, pentru Ghiță, din momentul în care apare Lică
Sămădăul, care îl constrânge pe hangiu să-i devină complice. Astfel se declanșează
conflictul interior al lui Ghiță, ce se accentuează pe parcurs; este un conflict între patima de
înavuțire și dorința de a redeveni un om cinstit. Mai intervin, în acest conflict, grija pentru
familia lui și dorința de a-și răzbuna orgoliul rănit de Lică.
Constrâns să-i fie complice lui Lică, Ghiță se frământă îndelung, caută justificări și
scuze compromisului moral făcut din necesitate, dar și din dorința de câștig. În sufletul său,
se dă o luptă dramatică; el își compătimește copiii că nu mai pot avea un tată om cinstit, iar
exclamația retorică subliniază suferința interioară a personajului în fața acestei realități. Pe
de altă parte, Ghiță caută scuze pentru comportamentul lui și se compară, în cadrul unui
monolog interior, cu un cocoșat care nu este bucuros de cocoașă, dar nici nu poate scăpa de
ea. Această comparație a unui defect moral cu o deficiență fizică este falsă și menită doar
să-l liniștească pe protagonist, permițându-i să-și continue acțiunile necinstite.
Lică îl folosește ca informator și îi dă să schimbe la oraș banii rezultați din furt, pentru
ca astfel să nu existe dovezi împotriva lui. Ghiță face însă un joc dublu, ca Lică să poată fi
prins. Hangiul îi dă banii jandarmului Pintea, pentru ca acesta să-i schimbe, obținând în
acest fel dovezile necesare. Dar Ghiță nu este total cinstit cu Pintea, deși la început se
gândește să-i mărturisească faptul că lui îi revenea un comision din această tranzacție. În
cele din urmă, Ghiță renunță la a spune adevărul, gândindu-se că n-are rost ca Pintea „s-o
mai știe și pe-asta”. Deci dorința lui de câștig este mai mare decât dorința de adevăr.
Implicat în afecerile necinstite ale lui Lică, Ghiță se însingurează, se închide în sine,
devenind tot mai puțin comunicativ cu Ana. Aceasta îl simte înstrăinat de ea și bănuiește
alte cauze, ceea ce o va determina, în cele din urmă, să-i cedeze lui Lică. Când, în final, Ana
află adevărul și îi reproșează lui Ghiță că nu i l-a spus la timp, declanșând astfel tragedia,
Ghiță se apără, neasumându-și responsabilitatea, prin replica: „Nu mi-a dat Dumnezeu
gândul ăl bun.”
Pentru a-l preda pe Lică lui Pintea, Ghiță își sacrifică soția, lăsând-o ca momeală ca să-l
rețină pe Sămădău la han. Acest fapt îl determină pe Pintea să-l caracterizeze pe hangiu ca
pe un om „tare”.
Caracterizările directe ale protagonistului de către alte personaje sunt contradictorii,
reflectând complexitatea personajului principal și frământarea sa lăuntrică ce-l face să apară
celorlalți sub diverse ipostaze. Dacă Pintea îl consideră „tare”, în schimb Ana îl percepe ca
„slab” și îl caracterizează cu dispreț ca „muirere îmbrăcată în straie bărbătești”.
Lică îl consideră periculos, din cauza patimii lui Ghiță pentru o singură femeie.
Sămădăul nu intuiește deci că dorința de a se elibera de sub influența lui va fi, pentru Ghiță,
mai oputernică decât dragostea pentru Ana. În final, el își ucide soția, pretextând că n-o
poate lăsa vie după moartea lui.
Modalități diverse de caracterizare (directă de către narator sau de către alte personaje,
autocaracterizare, caracterizare indirectă prin acțiuni și prin raportul cu alte personaje)
conturează personajul Ghiță ca veridic și deosebit de complex ca structură interioară
măcinată de un intens conflict de ordin moral.

Treptele dezumanizarii lui Ghita:

Prima ipostaza – om moral: Sot si tata iubitor, el doreste sa-si protejeze membrii familiei
si sa le asigure o viata mai buna. El asociaza saracia cu lipsa de demnitate si de aceea vrea
sa schimbe acest lucru si sa ia in arenda carciuma „Moara cu noroc”. Harnicia si priceperea
eroului, destoinicia si spiritul sau practic se vadesc in rapiditatea cu care transforma hanul in
ruina, intr-un loc cautat de drumeti care nu vorbeau de „Moara cu noroc”, ci de „carciuma
lui Ghita”. Personajul este multumit, are incredere in sine, este fericit alaturi de familia sa.
Aparitia lui Lica schimba aceasta stare de lucruri.
A doua ipostaza – om dilematic: penduleaza intre dorinta de a ramane cinstit si ispita
castigului nemuncit. La inceput incearca sa i se opuna lui Lica, dar isi da seama ca nu poate
ramane la han decar daca devine omul acestuia, iar Ghita vroia sa ramana la moara pentru ca
ii mergea bine. El accepta compromisul moral si vointa, forta sa interioara naruie sub ispita
navalnica de a vedea bani gramada inaintea sa. Avand trairi sufletesti contradictorii, Ghita
se inchide in sine, refuza comunicarea cu Ana, devine taciturn, irascibil. Astfel, din om
cinstit si harnic devine treptat rsuz, irascibil, isi pierde repede cumpatul, nu mai zambea ca
inainte, e violent. Gandurile sale sunt de asemenea semnificative: ii pare rau ca are nevasta
si copii, ar fi vrut sa devina tovarasul lui Lica si sa castige mult. El alege duplicitatea vrand
sa para un om cinstit, dar devine complice si partas la faptele necinstite ale samadaului
(jefuirea arendasului, uciderea doamnei in negru si a copilului ei). Alte afaceri pe care le fac
cei doi impreuna: Lica se imprumuta cu bani de la Ghita cand are nevoie, ii aduce porci
furati, bani murdari si obiecte furate pe care Ghita le preschimba in bani curati din care ii
revenea o parte.
A treia ipostaza: om imoral. Jura stramb la proces, devenind complicele lui Lica. Vrea sa
scape de influenta lui Lica, dar este duplicitar, colaborand cu Pintea, jandarmul, dar
spunandu-i adevarul pe jumatate (nementinandu-i de banii care ii revin). Isi arunca sotia ca
momeala, ca intr-un final sa-si dea seama ca nu reuseste si ca si-a distrus iremediabil viata si
casnicia, ucigand-o pe Ana.
 Lică este șeful porcarilor, sămădău, responsabil de turmele de porci, trebuind să
plătească proprietarilor orice porc lipsă din turmă Portretul fizic prezentat de narator prin
caracterizare directă scoate în evidență caracterul hotîrât al personajului: „Lică, un om ca de
36 de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu
sprâncenele dese și împreunate la mijloc”
Descrierea vestimentației lui Lică subliniază statutul său social, superior celorlalți
porcari. El este îmbrăcat elegant și poartă accesorii prețioase: cămașă albă și subțire cu
floricele, pieptar cu bumbi de argint și bici cu mâner de os, împodobit cu ghintulețe de aur.
Îi cunoștea pe „toți oamenii buni, dar mai ales pe cei răi”.
Când sosește la han, se prezintă cu agresivitate și întreabă cine e hangiul. Îi
condiționează lui Ghiță rămânerea la han de colaborarea la afacerile lui necinstite.
Confruntarea dintre cele două personaje este determinantă pentru felul în care va evolua
conflictul. Este ca un duel, în care fiecare caută punctul slab al celuilalt și încearcă să-și
impună superioritatea.
Lică sosește la han pe un drum ocolit și îmblânzește câinii spre a-l surprinde pe Ghiță și
a-i arăta că nu se poate feri de el. La aceasta, Ghiță reacționează trimițându-și sluga – la
sfatul Anei – în sat, pentru a-i spune preotului că a venit Lică la han, manevră pe care Ghiță
i-o va dezvălui lui Lică atunci când acesta va deveni amenințător, iar sămădăul îi va spune
că nu-l va ierta niciodată pentru acestă faptă.
 În această primă confruntare, Lică îi cere lui Ghiță să-i devină complice. Hangiul refuză
și se dovedește mai tare decât Lică din punct de vedere fizic, dar Sămădăul nu ezită să-și
cheme oamenii în ajutor, având față de Ghiță avantajul numărului.
Abil, bun cunoscător de oameni, Lică intuiește slăbiciunea lui Ghiță pentru câștig și îl
supune, luându-i banii. De asemenea, își schimbă atitudinea și tonul când vede că Ghiță este
afectat de situația lui de inferioritate.
Caracterizările directe ale lui Lică de către alte personaje diferă în funcție de cât de bine
îl cunoșteau acestea. Astfel, bătrânei, Lică i se pare la început „un om prea cumsecade”.
Pintea, care îl cunoaște bine și îi poartă o ură nestinsă, afirmă că patima lui Lică e aceea de a
stăpâni, de a-i domina pe alții. Această trăsătură devine de nesuportat pentru Ghiță.
Lică este caracterizat indirect prin faptele sale. Acesta comite crime, furturi și
înșelăciuni ce denotă degradarea sa morală. Plănuiește jefuirea arendașului și uciderea
femeii îndoliate și chiar a copilului, fapte la care participă direct.
Dorind să-l lecuiască pe Ghiță de slăbiciunea pentru o singură femeie, Lică îi cere
acestuia să-și abandoneze nevasta în brațele sale, fapt acceptat de hangiu, pentru ca Lică să
fie prins de Pintea.
În finalul nuvelei, Lică poruncește incendierea hanului Moara cu noroc și, fiind pe
punctul de a fi prins de jandarmul Pintea, Sămădăul preferă să se sinucidă, izbindu-se cu
capul de trunchiul unui stejar. Acest fapt relevă orgoliul nemăsurat al lui Lică.
Pe tot cuprinsul operei, Lică este o întruchipare a maleficului. Este lipsit de slăbiciuni,
hotărât, orgolios și are abilitatea de a descoperi și specula ceea ce este vulnerabil în fiecare. 
 Particularitățile nuvelei psihologice

- Nuvela psihologică folosește introspecția (prezintă din interior gândurile și

sentimentele personajelor), în timp ce alte tipuri de nuvele deduc psihologia personajului din
manifestările lui exterioare: din acțiuni, replici, gesturi etc.

- De asemenea, în nuvela psihologică, conflictul interior predomină asupra

conflictului exterior.

- Limbajul artistic se caracterizează printr-o mare sobrietate. Scriitorul evită

intenţionat un stil ornamentat, care ar fi fost total nepotrivit cu prezentarea unor destine atât
de tragice.
- Frazele sunt clare şi precise, elementele de grai popular – puţine şi apar mai ales
în vorbirea personajelor. Regionalismele sunt, de asemenea, folosite cu mare atenţie

- culoarea epocii (vestimentaţie, obiceiuri, ospăţul domnesc).

- Focalizarea externa predomina pe parcursul operei, deoarece Slavici imprumuta

ipostazei naratoare registrele stilistice ale personajelor, de aici rezulta impresia de
veridicitate dar si de stil neprelucrat ,neartistic.

- Alaturi de aceasta apare si tehnica punctului de vedere sau a focalizarii interne,

deoarece povestitorul omniscient imprumuta din autoritatea sa batranei, aceasta devenind
vocea colectivitatii (a sfatului batranilor, care in lumea rurala are autoritate deplina);de aici
rezulta dimensiunea moralizatoare a nuvelei.

- Modalitatile de expunere sunt folosite variat, pentru a sugera gama variata de stari

si pentru a focaliza asupra aspectelor care intereseaza.

- Naratiunea este dinamizata si dramatizata prin dialog(inceputul nuvelei), apoi

ritmul este incetinit prin prezenta secventelor descriptive cu rol in descrierea cadrului
naratiuni, a conturarii portretelor.

- Specifice unei opere de analiza psihologica sunt monologul interior de factura

traditionalista care reda gandurile personajului (cap IV) si monologul interior adresat, (Ghita
vorbeste cu sine, imaginand-o pe Ana ca interlocutor), cu rol de caracterizare indirecta.
 - Datorita acestor insertii dar si elipsei, tehnicii flash-back-ului ,naratiunea capata
aspect discontinuu,dand impresia ca ezitarile personajului se imprima povestirii si
discursului narativ, ajutand lectorul sa vibreze la situatia descrisa.

- Stilul este imprimat de oralitatea ardeleneasca , asemanator lui Creanga ,mult mai

cenusiu insa,la fel ca pusta aradeana,fara savoare, ci doar sters, “sarac,cu repetarea acelorasi
cuvinte in interiorul acelorasi fraze”(T. Vianu),urmarind ritmul vorbirii.

- Realizata in maniera realista, cu accente clasice, opera retine atentia prin

complexitatea sa, fiind desemnata de G. Calinescu drept “nuvela solida cu subiect de
roman”,dar si personaje pregnant conturate, dar,mai ales, in maniera tipica pentru
Slavici :includerea ideii moralizatoare ,nuvela capatand valoare de parabola a cumpatarii.

 
  Trăsături clasice:
- echilibrul compoziţiei (patru părţi precedate de un motto semnificativ);
- prezentarea riguroasă a evenimentelor;
- caracterul obiectiv al naraţiunii;
- mesajul educativ al operei.

Trăsături realiste:
- tehnica detaliului semnificativ (descrierea minuţioasă a decorului, a vestimentaţiei
etc);
- observaţia psihologică şi socială;
- nararea obiectivă şi impersonală.

Incadrarea in specie literara:

- accentul cade pe analiza stărilor sufleteşti;
-          teme preferate: dezumanizarea din cauza patimei pentru bani (aur), tema
inadaptatului, a parvenitului etc.;
-          motive literare specifice: obsesia, frica, alienarea, erosul;
-          modalităţile de investigare a trăirilor psihologice sunt monologul interior, stilul
indirect liber, analiza psihologică, replicile, introspecţia;
-          relatarea la pers a III-a; -narator obiectiv, omniscient şi omniprezent;
-          faptele sunt verosimile (credibile); -pers. complexe, surprinse în evoluţie;
-          dezvolta puternice conflicte interioare.