Relația dintre două personaje (Ana-Lică) în nuvela

„Moara cu noroc”

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este

unul dintre adepții realismului clasic, reflectând în scrierile sale mai ales
lumea satului transilvănean, un univers dominat de norme patriarhale în
care echilibrul este asigurat de elemente de tradiție.
„Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de factură psihologică.
Publicată în 1881 în volumul „Novele din popor”, „Moara cu noroc”
devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici
asupra vieții, în general, și asupra lumii satului, în particular, alături de
„Popa Tanda”, „La crucea din sat”, „Gura satului” etc.
Este o nuvelă psihologică prin: conflict interior, tematică
modalitățile de caracterizare ale personajului și de investigare
psihologică (autoanaliza, monologul interior de factură tradițională și
acela realizat în stil indirect-liber, scene dialogate, notații ale gesticii, ale
mimicii, ale tonului vocii). În nuvela psihologică, accentul cade asupra
complexității personajului, asupra transformărilor interioare ale
conștiinței sale, dar și asupra stărilor sufletești trăite de acestea.
Ioan Slavici își construiește subiectele și personajele pornind de la
teze morale și principii etice ferme, aflate la baza societăților
tradiționale. Teza morală de la care pornește Slavici este formulată în
cuvintele bătrânei din incipitul nuvelei și se referă la raportul dintre
bogăție și fericire: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e
vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.” Afirmația
bătrânei, simbol al înțelepciunii, concentrează viziunea despre lume a
autorului ardelean. Dacă sărăcia este asociată fericirii, bogăția este
percepută drept o posibilă sursă de nefericire, dintr-o perspectivă
tradițională, generată de o mentalitate conservatoare.
Tema familiei este una dintre cele mai prolifice din literatură,
permițând surprinderea unui complex proces de interrelaționări umane.
Nuvela abordează tema familiei tradiționale pe care o subsumează temei
destinului, plasând-o sub semnul dramei comunicării.
 Ca nuvelă psihologică, „Moara cu noroc” urmărește manifestările
unor conflicte exterioare, respectiv planul conștiinței personajelor.
Tema nuvelei poate fi privită dintr-o triplă perspectivă: perspectiva
socială ilustrează încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din
cizmar vrea să devină cârciumar), asigurând familiei sale un trai
îndestulat; perspectiva moralizatoare accentuează efectele nefaste ale
dorinței de a avea bani, ale setei de înavuțire; perspectiva psihologică
prezintă conflictul interior trăit de către personajul Ghiță care, dornic de
prosperitate economică, își pierde treptat încrederea în sine, traversând
un amplu proces de dezumanizare sub imperiul banului atotputernic.
Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări ale timpului
povestirii, acțiunea desfășurându-se prin continue acumulări și izbucniri
de tensiune epică. Întâmplările din narațiunea realistă sunt relatate la
persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient și omniprezent,
prin viziunea „dindărăt”, focalizare zero. Interferența dintre planul
naratorului și cel al personajelor se realizează prin utilizarea stilului
indirect-liber. Înlănțuite temporal, faptele sunt credibile, verosimile,
oferind iluzia realității.
Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica
punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei din incipitul și
din finalul nuvelei. În cuvintele acesteia se ascunde însă vocea
auctorială, iar intenția moralizatoare este pusă astfel sub masca
obiectivității.
Titlul nuvelei este unul ironic, norocul așteptat dovedindu-se a fi
nenoroc, din cauza abordării greșite a destinului. Substantivul „moară”
capătă conotații simbolice, sugerând un topos al degradării morale,
spirituale, o coborâre într-un Infern al patimilor omenești, întrucât
drumul spre oraș devine unul al pierzaniei, moara „măcinând” destinele
umane aflate la răscruce.
Ghiță, protagonistul nuvelei, este un personaj complex, tragic, care
străbate traseul unei dezumanizări graduale. El se supune unui destin
nefavorabil, fatalității, vina sa existențială raportându-se la neputința de
a înfăptui ceea ce-și dorește cu ardoare.
Ghiță este nevoit să aleagă între două situații nefavorabile: fie să
devină bogat, dar corupt, prin intermediul infractorului Lică, fie să
renunțe la han și să rămână sărac. Confruntarea dorinței și a necesității
provoacă drama existențială a protagonistului.
Depersonalizarea lui Ghiță urmează liniile unei psihologii abisale,
amănunțit relevate, protagonistul îndepărtându-se treptat de Ana, de
întreaga familie, va tăinui crimele Sămădăului, devenindu-i astfel
complice, și naufragiind, în cele din urmă, în patima câștigării banului.
Rolul lui Lică, personaj malefic, chiar mefistofelic, emanație a locurilor
rele pe care le domină, este acela de a arăta iminența catastrofei.
Ghiță este un personaj „rotund”, evoluând de la tipicitate, sub
determinare socială (cârciumarul dornic de avere), la individualizare,
sub determinare psihologică și morală.
Ghiță oscilează între două ipostaze antitetice: angelică (ancorat în
valorile familiale, iubirea, „liniștea colibei”) și demonică („bogăția”,
atracția malefică a banilor), demonstrându-și slăbiciunea caracterială în
fața tentațiilor și sfârșind tragic.
Lică rămâne egal cu sine, „un om rău și primejdios”, în schimb,
Ana suferă transformări interioare care îi oferă scriitorului posibilitatea
unei fine analize a psihologiei feminine.
Relațiile dintre personajele Lică și Ana sunt evidențiate de tema
operei: oglindirea vieții sociale, în contextul societății ardelenești de la
sfârșitul secolului al XIX-lea. Acțiunea surprinde prăbușirea unei
familii, prin nerespectarea perceptului moral rostit de mama Anei la
începutul nuvelei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. În timp ce
conflictul interior ilustrează confruntarea lui Ghiță cu personajul
antagonist, Lică Sămădăul, conflict ce o implică pe Ana ca simbol al
consecințelor degradării morale, conflictul interior trăit de Ghiță este
prezentat din perspectiva obsesiilor acestuia pentru relațiile cu Lică, dar
și cu Ana. Construcția subiectului evidențiază replicile bătrânei (din
prolog și epilog), care încadrează discursul narativ; această construcție
simetrică, circulară, scoate în relief eșecul relațiilor dintre cele două
personaje.
Farmecul straniu ce îl înconjoară pe Lică, personajul negativ al
nuvelei, i se adaugă seducția inteligenței, misterul puterii sufletești.
Portretul individual al lui Lică este realizat pe baza „interpretării
fiziognomonice” (Silviu Angelescu, „Portretul literar”), concentrat pe
determinismul specific balzacian, fiecărui element fizic corespunzându-i
unul moral: „Lică, un om ca de treizeci și șase de ani... cu ochii mici și
verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă
dintre cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele”. Ochii mici
sugerează răutatea, iar sprâncenele împreunate la mijloc relevă
caracterul malefic al personajului, punctat și în capitolul al XV-lea:
„Lică gonea... încât trecea ca blestămul pământului”. Preocuparea
deosebită pentru vestimentație, în ciuda unei profesii ca aceea de porcar,
sugerează vanitatea, orgoliul excesiv al personajului.
În capitolul al XIV-lea, naratorul focalizează atenția cititorului
asupra chimirului porcarului, acesta urmând să fie cauza sfârșitului său
(îl uită pe patul Anei și se întoarce, fiind surprins pe drum de Pintea și
nevoit să se sinucidă, deoarece nu poate accepta o astfel de înfrângere):
„Lică scoase peste câtva timp din șerparul său plin cu bani patru hârtii,
scuipă pe ele și lipi pe fruntea fiecăruia dintre țigani câte una”.
Ioan Slavici surprinde, cu o mare intuiție psihologică, sufletul
feminin, Ana rămânând un personaj memorabil, mobil, rotund ( cf. E.M.
Forster). Procesul de transformare a Anei apare ca o trezire a forțelor
feminine, puternice și ascunse.
Scriitorul surprinde fascinația pe care Lică o va exercita asupra
Anei, reacția acesteia asupra Sămădăului fiind de teamă, uimire și
admirație: „Și cum el împletea, ea privea la degetele lui care strângeau
pleata [...] privea la mâna lui care nu atinsese niciodată sapa, nici
coarnele plugului, ci numai biciul ușurel și frâul calului, la mâna lui albă
și la degetele lui subțiri și lungi, privea la cămașa lui albă cu floricele, la
fața lui rasă neted, la mustața lui lungă si la ochii lui verzui”. Prin
interiorizarea reacțiilor Anei, Slavici surprinde începutul unei afinități a
acesteia față de Lică, relația viitoare (accidentală, totuși) dintre aceștia
fiind anunțată în capitolul al III-lea doar la nivel conotativ: „Ana rămase
privind ca un copil uimit la călărețul ce stătea ca un stâlp de piatră
înaintea ei... privea oarecum speriată de bărbăția înfățișării lui”.
Sămădăul este un om temut, care supraveghează totul, știe locurile
bune și rele și poate „să afle urechea grăsunului pripășit chiar și în oala
cu varză”. El este, deci, un vârf ierarhic și justițiar. Tactica Sămădăului
este de a respinge obișnuitul relațiilor și a le impune pe cele specifice lui
(momentul în care „împrumută” banii de la Ghiță). O altă caracteristică a
comportamentului său este promptitudinea adecvării, mobilitatea
reacțiilor.
Sămădăul reprezintă încarnarea unui principiu, a voinței de putere,
dar el nu este instrumentul orb al unei pasiuni mortale, ci o inteligență
lucidă, stăpână pe actele sale și pe consecințele lor. Orgoliul lui este unul
de stăpân, care nu doar își subordonează oamenii, dar se substituie
destinului lor, ținând locul unui Demiurg pătimaș, batjocoritor și sadic.
Lungul capitol al depoziției și al judecății are rostul de a demonta
mecanismul de pârghii al fatalității, al faptelor dirijate de mintea
diabolică a unui om, mecanism în stare să-l cuprindă în desfășurarea lui:
Lică a jefuit și și-a creat un alibi atât de puternic, încât sub pavăza lui
mai poate înfăptui, nepedepsit, o crimă. Reușește, în același timp, să-și
inculpe dușmanii direcți, pe Săilă și pe Buză-Ruptă, și să-l treacă sub
bănuială pe Ghiță. Totul se petrece în răstimpul unei zile și nopți, când
Sămădăul ucide, îi lichidează pe dușmani, îl aservește pe Ghiță, îl
dezarmează pe urmăritorul Pintea, făcându-l ridicol. Orientarea morală a
faptelor se menține în umbră și admirabilă rămâne explozia de putere.
Sămădăul ia forma umană a destinului, el este unealta prin care soarta își
împlinește cursul.
Odată cu prăbușirea autorității soțului său, femeia se simte
eliberată de control și constrângere și singură nu se mai poate domina.
Intransigentă și neiertătoare, ea suportă influența inversă a ororii:
obișnuința cu prezența răului, prin simplul fapt că cel de lângă ea îl
practică.
Acum intervine și influența lui Lică. Ieșind de sub autoritatea
bărbatului care îi fusese soț și aproape părinte, Ana trece sub autoritatea
lui Lică, deoarece ea simbolizează femeia supusă, ce nu se poate lipsi de
protecție.
Sămădăul acționează, ca în toate situațiile, printr-o frustrare
violentă: n-o bagă în seamă pe Ana, nu-i vorbește, n-o privește ca pe o
femeie frumoasă. Când vrea s-o câștige, întoarcerea de atitudine este
spectaculoasă, iar femeia răspunde printr-o efuziune umilă și
recunoscătoare.
 La primul chef cu lăutari, Lică dansează cu Ana, se înfierbântă sau
simulează înfierbântarea, transmițându-i femeii o stare de exuberanță.
Este primul șoc de satisfacție al femeii care se simte dorită de alt bărbat
decât al ei. Respinsă de soțul său, care nu face din ea o confidentă, Ana
se lasă atrasă de celălalt, care ia locul protectorului.
Sămădăul are inteligența de a pricepe că, pentru a o câștiga, trebuie
să joace un rol aproape patern. El se arată duios față de copii, mimează
cu o discreție subtilă figura pasionatului, care se abține de la avansuri
pentru a nu o speria. Femeia sesizează nuanța și crede în sinceritatea
gesturilor (în fond, false).
Lică o învață pe Ana viciul, atunci când dansează cu Uța,
prefăcându-se a se abține de la un dans la fel de scandalos și cu soția lui
Ghiță, iar acest sacrificiu măgulește femeia. Ana, așezată în concurență
cu o altă femeie, îndârjită să arate ce poate, învață să glumească
deocheat. Ea confundă depravarea cu joaca, iubirea pentru altul, cu gruja
față de soțul ei, ți rămâne la cârciumă, ca să se răzbune pe indiferența
acestuia din urmă.
În opinia mea, opera scriitorului ardelean evidențiază o lume
complexă, căreia normele etice îi dau sensul. De altfel, scriitorul afirma:
„În gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna spre o viețuire potrivită
cu firea omenească.” (Lumea prin care am trecut).