Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga

I. CONTEXTUL APARIȚIEI
Poezia blagiană se înscrie în direcția modernistă, ilustrând curentul expresionist.
Modernismul este o direcție literară ce înglobează o suită de curente artistice
inovatoare: simbolism (începutul modernismului liric), expresionism, ermetism,
avangardism, futurism, suprarealism, dadaism.
Modernismul se manifestă ca reacție împotriva tradiționalismului, propunând
noi principii de creație și forme de exprimare artistică inedite, începând cu finalul
secolului al XX-lea.
Teoreticianul modernismului românesc este criticul literar Eugen Lovinescu,
care sublinia necesitatea sincronizării culturii române cu experiențele europene,
emițând teoria sincronismului.
În accepția criticului există un spirit al veacului („saeculum”), care ignoră
granițele geografice și determină o aliniere a culturilor, o sincronizare a acestora,
proces complex, derulat în două etape: etapa simulării (se fundamentează pe
teoria imitației, ce presupune, prin conceptul „mimesis”, preluarea unor concepte
culturale superioare și etapa stimulării, al creării unui fond cultural propriu
Trăsăturile modernismului liric: promovarea subiectivismului liric (în plan
textual, se regăsesc mărci lexico-gramaticale ale prezenței eului liric); poezia
modernistă neagă principiile tradiționaliste de creație, marcând ruptura de trecut și
manifestând revoltă, libertate de exprimare, tendința de a inova în plan artistic; este
promovată o poetică a cunoașterii și a existenței, poezia însăși devenind o
modalitate de contemplare a lumii; este activată funcția simbolică a limbajului (se
cultivă simboluri inedite); se impune un nou concept literar – „estetica urâtului”
(presupune o lărgire a sferei semantice a frumosului, prin valorificarea unor
cuvinte nepoetice, „urâte”, care, prin resemantizare, capătă o mare forță sugestivă);
ambiguitatea limbajului poetic (polivalență sau plurivalență semantică) = poezia
modernistă admite multiple forme de interpretare datorită numeroaselor
semnificații ale termenilor poetici; se cultivă principiul disonanței – eul poetic este
prin între trăiri contradictorii, ireconciliabile, marcând dezacordul cu sine și cu
lumea; versurile moderniste se caracterizează prin fragmentarism = poemul
modernist se constituie din secvențe fără legături evidente între ele; se cultivă
metafora revelatorie (o metaforă care își dezvăluie semnificațiile); metaforismul
susține cultivarea preponderentă a metaforelor în creațiile lirice moderniste; poezia
modernistă aduce importante inovații în plan prozodic (structura
monobloc/astrofică, dispunerea în strofe și versuri inegale, cultivarea versului liber
și a versului alb, se cultivă tehnica ingambamentului).
 Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost publicată în volumul de
debut al poetului-filosof Lucian Blaga, „Poemele luminii” (1919), constituind o
veritabilă artă poetică modernistă, întrucât redă concepția sa despre rolul creației și
al creatorului, definind relația poet-lume, poet-cunoaștere.

II. ÎNCADRAREA ÎN MODERNISM (CURENTUL EXPRESIONIST)

Poezia blagiană se înscrie în direcția modernistă, ilustrând artistic curentul
expresionist.
Expresionismul este curentul literar apărut în Germania, la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, caracterizându-se prin: intensitatea
expresiei, covârșitoarea aspirație spre absolut, întoarcerea către mituri, tendința de
a da formă trăirilor lăuntrice.
Poezia blagiană se circumscrie modernismului prin: înnoiri prozodice
(versurile sun lipsite de rigorile clasice, nu au măsură, rimă și un ritm prestabilit, ci
unul interior. În plus, versurile scurte alternează cu cele lungi, dispuse prin tehnica
ingambamentului), viziunea subiectivă asupra lumii, dată de raportarea la sine a
tuturor tainelor universului, de implicarea afectivă a eului care-și expune, într-o
manieră metaforică, atitudini și convingeri personale, imagismul (cultivarea unor
imagini artistice vii, puternice, deosebit de sugestive) se regăsește în imaginea
corolei, a lunii, metaforismul se conturează prin utilizarea metaforei revelatorii,
specifice liricii blagiene („corola de minuni a lumii”).
Influențele expresioniste sunt susținute de elanul vitalist și de exacerbarea eului
creator, devenit eu stihial, dictatorial, care comandă totul și se impune ca factor
decisiv în raportul interrelațional cu universul, oferind sentimentul absolutului.

III. TEMA POEZIEI

Este cunoașterea, care, în concepția poetului-filosof, se poate obține numai prin
iubire: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Temei cunoașterii i se
adaugă teme conexe, sugerate prin cele patru metafore-simbol: viața, creația,
iubirea, moartea.
În lucrarea „Trilogia cunoașterii”, filosoful Blaga distinge două tipuri de
cunoaștere: paradiziacă (teoria pluscunoașterii), destinată oamenilor de știință
care, pe baza rațiunii și a logicii, încearcă să dezlege misterele lumii, dar odată
elucidate, trec în umbra uitării; luciferică (teoria minuscunoașterii), specifică
poeților, care se folosesc de imaginație și de mituri pentru a potența misterele
universale. Obiectul cunoașterii luciferice îl constituie un mister care, pe de-o
parte, se arată prin semnele sale, iar pe de altă parte se ascunde după semnele sale.
 IV. TITLUL
Este constituit dintr-o propoziție dezvoltată negativă, ce are în incipit
pronumele personal „eu”. Plasarea acestuia în fruntea poeziei și a întregului volum
demonstrează o primă trăsătură expresionistă – exacerbarea eului creator. Verbul la
forma negativă „nu strivesc” ilustrează relația dintre creator și misterele lumii,
plasând eul liric pe o poziție privilegiată în univers și sugerând, totodată, refuzul
cunoașterii paradiziace și opțiunea poetului-filosof pentru cunoașterea luciferică.
Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii” are semnificația totalității
tainelor universului și este un simbol al perfecțiunii, prin sugestia cercului care
face trimitere la mitul androginului.

V. STRUCTURA ȘI COMPOZIȚIA
Din punct de vedere structural, poezia blagiană are forma unui monolog liric
confesat, derulat pe parcursul a douăzeci de versuri și împărțit în trei secvențe
lirice, delimitate grafic prin ingambament.
Structura poemului este tipică liricii blagiene, fiind definită de criticul Pompiliu
Constantinescu, în afirmația: „O amplă comparație, cu termen concret, de puternic
imagism și un termen spiritual, de transparentă înțelegere”. Termenul concret este
luna, iar cel spiritual, misterul („întunecata zare”): „și-ntocmai cum cu razele ei
albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții/ așa
îmbogățesc și eu întunecata zare”.

VI. LIRISMUL SUBIECTIV

Lirismul subiectiv al poeziei susține caracterul său modernist și încadrarea în
curentul expresionist, regăsindu-se caracterul confesiv al discursului liric, printr-o
exprimare directă a propriilor credințe ale eului liric, care devine un susținător al
cunoașterii luciferice, protejând mănunchiul de mistere ale universului.
Atitudinea poetică directă este evidențiată prin mărcile subiectivității: forme
pronominale la persoana I („eu”, „mea”), forme verbale la persoana I („nu
strivesc”, „ nu ucid”, „sporesc”).

VII. IMAGINARUL POETIC

Prima secvență lirică reia titlul poeziei, accentuând metafora revelatorie
complexă, „corola de minuni a lumii”, ce simbolizează totalitatea misterelor
universale ce nu trebuie tulburate, sugrumate prin mijloacele unei cunoașteri
violente.
Cele două verbe la forma negativă „ nu strivesc” și „nu ucid” sugerează
detașarea eului liric de adepții cunoașterii paradiziace, poetul alegând să nu
strivească minunile lumii și să nu afecteze echilibrul universal.
 Sintagma „calea mea” definește metaforic destinul poetic asumat, al cărui rol
este de a amplifica taina florilor, a ochilor, a buzelor și a mormintelor, metafore-
simbol, cuprinse într-o amplă enumerație.