Sunteți pe pagina 1din 11

Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pană în prezent:

„Capodopera lui Ion Pillat este însă Aci sosi pe vremuri, graţioasă, mişcătoare
şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi, în
acelaşi timp, simbolizare a uniformităţii în devenire."

Ovid. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie


mondiale, II:

„Pillat cântă bucuriile simple, savurate în cadrul bucolic al peisajului natal,


satisfacţiile vieţii patriarhale".

IPOTEZĂ

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă,


inclusă în ciclul Trecutul viu, care face parte împreună cu ciclul Florica, din
volumul Pe Argeş în sus, apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru
tradiţionalismul poetului deoarece poeziile incluse realizează imaginea spaţiului
natal patriarhal (moşia Florica), casa părintească, interiorul cu poezia obiectelor,
universul rural şi împrejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de
amintirile copilăriei.

ENUNŢAREA ARGUMENTELOR

Poezia aparţine tradiţionalismului prin idiliza-rea trecutului, prin cadrul rural,


dar şi prin tema timpului trecător -fugit irreparabile tempus.

într-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea
poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi,
la presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper
existenţial foarte propriu şi căt se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită
sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă
pentru o întreagă comunitate umană"3.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (exemplificare/ ilustrare )

Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului,


asociată cu repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii.

Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu


elemente de narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi
lirismul subiectiv, cu prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a
sentimentelor, la persoana I singular. Sentimentul elegiac şi meditativ are ca
suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale
specifice (pronume personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi a Ii-a
singular; elemente deictice spaţiale şi temporale: „acf -„acolo", „acum" -
„atunci). Dar iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, este
ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se, prin repetabilitate.

Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi. evocată (timp şi


spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc, cu formă regio-
nală: „acf), de timp (locuţiune adverbială de timp: „pe vremuri) şi forma
verbală, de perfect simplu: „sos?. „Acf este elementul semantic definitor în
raport cu eul liric văzut din perspectiva timpului: „ier? - „acum".

Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber,


având rolul de leitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe
secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri a bunicilor, meditaţia asupra
efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului. Cele două
planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) şi prezentul (distihurile XII-XIX),
sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii.
Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe relaţia
„atunci - „acum". Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic
ambivalent al clopotului (însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane
- nunta şi moartea), simbol al trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.

Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul


unei metafore: „casa amintirif, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului.
Metafora dobândeşte semnificaţia unui spaţiu mitic, fie locuinţă a strămoşilor,
fie „loc al sacrei perechi, unde dintotdeauna, de pe vremuri, ca şi acum, sosesc
cuplurile de îndrăgostiţi pentru a da curs recunoscutei iniţieri de misterul nunţii
(V. Fanache, G. Bacovia. Ruptura de utopia romantică).

Elementele asociate casei: „obloane", „pridvof, „păienjeni, „poartă", „zăvor"


şi versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului,
degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu
privilegiat, izolat, accesibil numai urmaşului, care poate reînvia trecutul în a-
mintire.

Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor


pentru dreptate: Jar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când lup-tară-n
codru şi poteri şi haiduc".

Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în


poezia romantică, existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efeme-ritatea
existenţei umane, în poezia lui Ion Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind
marcată de semnele senectuţii, ca şi fiinţa umană: „în drumul lor spre zare
îmbătrâniră plopii. în versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopf este reluat
titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a bunicii cu nume mitologic:
Calyopi - Caliope (Kalliope), muza poeziei epice şi a elocinţei în mitologia
greacă.

- Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmaşul care eternizează


în creaţia sa iubirea bunicilor şi „copia" - oglindirea de „acum" a poveştii de
iubire de „ieri sunt aspecte care ar putea susţine caracterul de artă poetică a
textului liric Aci sosi pe vremuri, care îşi revelează astfel nivelul de pro-
funzime al semnificaţiilor.

întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul


aşteaptă sosirea berlinei, din care coboară o tânără îmbrăcată după moda
timpului „în largă crinolină".

Asocierile livreşti reflectă motivul „bibliotecii" întâlnit adesea în poeziile lui


Ion Pillat, având rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a
indica epoca, numind preferinţele în moda literară a vremurilor respective.
Astfel bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice - Le Lac de
Alphonse de Lamartine şi Sburătorul de I.H. Rădu-lescu. Atmosfera evocată,
peisajul selenar, sunt romantice: „Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea".
Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte protector cuplul de
îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de
moarte, în turnul vechi din sat. S Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază
idea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa
asta simţeau că-o să rămână...". Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este
urmată, în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece
ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...", portretele fiind
singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: „ Ce straniu
lucru: vremea! - Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele
portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu
nu-lpoţi uita...", în distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii,
se realizează o paralelă trecut -prezent şi se produce trecerea la planul prezent:
„Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Ca
într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp. Diferenţele ţin de
moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme
simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de Francis Jammes. Din
portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri
„ochi de peruzea", acum „ochi de ametisf.

Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut, este
simbolul berzei, „pasăre de bun augur, simbol de pietate filială" (Jean Chevalier,
Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, i), dar şi simbol al fidelităţii, al
devoţiunii.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi
sugerează repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei,
accentuează trecerea iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în
turnul vechi din saf.

Nivelul fonetic şi prozodic

- rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe;

- nume cu sonorităţi din secolul XIX (Calyopi, Eliad, Le Lac, Sburătoruîj şi


moderne, de la începutul secolului XX (Francis Jammes, Horia Furtună);

- rolul vocalelor în realizarea imaginilor auditive, în special, în versul laitmotiv.

Nivelul morfosintactic

timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate


în poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră", „sări,
„spuse") au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele
la imperfect („asculta", „se urzea", „simţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect
(„pândise") şi perfect simplu susţin narativitatea iubirii din planul trecut; verbele
la perfect compus susţin narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la
timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci,
„tragi), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti,
„uită", „nupoţi).

Nivelul lexico-semantic

cuvinte din câmpul semantic al naturii: „codru", „plopii, „lanuri de secară",


„lună", „câmpia", „lac", „nisipuF, „câmpul;

folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională, în evocarea trecutului:


„haidud, „poteră, „berlină, „crinolină", „aievea", „pridvor".

Nivelul stilistic

- folosirea cu precădere a metaforei: „casa amintiri?, „ochi de peruzea", „ochi


de ametisf şi a comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi prezent şi
ideea repetabilităţii existenţei umane: „câmpia ca un Iad, „deasupra casei ca
umbre berze cad, „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu";

- la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.

CONCLUZIE

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin idilizarea
trecutului, a cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător, fugit irrreparabile
tempus.

La nivel lexical, poezia se remarcă prin prezenţa elementelor populare (aci,


pridvor, obloane, a zăbreli, zăvor, ciubuc), cu rolul refacerii atmosferei tipice
trecutului. La nivel morfologic, alternarea verbelor la timpuri trecute (perfect
simplu şi imperfect, folosite cu rolul de a spori aura ireală a scenariului erotic
din trecut, sau perfect compus, cu rolul de exprima asumarea de către eul liric a
experienţei afective) cu cele la prezent accentuează ideea ciclicităţii existenţei.

Nivelul stilistic evidenţiază preferinţa pentru tropi (figuri semantice), ce se


regăsesc în pasajele cu valoare de pastel: personificarea apare în primele
distihuri: ”Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor/ Iar hornul nu mai trage alene
din ciubuc...”, accentuând în mod paradoxal imaginea spaţiului abandonat şi
sentimentul de melancolie provocat de îndepărtarea de un spaţiu intim al
trecutului afectiv. Versul cu rezonanţă metaforică „În drumul lor spre zare
îmbătrâniră plopii” transferă asupra elementelor naturii durerea trecerii
ireversibile a timpului. Indicii temporali ai înserării sunt accentuaţi prin
comparaţie: „Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,/Îi spuse Sburătorul
de-un tânăr Eliad... ”. O apariţie singulară o constituie exclamaţia retorică din
secvenţa mediană, ce accentuează starea generică de melancolie a eului liric,
provocată de constatarea efenmerităţii fiinţei umane: „Ce straniu lucru:
vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”
O.S.Crohmalniceanu spune ca in volum este prezenta „poezia pamantului
natal, a radacinilor de care nu se poate rupe sufletul. Poetul insusi considera ca
„Toata poezia mea, poate fi redusa in ultima analiza la viziunea pamantului care
ramane aceiasi la presimtirea timpului care fuge mereu."

Volumul „Pe Arges in sus" se caracterizeaza, printr-un lirism profund dominat


de un fon elegiac. Capodopera volumului ramane poezia „Aci sosi pe vremuri"
ce dezvolta tema efemerifatii existentiale umane.

Poezia este asadar un model de abordare a fetelor timpului, imaginate in


varstele omului, in ritmul anotimpurilor si in devenirea ireversibila. TitluI
constituie suportul textual prin folosirea a doua elemente ce fixeaza timpul si
spatiul („aci" - adverb de loc, „pe vremuri" - locutiune adverbiala de timp).

Constructia poetica se bazeaza pe un paralelism intre prezent si trecut intre


scena sosirii iubitei si intre cea a sosirii bunicii.

Cele doua imagini legate de meditatia trecerii timpului evoca universul


copilariei „casa amintirii" , cu „pritvorul", „hornul" , „drumul cu plopi
imbatraniti" ; elementul spatial) „aci" care denumeste casa amintirii se afla
prezent de-a lungul intregului poem."aci" are o functie simbolica, eul liric
sugerandu-ne ca oriunde altundeva s-ar petrece in esenta, acelasi lucru; aci
soseste asteptata mireasa , dand curs evenimentului nuptial unde are loc
ritualul aparitiei si plecarii omului in lume si din lume.

Acest, cadru spatial relativ schimbator apare de fiecare data insotit de un


determinant temporal: avem un „aci" ai timpului prezent („aci" - acum) si un
altul al timpului trecut. lntalnirea cuplurilor are loc dupa un ceremonial, in care
indragostitul asteapta sosirea berlinei sau trasurii ca apoi sa-si marturiseasca
iubirea in functie de epoca (romantism sau simbolism) din „Le lac" - Lamartine ,
„Sburatorul" Iui Heliade Radulescu sau din poezia lui Horia Furtuna.

„Aci" joaca rolul de martor ai timpului uman, niciodata acelasi, el este spatiul
inifieriior in misterul nuntii si al mortii. Spafiul nu se afla nici el inafara timpului,
fiind un adapost verisabil: „La casa amintirii cu obloane si pritvor/Paienjeni
zabrelira si poorta si zavor. "lndragosfiful aspira ia eternitate, are sentimentul:
"c-o sa rarnana", dar sunetul clopotului starneste infiorarea vestind 2
evenimente imaginabile: o nunta sau o moarte.

Fiinta stie ca odata nu va mai fi, fara ca momentul exact al mortii sa-i fie
totusi cunoscut;imprecizia data de versurile „De nunta sau de moarte, in turnul
vechi din sat" sugereaza ca in mersul timpului se desfasoara neintrerupt inafara
fiintei si in ea insasi.

Sunetele clopotului ascund o taina, „de nunta sau de moarte", avertizand ca


acolo unde este nunta este si moarte determinand astfel o forma de tristete
metafizica .Ion Pilaf propune doua metafore esentiale: casa amintirii, simbolul
timpului ciclic si clopotul din turnul vechi simbol al ireversibilitatii.

Eul liric, vorbeste despre tineretea bunicilor cand Calyopi cobora din berlina
si asculta „facuta cu ochi de peruzea". Mai tarziu atmosfera se schimba in forme
inperceptibile: „Mai ascultat pe ganduri cu ochi de ametist,/Si ti-am parut
romantic si poate simbolist."

Ochii de peruzea devin mai tarziu de amefist, ambele priviri feminine avand
putere protectoare si benefica. Eul liric coboara din universul visarii si meditatia
devine elgiata.Vremea reprezinta un fenomen straniu, fenomenele de pe perete
amintesc despre trecut, „Te recunosti in ele dar nu si in fata ta/Caci trupul tau
te uita, dar tu nu-l poti uita."

Tema timpului se identifica cu usurinta, e evocata succesiunea generatiilor,


„ca ieri sosi bunica si vi acuma tu", e prezent acelasi drum prin lanul de secara
si pritvorul unde asteapta un indragostit.

Eul liric traieste cu povestea de iubire din trecut cu situatiile identice. La


prima intalnire a bunicului cu bunica, „deasupra casei ca umbre berze cad",
versul fiind reluat si in partea a ll-a a poeziei la intalnirea eului liric, dar sub o
alta forma : „cu berzele intransul amurgul se opri.".

Semnificafia acestui motiv este aceiasi - pasarea reprezinta un simbol al


inaltarii si coborarii, inceput si sfarsit, nunta si moarte ca cele doua fete ale
devenirii.

Metafora amurgului este legata de secventa finala, de nunta sau de moarte,


in turnul vechi din sat. Timpul devenirii fara intoarcere nu este imaginat fara
niciun moment ca un timp al terorii pentru ca el protejeaza dimensiunea intr-un
spatiu tandru si familiar, intr-o casa. Casa in sens simbolic se reface prin fiecare
noua generatie, si astfel cine a vazut prezentul a vazut totul, trecutul
inmemorobil si viitorul la nesfarsit.

Transformarea materiei inseamna inaltare si coborare, lumina si moarte,


numai iubirea il sustrage de ia gandul motii asigurandu-i eternitatea. Poezia
este o expresie a traditionalismului liric romanesc, viziunea idilica a naturii,
seninatate, sentiment elegiac si rituri de trecere.

Nivelul fonetic: se remarca muzicalitatea versurilor, realizata deseori prin


aliteratii: „Paienjeni zabrelira si poarta si zavor"

Nivelul lexical: se evidenfiaza un vocabular voit arhaic, presarat cu


regionalisme, „pritvor", iar limbajul este de cele mai multe ori obijnuit, familiar.
Nivelul prozodic: Poemul este compus din distihuri si un monovers final:
rima este imperecheata, iar masura este de 13-14 silabe

Poemul "Aci sosi pe vremuri" face parte din volumul "Pe Arges in sus"
(1923),considerat de critica literara reprezentativ pentru creatia artistica a lui
Ion Pillat (1891-1945). George Calinescu a afirmat ca aceasta poezie constituie
capodopera lirica a lui Pillat, creatie "gratioasa, miscatoare si indivizibila
paraleia intre doua veacuri, inscenare care incanta ochii si in acelasi timp
simbolizare a uniformitatii in devenire".
Semnificatia titlului. Titlul este cu totul original si inedit, deoarece este
alcatuit dintr-o propozitie, prin care poetul comunica ideea centraia a poemului
si anume apropierea pana la identificare a trecutului cu prezentul, doua valori
ale existentei umane plasate intr-un spatiu si un timp neidentificate. Adverbul in
forma populara "aci", verbul "sosi" la perfectul simplu si locutiunea adverbiala
de timp "pe vremuri" sugereaza ideea ca existenta umana se bazeaza pe
experience repetabile, reluate si retraite de fiecare generate in parte, care
simte si traieste viata asemenea predecesorilor.
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poezia "Aci sosi pe vremuri" de Ion Pillat este structurata in 19 distihuri (strofe
de cate doua versuri) si un monovers in final, care se constituie intr-o concluzie
ce sugereaza esenta ideatica a discursului Uric.
Primul distih defineste spatiul spiritual al stramosilor sai prin metafore -
"casa amintirii cu obloane si pridvor" -, la poarta careia "Paienjeni zabrelira"
intrarea, tesand o panza fina, care simbolizeaza curgerea implacabila a
timpului.
Al doilea distih ilustreaza ideea ca viata patriarhala a stramosilor a ramas
incremenita in timp - "hornul nu mai trage alene din ciubuc"-, casa amintirii
pastrand memoria unor vremuri zbuciumate, de pe cand "luptara-n codru si
poteri, si haiduc". Poetul imprima o culoare arhaica locurilor natale, care
pastreaza nesterse amintirile dragi.
Distihurile urmatoare compun o lume de mult apusa, Pillat imagineaza o
sensibila si emotionanta poveste de dragoste, pe care o traisera bunicii sai. Idila
reflecta puritatea sentimentelor din vremuri stravechi, atunci cand bunica lui,
"Calyopi", venise cu "berlina" (trasura de patru locuri, inchisa, in forma de
cupeu - n.n.) ca sa se mute definitiv acasa la "bunicul meu", care i-a recitat,
romantic, poezia "Le lac" a lui Lamartine si versuri din "Sburatorul" lui Ion
Heliade Radulescu. Imaginea vizuala a bunicii pastreaza atmosfera si moda
acelor timpuri, ea era o tanara "subtire", imbracata "in larga crinolina" (fusta
larga si lunga, sustinuta de cercuri subtiri de otel -n.n.) si il asculta "tacuta, cu
ochi de peruzea" pe bunic, traind amandoi o puternica si pura emotie erotica:
"si totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea".
Cheia ideatica a intregii poezii este distihul urmator, "si cum sedeau...
departe, un clopot a sunat, / De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.",
in care nostalgia curgerii implacabile a timpului este dublata de eternitatea
sentimentului de iubire, idee evidentiata prin schimbarea timpurilor verbale,
inlocuind imperfectul "sedeau" cu perfectul compus "a sunat". Punctele de
suspensie, adverbul de loc "departe", imaginea auditiva a clopotului marcheaza
paralelismul dintre timpul iubirii, care este vesnic si timpul real, care-si urmeaza
curgerea ireversibila, viziune accentuata si in strofa urmatoare: "Dar ei, in clipa
asta simteau ca-o sa ramana.../ De mult e mort bunicul, bunica e batrana". Se
simte aici influenta lui Horatiu, amintind de nostalgia curgerii timpului in mod
implacabil si ireversibil, de efemeritatea vietii omului, pentru care sugestiv este
memorabilul vers: "Eheu! fugaces... Labuntur anni" ("anii fug, se scurg repede" -
n.n).
Poetul mediteaza in continuare asupra propriei existente, utilizand persoana
a II-a singular, ca si cand s-ar adresa unui interlocutor, sugerand capacitatea
eului liric de a se detasa de omul muritor, poezia fiind construita pe baza
formulei estetice a liricii rolurilor: "Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete/
Te vezi aievea numai in stersele portrete// Te recunosti in ele, dar nu si-n fata
ta, / Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita...". Reiese din aceste versuri
ideea succesiunii generatiilor, poetul se regaseste in portretele stramosilor si
este cutremurat de timpul necrutator, de fiinta umana perisabila in care traieste
numai amintirea, singura care poate opri trecerea vremii.
Strofa a treisprezecea incepe cu o comparatie temporala, ilustrata prin
adverbul de timp pus la gradul comparativ de egalitate, "Ca ieri", sugerand o
paralela intre trecut si prezent. Intocmai cum sosise bunica lui, Calyopi, gingasa
si emotionata, in casa bunicului, asa vine iubita acum, fara sa stie ca repeta
intocmai experienta erotica a inaintasilor. Poetul pastreaza epitetul "subtire"
pentru tanara de acum care vine pe acelasi drum, "prin lanul de secara",
calcand sprinten pe "nisipul pe care ea sari", imaginea trecuta a bunicii fiind
actualizata si foarte recenta in amintirile poetului. El o intampina, asemenea
bunicului pe vremuri, recitandu-i poeme din creatia artistului francez Francis
Jammes si din "Balada lunei" a poetului simbolist Horia Furtuna, poeti prin care
se sugereaza inca o data curgerea timpului. S-au schimbat numai personajele
cuplului erotic, dar acestea pastreaza obiceiurile, trairile, emotiile, "sufletul
oamenilor si drumul lor de viata raman aceleasi" (T.Vianu). Versurile recitate de
bunic apartineau unor poeti romantici, iar cele recitate de nepot unor poeti
simbolisti. Iubita, ca si bunica in vremuri de demult, il asculta ganditoare, "cu
ochi de ametist".
Ultimul distih al poeziei, care constituie un refren ideatic, amplifica
tristetea poetului privind neputinta umana in fata timpului si in fata mortii: "si
cum sedeam... departe, un clopot a sunat/ - Acelasi clopot poate - in turnul
vechi din sat...". Viata si moartea sunt doua valori esentiale ale existentei
umane, simbolizate de imaginea auditiva a clopotului din vechiul turn, ca simbol
al timpului trecator, pe care-l poate incremeni numai iubirea, idee sustinuta de
monoversul care incheie poezia: "De nunta sau de moarte, in turnul vechi din
sat". Nicolae Manolescu a evidentiat ideea repetabilitatii experientelor de viata,
"timpul bunicilor s-a scurs in timpul nepotilor care iau totul de la inceput in
forme imperceptibil modificate".
Ideea de timp este ilustrata prin raportarea trecutului la prezent si a
prezentului la trecut si este realizata prin cateva elemente stabile: spatiul si
timpul nedefinit, contopind trecutul si prezentul in existenta umana: "aci", "pe
vremuri", "acuma", "pe-acelasi drum".
Poetul este prezent in poezie, intr-o lirica a rolurilor, prin persoana I,
referindu-se la eul liric, "am soptit", "am spus", "sedeam", prin persoana a II-a,
folosita in relatia cu un interlocutor, "vii acuma tu", "calci", "ai ascultat" si la
persoana a III-a prin care sunt numiti predecesorii, "i-a recitat", "Ea-1 asculta",
"sedeau".

Eugen Lovinescu, referindu-se la universul poetic al lui Ion Pillat, remarca


pietatea lui fata de familia si mosia sa, ilustrand "patriarhala casa a bunicului,
de la putina de unde isi lua baia cu foi de nuc, pana la ceasul lui de pe masa,
[...] bunica si mai ales bunicul domina aceasta poezie domestica".