Tudor Arghezi - "Flori de mucigai"

a) Introducere și încadrarea

Tudor Arghezi este un poet modernist alături de Lucian Blaga și Ion Barbu,
aparținând perioadei interbelice a literaturii române.Marele său merit este acela de a
revoluționa limbajul poetic, astfel încât, după cum el însuși afirma “o idee să nască alte
sute”.Este întemeietorul esteticii urâtului în literatura română, după modelul lui Charles
Baudelaire. După cum afirma George Calinescu, această trăsătură a liricii sale consta
în folosirea unei dimensiuni inconfundabile a limbajului, denumită de critic “surprinderea
realității, suavității sub expresia de mahala”.

Volumul ”Flori de mucigai”, apărut în anul 1931,aparține modernismului,

inaugurând o exprimare poetică originală ,având drept sursă de inspirație un fapt din
biografia autorului,anume perioada detenției la închisoarea “Văcărești” între 1918-1919.
Pornind de la realitatea acestei lumi a închisorii ,Arghezi creează un univers liric care se
axează pe credința că în orice mediu, oricât de object ar fi, există un dram de frumusețe
a spiritului și de omenie.
Volumul “Flori de mucigai” se deschide cu arta poetica omonima, prin care se
sintetizează ideile exprimate de acesta, într-o maniera originala, ca rezultat al trudei
artistului de a zugravi un mediu uitat de divinitate.

b) Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-un curent literar

O primă trăsătură care permite încadrarea textului poetic în curentul literar

modernism este prezența procedeelor artistice care pot fi identificate pe tot parcursul
discursului liric. Ambiguitatea limbajului realizată, în primul rând ,prin secvența
metaforei, adâncirea lirismului în subiectiv, sincronizarea cu modele din literatura
universală ,exploatarea esteticii urâtului, dar și noutatea prozodiei prin utilizarea tehnicii
ingambamentului.

Caracteristica de artă poetică a textului este evidențiată încă din primul vers al
poeziei, fiind punctată la nivel morfologic : astfel, primul cuvânt este un pronume
personal în forma atonă ,de acuzativ, care denumește versurile “le” ,urmat de verbul la
persoana întâi singular “am scris” care desemnează actul creator. Cuvântul “unghia”
reprezintă instrumentul conceperii versurilor, pentru ca ultimul cuvânt din vers ,
substantivul “tencuială” , să desemneze suportul pe care sunt consemnate versurile.
Așadar, într-o succesiune logică și cauzală primul vers concentrând întregul mesaj
poetic denumește obiectul creației (“le”), acțiunea de a crea (“am scris”), instrumentul
creator (“unghia”) și suportul (“tencuiala”).

c) Comentarea a două secvențe relevante temei

Tema poeziei este condiția creației și a creatorului în universul umanității

decăzute,căci temei umanității grotesc-tragice i se alătură condiția creatorului și a
creației. Deși eul liric este chinuit, el are o identitate problematică ,singurul lucru la care
nu renunță este realitatea scrisului.Părăsit de har este singur și claustrat în lumea
imundă a temniței , asumându-și încă din incipit estetica urâtului.

O idee poetică relevantă pentru maniera inedită de a crea, se axează pe

metafora “unghiei îngerești” ,instrumentul cu care imaginația poetică este revărsată în
cuvinte, simbol al sacralității, manifestat prin capacitatea de a crea sub îndrumare
divină.Ostilitatea mediului închisorii determina “tocirea” acesteia prin coborârea eului ad
inferos ,dar și speranță în regenerare, deși creatorul nu mai are conștiința că Dumnezeu
îi mai poate trimite binecuvântarea Sa :”Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o
să crească/Și nu mi-a mai crescut / Sau nu o mai am cunoscut”.

O imagine poetică revelatoare, care susține ideea desacralizării actului artistic

este ultima secvență lirică care amplifică, deznădejdea lui Arghezi. Această secvență
debutează cu o constatare aparent impersonală : “era întuneric” dar care sugerează
lipsa luminii exterioare , compensată de lumina interioară care deschide calea aspirației
către absolut. Spațiul de “departe” , de “afară” , acolo unde se intuiește o ploaie
benefică , purificatoare, este tărâmul făgăduinței , zona libertății absolute la care sufletul
chinuit al deținutului nu poate decât să aspire.Cu sacrificiu, care depășește sfera
umanului “Și mă durea mâna ca o gheară” ,creatorul își urmează menirea, iar
constrângerile fizice, durerea resimțită organic nu îl poate sustrage dorinței arzătoare a
spiritului.Înlocuirea “unghiei îngerești” ,care îl călăuzise până atunci cu “unghiile de la
mâna stângă” echivalează cu renunțarea conștientă la ajutorul divin și concentrarea
asupra propriilor puteri ,ca rezultat al unui pact cu forțele răului, cu păcatul întâlnit la tot
pasul în închisoare: “Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”.

d) Analiza a doua elemente de structură şi compoziţie

Titlul poeziei “Flori de mucigai” este unul oximoronic, obținut prin alăturarea
insolită a cuvântului “floare”, un simbol al frumosului și al vieții , cu cel de “mucigai” care
exprimă urâtul, răul, degradarea, moartea. Florile reprezinta astfel sufletul
condamnaților constrânși de determinarile sociale să trăiască în lumea răului , în
imediata vecinătate a morții.

Poezia este structurată, în doua unitati strofice inegale și 4 secvențe lirice care
exprimă condiția artistului condamnat la însingurare, dornic de a comunica la nivelul
artei propriile trăiri, într-o maniera noua de exprimare. La nivel lexical, se remarca
folosirea cuvintelor arhaice și religioase pe alocuri, combinație originală, adesea
controversată, un lexic abrupt, în concordanță cu asprimea ideilor transmise. Acestea
se îmbină cu cele “nepoetice” precum : “mucigai”, “stihuri”, “scrum”, “firida”, în context
literar, ceea ce confera un efect artistic inedit.

e) Concluzia

Astfel, poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi , se remarcă prin inovația

formală prin care se renunță la elementele tradiționale prozodice în favoarea dezvoltării
ideilor artistice. Versurile lungi alternează cu cele scurte , ritmul este interior, iar măsura
variază.

Parafrazandu-l pe Nicolae Balotă, putem afirma ca Arghezi este un cronicar “al

infernaliilor”, realizand o poezie a damnarii, ca rezultat imediat al coborârii în infern și al
rupturii cu tot ceea ce înseamnă arta literară până atunci