Eseu- Joc secund , de I.

Barbu
În perioada interbelică se manifestă două direcții literare, una apărută ca
reacție împotriva celeilalte: tradiționalismul și modernismul. Dacă
tradiționaliștii își propun păstrarea specificului național, moderniștii doresc
sincronizarea literaturii române cu cea europeană. Modernismul se dezvoltă în
jurul Cenaclului Literar și al revistei ,,Sburătorul”, fiind teoretizat de Eugen
Lovinescu, care pentru sincronizarea literaturii române cu cea europeană
impune o serie de mutații estetice: trecerea de la literatura preponderent rurală la
cea care ilustrează mediul citadin, intelectualizarea prozei și a poeziei,
metaforismul, evoluția de la epic la liric, creearea prozei obiective și de analiză
psihologică.
Ion Barbu este creatorul unei poezii unice ce reflectă ideea scriitorului că
acesta este „un semn al minții”, că într-un spațiu înalt al geometriei există un loc
luminos unde se întâlnește cu poezia. Poezia ,,Din ceas dedus...” deschide
volumul ,,Joc secund” fiind o veritabilă artă poetică, ce aparține celei de a treia
etape de creație: cea ERMETICĂ care este precedată de ETAPA
PARNASINIANĂ și cea BALADIC-ORIENTALĂ. Pentru a decodifica
înțelesurile textului cititorul de o pregătire prealabilă. Ion Barbu ilustrează
viziunea modernista prin problematica abordată ̶ exprimarea crezului artistic,
prin limbajul original, sintaxa insolită a discursului poetic. Astfel, poezia din
punct de vedere prozodic respectă rigorile versificației tradiționale fiind
alcătuită din două catrene cu versuri de 13-14 silabe, rimă încrucișată și ritm
iambic, dar poetul inovează la nivelul expresiei prin fraza eliptică (prima strofă
nu are predicat), prin registrul neologic „nadir”, ,,însumare”, ,,dedus”.
Problematica textului pune în lumină concepția scriitorului despre artă și
rolul artistului, tema discursului fiind concentrată în structura joc secund ce
echivalează cu faptul că o creație pornește din contingent, din real (“din ceas”)
pe care îl anulează prin transfigurarea pentru a crea un univers “mai pur”, al
esențelor. Jocul este o combinație a fanteziei în afara sferei utilității. Pentru Ion
Barbu, creația este o copie de rangul II al Ideilor Pure, iar rolul creatorului este
de a esențializa în cântecul său profunzimea lumii pe care să o transforme prin
oglindire în propria conștiință în atemporal și imaterial: “Poetul ridică
însumarea/ De harfe resfirate”. Motivul central este cel al oglinzii prin care
realitatea se reflectă în esența ființei, realizându-se astfel ieșirea din lumea
experienței imediate și intrarea într-o lume ideală. Poezia nu mai este o
intersecție între spirit și univers, ci analogia spiritului cu el însuși, o sărbătoare a
intelectului, a ideii.
 Poezia nu are titlu propriu-zis, acesta fiind atribuit de editor, scopul
scriitorului fiind de a constitui un text deschis interpretărilor. Sintagma “Joc
secund” ilustrează concepția lui Platon despre artă care este o copie (Mimesis) a
realității, iar realitatea este o copie a Ideilor Pure. Astfel, opera este o copie de
rangul II a Ideilor Pure. Sintagma “Din ceas dedus” sugerează realul,
temporalul, metafora ceasului ilustrează efemeritatea umanului, fiind în același
timp o exprimare a esenței artei, care neagă efemerul, care trece dincolo de
contingent, de real.
Imaginarul poetic pune în lumină problematica discursului liric, cele două
catrene conturând definirea poeziei și rolul poetului. Prima strofă definește
poezia prin metafora "Adâncul acestei calme creste", care ilustrează o ieșire din
contingent în pură gratuitate. Metafora ceasului din incipit din incipitul poeziei
anunță mecanismul transfigurării artistice, experiența de esențializare și
extragere din concret. Astfel, timpul cronologic istoric este anulat în spațiul
poeziei. Structura oximoronică "Adâncul acestei calme crește" constituie o
imagine emblematică atotcuprinzătoare a poeziei ce unește înălțimea cu
adâncimea. Epitetul "mântuit azur" este un simbol al transcendentului ce
adăpostește spiritul divin creator, prin poezie esențele concrete sunt anulate
păstrându-se doar valorile estetice pure. În a doua definiție a poeziei "un joc
secund, mai pur" creatorul vede arta ca reflexie a realului în oglinda spiritului,
un joc superior al ideilor platoniene al esențelor. Metafora "cirezile agreste"
ilustrează înecarea lumii materiale, a lumii neșlefuite, care prin artă devin forme
ale frumosului.
Cea de-a doua secvență evidențiază rolul poetului, fiind organizată pe baza
două concepte "zenit" și "nadir", puncte antitetice pe bolta cerească. Sub semnul
zenitului stă lumină alături de realitate, figurate prin imaginile din primul catren
"ceasul" și "cirezile agreste", iar nadirul reprezintă spațiul pur, înlănțuit în
misterele spiritului, ale poeziei. Astfel, rolul artistului este de a recrea armonia
universală. Exclamatia retorică "Nadir latent!" poate fi interpretată ca o
concluzie a primei strofe denumind metaforic poezia sau poate fi o definiție a
poetului care reușește să se situeze într-o poziție opusă zenitului, lumii reale.
Creatorul într-un gest demiurg reflectă "în zbor intens" esența lumii, nu prin
înălțare, ci prin coborârea spre profunzimile minții, apropiindu-se astfel de
lumea externă a ideilor și nu îndepărtându-se e de ea, ca la Platon. Poezia
ilustrează cântecul orfic, metamorfozând existența sub semnul spiritului, al
absolutului, al muzicii sferelor. Verbul la indicativ prezent "istovești" sugerează
cuprinderea întregului cântec, dar și truda, efortul creator.
 Pentru Ion Brabu , poezia reorezinta transparenta imaginilor artistice sugerata
prin metafora meduzelor care schimba culoarea apei la suprafata , formand
,,clopotele rele” atragand astfel privirile pana in strafundurile misterioase asa
cum creatie transpune artistic realitatea.
„ Din ceas dedus ...” este un model de concizie lirică , o capodoperă artistică a
operei lui I. Barbu , constituind o profunda artă poetică modernistă , atat prin
ideea poetică ce constă în exprimarea viziunii despre creație și rolu creatorului ,
cât și prin originalitatea sintaxei poetice.