„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Lucian Blaga
-comentariu-
Modernismul este o orientare literară inițiată în literatura română de E. Lovinescu, a
cărui doctrină pornește de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune sincronizarea
literaturii române cu cea europeană (principiul sincronismului). În cadrul genului liric, elementul
inovator adus de modernism este reprezentat de poezia de idei. În fiecare poezie modernistă
există o metaforă-simbol, de înțelegerea căreia se leagă descifrarea mesajului textului. Noul
model poetic are accente afective, sintaxa prozodică bazându-se pe tehnica ingambamentului și a
versului liber. Totodată, se remarcă un puternic subiectivism reliefat prin intermediul universului
modern existențial, caracterizat prin simboluri cultural-filosofice și științifice. Sunt prezente
elemente expresioniste, iar emoția este intelectualizată.

În acest context literar, Lucian Blaga ocupă un loc special, fiind singurul scriitor
român care creează un sistem filosofic („Trilogia cunoașterii” , „Trilogia culturii”,
„Trilogia valorilor”) ce se regăsește în scrierile sale sub o formă metaforică. Astfel, în cadrul
liricii sale, în fiecare operă literară de-a sa este prezentă o metaforă-simbol care capătă diferite
semnificații. De exemplu, volumele „Poemele luminii” (1919) și „Pașii profetului” (1921) stau
sub semnul luminii, metaforă-simbol esențială nașterii lumii. Dacă în „Scrisoarea I” Eminescu
considera universul creat din întunericul originar, primordial, Blaga pune în centrul
cosmogenezei lumina și natura sa misterioasă (ondulatorie/crepusculară). Lumina reprezintă și
actul cunoașterii, fapt evidențiat în cadrul operei literare „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii”, apărută în „Poemele luminii”, în 1919, text ce exprimă crezul artistic al poetului.

Ca specie literară este o „ars poetica” modernă, o poezie-program (manifest poetic),

prin intermediul căreia autorul își exprimă propriile convingeri cu privire la arta literară, la
elementele esențiale ale acesteia, la rolul scriitorului, rostul creației, viziunea despre lume.
Conceptele filosofice cheie regăsite în „Trilogia cunoașterii” (1933) sunt cunoașterea luciferică
și cunoașterea paradisiacă.

Cunoașterea paradisică reprezintă cunoașterea rațională, logică, analitică, care reduce

numeric misterele, însă este insuficientă pentru sondarea infinitului.
 Cunoașterea luciferică este cunoașterea poetică, revelatorie, ce presupune
deschiderea și potențarea misterelor. Poetul optează pentru cunoașterea luciferică, pentru
pătrunderea în orizontul misterelor care pot fi deslușite prin revelație. De fapt, el instituie un cult
al misterului cu ajutorul unui factor transcendent personificat, Marele Anonim, prin
intermediul căruia încearcă să explice alcătuirea lumii și limitează cunoașterea umană prin
cenzura impusă de acesta. Poemele în sine nu destramă misterul, ci dimpotrivă, conduc la
nașterea altora.

Tema poeziei este reprezentată de atitudinea poetică cu privire la marile taine ale
Universului: numai prin iubire este posibilă cunoașterea lumii.

Tipul de lirism este subiectiv, poezia fiind o confesiune ce reliefează crezul artistic al
poetului. Mărci ale subiectivității sunt: formele pronominale și verbale la persoana I singular
(pronumele personal „eu”, repetat insistent în text; verbele predicative „nu strivesc”, „nu ucid”,
„iubesc”, „sporesc”, adjectivul pronominal posesiv „mea”), topica afectivă.

Titlul este analitic, amplu, format dintr-o propoziție dezvoltată ce se deschide prin
pronumele personal „eu”, de influență expresionistă (exacerbarea eului). Verbul la modul
indicativ, timpul prezent, forma negativă „nu strivesc” sugerează orientarea eului liric către
cunoașterea revelatorie și detașarea de cunoașterea paradisiacă. Metafora-revelatorie „corola de
minuni a lumii” creează o imagine a perfecțiunii, prin ideea de cerc, dar face trimitere și la
frumusețea petalelor unor flori, care reprezintă, de fapt, minunile lumii.

Titlul este reluat în incipit, fiind îmbogățit cu noi semnificații: „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii/ Căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.”. Se remarcă metaforele-
simbol, care conturează elemente esențiale ale Universului: „ochi” semnifică o poartă a
cunoașterii, „flori” sunt simboluri ale stării primordiale, edenice, o expresie a fericirii, dar și a
efemerului. „Buze” sunt o expresie a logosului poetic și a iubirii, „morminte” simbolizează
finalul biologic al vieții, însă nu neapărat și cel spiritual.

Compozițional, poezia este construită din trei secvențe poetice, al căror început este
marcat, de obicei, prin începerea versului cu inițială majusculă. Discursul poetic se bazează pe
utilizarea următoarelor elemente de recurență: taina/misterul și motivul luminii.
 În prima secvență poetică, eul liric își asumă calea și reliefează conceptele filosofice cu
privire la cunoașterea luciferică, prin verbe ce resping ferm cunoașterea paradisiacă („nu
strivesc”, „nu ucid”).

A doua secvență poetică se bazează pe relația de opoziție eu-alții: „Lumina altora”

reprezintă cunoașterea paradisiacă, de care eul liric se detașează, fapt evidențiat cu ajutorul
verbului „sugrumă”, a conjuncției adversative „dar” și, cel mai important, prin antiteza „lumina
mea”/„lumina altora”. Ampla comparație (dintre lumina albă a lunii, care nu micșorează tainele
nopții, ci le mărește, și a luminii poetice prin care instanța poetică îmbogățește zarea) are
menirea de a plasticiza ideea poetică, care fixează o idee, un sentiment, un gând. În acest sens,
criticul E. Lovinescu afirma: „Poetul e unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai
literaturii noastre, imagini neprevăzute, cizelate, prin intermediul cărora exprimă cugetări
plasticizante.”.

A treia secvență are rol concluziv, reluându-se ideea că prin iubire se pot proteja
misterele lumii, iubirea reprezentând un instrument de sondare a infinitului („caci eu iubesc/ și
flori și ochi și buze și morminte”).

La nivel morfosintactic, pronumele personal „eu” se repetă de șase ori, întărind nota
subiectivă a poeziei, iar verbele la indicativ prezent capătă valoare de prezent gnomic.

La nivel stilistic se conturează calitatea de ambiguitate a limbajului, specifică

modernismului, prin imagini artistice sugestive, metaforele revelatoare cu valoare de simbol și
comparație.

La nivel prozodic, textul este alcătuit din douăzeci de versuri libere, cu metrică variabilă,
a căror ritm interior redă fluxul ideilor. Se remarcă și tehnica ingambamentului, specific
modernistă, ce constă în continuarea ideei poetice în versul următor cu literă mică.

În concluzie, arta poetică a lui Blaga reprezintă un „microcosmos, rezultat al unei acțiuni
demiurgice, o plăsmuire revelatorie a spiritului uman” (George Gană), în cadrul căreia, cu
ajutorul elementelor moderniste și expresioniste, se conturează concepte filosofice cu privire la
cunoașterea lumii, evidențiindu-se ideea că lumea este presărată de mistere, care pot fi
descoperite numai prin ieșirea din cotidian și îndreptarea spre o direcție luciferică menită să
reliefeze aspecte de tip metafizic.