TRADIŢIONALISMUL

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul
Trecutul viu, care face parte împreună cu ciclul Florica, din volumul Pe Argeş în sus, apărut în
1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului deoarece poeziile incluse
realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa părintească, interiorul cu
poezia obiectelor, universul rural şi împrejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de
amintirile copilăriei.

Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema
timpului trecător -fugit irreparabile tempus.
Într-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea poate fi redusă, în
ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge
mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial foarte propriu şi căt se poate de concret; în
egală măsură, ea e trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală,
reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană".
 Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu repetabili-
tatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de narativitate
simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu prezenţa eului liric şi
comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular. Sentimentul elegiac şi
meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale
specifice (pronume personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi a II-a singular;
elemente deictice spaţiale şi temporale: „aci -„acolo", „acum" - „atunci). Dar iubirea evocată,
deşi aparţine planului trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se, prin
repetabilitate.
 Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi spaţiu mitic, nedefinit),
prin indicii de spaţiu (adverbul de loc, cu formă regională: „aci), de timp (locuţiune adverbială
de timp: „pe vremuri) şi forma verbală, de perfect simplu: „sosi.
 Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, având rolul de laitmotiv
al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii de
„ieri a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul
poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul şi prezentul , sunt redate succesiv, ceea ce
accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie
a planurilor, construite pe relaţia „atunci - „acum". Elemente de recurenţă sunt, de exemplu,
motivul poetic ambivalent al clopotului (însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane -
nunta şi moartea), simbol al trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei metafore:
„casa amintirif, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândeşte semnificaţia
unui spaţiu mitic, fie locuinţă a strămoşilor, fie „loc al sacrei perechi, unde dintotdeauna, de pe
vremuri, ca şi acum, sosesc cuplurile de îndrăgostiţi pentru a da curs recunoscutei iniţieri de
misterul nunţii (V. Fanache, G. Bacovia. Ruptura de utopia romantică).
Elementele asociate casei: „obloane", „pridvoi, „păienjeni, „poartă", „zăvor" şi versul
„Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de
părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai
urmaşului, care poate reînvia trecutul în a-mintire.

Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate: Jar
hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când lup-tară-n codru şi poteri şi haiduc".
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia romantică,
existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în poezia lui Ion Pillat,
natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele senectuţii, ca şi fiinţa umană: „în
drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. În versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi" este
reluat titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a bunicii cu nume mitologic: Calyopi -
Caliope (Kalliope), muza poeziei epice şi a elocinţei în mitologia greacă.
- Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmaşul care eternizează în creaţia sa iubirea
bunicilor şi „copia" - oglindirea de „acum" a poveştii de iubire de ieri sunt aspecte care ar putea
susţine caracterul de artă poetică a textului liric Aci sosi pe vremuri, care îşi revelează astfel
nivelul de profunzime al semnificaţiilor.

Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă sosirea

berlinei, din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină".
Asocierile livreşti reflectă motivul „bibliotecii" întâlnit adesea în poeziile lui Ion Pillat, având
rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a indica epoca, numind preferinţele în
moda literară a vremurilor respective. Astfel bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii
romantice - Le Lac de Alphonse de Lamartine şi Sburătorul de I.H. Rădulescu. Atmosfera
evocată, peisajul selenar, sunt romantice: „Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea".

Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum
şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat." 
Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază idea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar
prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau c-o să rămână...". Eternitatea iubirii, clipa de fericire
este urmată, în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil:
„De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...", portretele fiind singurele care mai păstrează
imaginile de odinioară ale strămoşilor: „Ce straniu lucru: vremea! - Deodată pe perete / Te vezi
aievea numai în ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te
uită, dar tu nu-l poţi uita...", în distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se
realizează o paralelă trecut -prezent şi se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi
bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii repetă
gesturile bunicilor peste timp. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar
îndrăgostitul îi recită poeme simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de Francis
Jammes. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, ieri “ochi de e
peruzea", acum „ochi de ametist".
Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut, este simbolul berzei,
„pasăre de bun augur, simbol de pietate filială" (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de
simboluri, ), dar şi simbol al fidelităţii, al devoţiunii.

Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează repetabili-
tatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă a
timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat".

Nivelul fonetic şi prozodic

-    rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe;
-    nume cu sonorităţi din secolul XIX (Calyopi, Eliad, Le Lac, Sburătorul şi moderne, de la
începutul secolului XX (Francis Jammes, Horia Furtună);
Nivelul morfosintactic
timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie; verbele la
perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră", „sări, „spuse") au rolul de a reda rapiditatea
gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la imperfect („asculta", „se urzea", „simţeau",
„şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi perfect simplu susţin narativitatea iubirii din
planul trecut; verbele la perfect compus susţin narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la
timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci, „tragi), fie
însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nu poţi).
 Nivelul lexico-semantic
cuvinte din câmpul semantic al naturii: „codru", „plopii, „lanuri de secară", „lună", „câmpia",
folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională, în evocarea trecutului: „haidud, „poteră,
„berlină, „crinolină", „aievea", „pridvor".
Nivelul stilistic
-    folosirea cu precădere a metaforei: „casa amintirii", „ochi de peruzea", „ochi de ametist" şi a
comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi prezent şi ideea repetabilităţii existenţei
umane: „câmpia ca un lac, , „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu";

 CONCLUZIE
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului şi prin
complexitatea sentimentelor transmise, în care nostalgia faţă de vremurile de altădată se
împleteşte cu retrăirea unor frumoase poveşti de iubire, universal valabile.