Joc secund

de Ion Barbu
Conceptul de modernism ce denotă, în sens general, tendința de înnoire specifică spiritului uman
definește în literatură o mișcare largă care cuprinde toate manifestările postromantice plasate sub semnul
unui principiu de progres. Termenul, pus în circulație de Eugen Lovinescu, promovează imperativul
sincronizării civilizației și culturii autohtone cu modelul impus de spațiul european, primenirea literaturii
prin ambiguitatea limbajului, inovația formală, renunțarea la prozodia tradițională, crearea unui lirism
subiectiv. Exegetul formulează în Istoria civilizației moderne și în Istoria literaturii române
contemporane teoria sincronismului care propune intrarea în rezonanță cu spiritul veacului și acceptarea
elementelor de noutate din literatura europeană contemporană.
Volumul Joc secund, apărut în peisajul literar autohton în anul 1930, debutează cu poezia
intitulată Din ceas, dedus..., al cărei titlu este înlocuit, ulterior, cu cel al volumului. Creația, emblematică
pentru opera barbiană, etalează o nouă viziune asupra artei, în timp ce discursul poetic pledează pentru
un lirism absolut, intelectualizat, pentru ambiguitate și ermetism.
Caracterul de ars poetica al acestui text este subliniat de G. Călinescu, în volumul Universul
poeziei, unde arată că cele două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei. Modernitatea operei este conferită
de asociaţiile inedite, ambiguizarea limbajului, abstractizarea discursului liric, concentrarea
expresiei şi intelectualizarea imaginilor artistice, până la ermetizarea totală a versurilor: Din ceas,
dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur,/ Tăind pe înecarea cirezilor
agreste,/ În grupurile apei, un joc secund,mai pur.
Titlul analitic, element paratextual format din substantivul comun joc, evocă natura ludică a
creaţiei poetice, eliberarea fanteziei de orice constrângere a vieţii practice. Adjectivul secund are rolul de
a proiecta jocul acestei creaţii în zona superioară a ideilor pure, a esențelor ideale, amintind astfel de
teoria platoniciană, potrivit căreia lumea este doar o copie imperfectă a unei lumi perfecte. Astfel, din
poezia ermetică, ezoterică, transpare că jocul secund e reflectarea ideală și spiritualizată a cosmosului în
conștiință. Așa cum imaginile se reflectă în oglindă sau în apă, lumea se răsfrânge în conștiința omului,
poetul reproducând imaginile transformate în spirit.
Tema o costituie meditaţia asupra actului creaţiei poetice şi evidenţierea condiţiei duble a
poetului- cea de homo ludens şi cea de homo sapiens. Poezia, joc al minții, este asemenea unui cântec de
harfe, ale cărui ecouri evocă însăşi condiţia orfică a poetului.
Eul liric oscilează între lumea reală şi cea imaginară, idee ilustrată prin metafora punctelor
existente pe harta astronomică, nadirul -punctul cel mai de jos pe verticală şi zenitul, punctul cel mai
înalt de manifestare în universul material, pe o axă verticală: cel dintâi sugerează universul interior,
limitat, mărginit, cu ajutorul epitetului latent, iar cel de-al doilea sugerează pătrunderea în infinit.
Modernitatea este evidenţiată și prin structură, poezia fiind alcătuită din două catrene. Influenţat
de gândirea matematică, poetul abstractizează fiecare imagine artistică, fără a-i reduce însă din
semnificaţii, în concepția barbiană lumea intrând prin oglindă în mântuit azur. Barbu recunoaște și
influența poeziei clasice prin armonia și echilibrul compoziției, dar și prin asocierea simbolurilor harfe,
clopot, cântec, prin conceptele de mimesis ( joc secund) și catharsis (mântuit azur), preluate din Poetica
lui Aristotel.
Prima strofă, alcătuită dintr-o singură frază, concentrată, evidențiază caracterul realist al poeziei
lui Barbu ce constă în dimensiunea filozofică a universului poetic care îi dă scientismul sau modelul de
gândire științifică. De aceea, ca într-o teoremă sau demonstrație de geometrie, poetul tratează de la
primele versuri axele de coordonate prin principiile kantiene: timpul (ceas) și spațiul (adâncul acestei
calme creste). Imaginea vizuală, realizată cu ajutorul metaforei calmă creastă, sugerează capacitatea
poeziei de a se sustrage limitelor impuse de timp şi spaţiu, proiectându-se în planul ideilor absolute.
Astfel, poezia devine un joc secund, o formă rafinată de cunoaştere, fiind comparată cu o proiecţie în
oglindă sau pe suprafaţa instabilă a unei ape. Simbol polisemic, ceasul, evocă efemeritatea căreia poezia
i se sustrage: Din ceas, dedus... Verbul la gerunziu tăind imprimă dinamism tabloului de natură,
pastelului din primul catren construit pe imaginea unui lac în care se reflectă dealurile comparate cu niște
imense animale, cirezile agreste. Se obsevă alternarea înaltului cu adâncul, adâncul (metonimie a văii) –
creastă (metonimie a muntelui), pentru a sugera sensul profund al lucrurilor pe care poetul le scoate din
contingent și le reflectă în spirit în versul secund: Intrată prin oglindă în mântuit azur. Epitetul antepus
mântuit azur reflectă purificarea prin dematerializarea din oglindă, unealtă magică ce răstoarnă creasta.
Lumea ideilor este, deci, dedusă, scoasă din uzura temporalității, din timpul apolinic, lumea materială
constituind o oglindire în spirit a ideilor, așa cum cirezile se oglindesc în apă. Realitatea fenomenală,
copie imperfectă a lumii ideilor, poate fi purificată printr-o poezie intelectualizată, o oglindire a spiritului
în conștiință. Acesta ar fi jocul secund, astfel Barbu consideră că poezia reprezintă act clar de narcisism,
lumea fiind purificată până a numai oglindi numai figura spritului nostru.
În strofa a doua este valorificat mitul orfic, potrivit căruia poezia este un cântec misterios, ascuns.
În poziție incipit se remarcă invocaţia Nadir latent!, urmată de epitetul (harfe) resfirate şi de metafora
zbor invers, cu rolul de a creiona imagini auditive şi vizuale. Primele două versuri aduc în atenție nadirul
ca motiv poetic, punctul cel mai înalt de manifestare în realitatea poetică: Dacă lumea reală există sub
zenit, poezia trăiește în nadir. (Nicolae Manolescu). Acum poetul devine ecoul melodiei întinse în univers
și are menirea de a însuma lumea ideală reprezentată prin metafora harfe resfirate, astfel încât frumusețea
ei să nu se piardă. Creatorul ei devine un nou Orfeu, un centru al universului către care converg toate
elementele, situat în nadir. Astfel, contactul cu poezia expresionistă germană îi dă o altă înțelegere a
poeziei și un alt concept depsre poet care devine un arhetip, care face gestul arhetipal: Poetul ridică
însumarea / De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi. Deci, arta pentru Barbu devine zbor invers,
întors spre esențele lumii. Evocarea acestui cânt unic unde harfele resfirate, voci ale individualității, se
pierd în zbor invers- în oglinda revelatoare- este de origine nietzscheiană. In final, poetul apare în
ipostaza unui Orfeu, ale cărui cântece au forţa de a răzbate adâncurile mării. Simbol ermetic, meduzele
sugerează dimensiunea tainică, absconsă a poeziei, care nu se lasă decriptată, interpretată decât de cei
iniţiaţi în tainele hermeneuticii: Nadir latent! Poetul ridică însumarea/ Pe harfe refirate ce-n zbor invers
le pierzi/ Şi cântec istoveşte; ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
Limbajul poetic reuneşte figuri de stil inedite, proprii imaginarului poetic barbilian, nivelul stilistc
fiind dominat de metafore întotdeauna revelatoare, în terminologia lui Lucian Blaga, menite să încifreze
textul. Astfel, metafora clopotelor, ca și simbolul harfe, sugerează conceptul de armonie și echilibru,
cântecul universului. Nivelul lexical e susținut de lexeme abstracte, neologice preluate din limbajul
științific: dedus, grupurile,nadir, latent, însumarea.
În concluzie, această artă poetică modernă, ce aparține ermetismului barbian prin concepție și
limbaj încifrat, ilustrează capacitatea autorului de a transfigura actul creaţiei, astfel încât poezia devine
un act ludic, subtil şi rafinat, un joc secund. Ambiguitatea semantică, dublată de cea sintactică,
generatoare de imagini caleidoscopice, conferă poeziei barbiene caracter abstract, definit de un imaginar
atât simbolic, cât și geometric. Scrisă într-o manieră modernă, poezia este una încifrată și, totodată, o
sinteză estetică ce sugerează momentul când arta, care a început de la geometrie, se reîntoarce la
geometrie.