Din ceas, dedus…

de Ion Barbu

Modernismul s-a manifestat la începutul secolului al XX-lea ca formă a spiritului

inovator în artă și în cultură, opunându-se, astfel, tradiționalismului. Modernismul literar
cuprinde, în sens larg, simbolismul, expresionismul și avangarda. Termenul de „modernism” a
fost impus în literatura română de Eugen Lovinescu, mentorul grupării și al revistei
„Sburatorul”, care a susținut sincronizarea literaturii române cu cea occidentală. Pornind de la
„mutații estetice” lovinesciene, generația interbelică a poeților moderniști cultivă o lirică
metafizică, reflexivă, a eului măcinat de trăiri contradictorii, precum și libertatea prozodică.
Expresivitatea și ambiguitatea limbajului poetic se realizează, in textele moderniștilor, în
special prin metafore originale, insolite, cu posibilități inepuizabile de interpretare.

Pentru literatura română, trăsătura specifică a începutului de veac, intuită de critica

literară, a fost raportarea la Eminescu, pe care Titu Maiorescu o prevestise încă din 1889. Cu
puterea lui covârşitoare, el a marcat întreg începutul de secol şi mai ales cele două direcţii ale
poeziei româneşti reprezentative: cea tradiţionalistă (Ion Pillat, Vasile Voiculescu) şi cea
modernistă (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu)
Intrat imediat în atenţia lui Eugen Lovinescu şi beneficiind ulterior de recepţia unor
critici de primă mână, având admiratori, dar întâmpinând şi dificultăţi în receptarea operelor
sale, Ion Barbu s-a aşezat, cu timpul, în punctul cel mai înalt al lirismului românesc, alături
de marii noştri poeţi.
Tudor Vianu, în studiul „Introducere în poezia lui Ion Barbu”, stabileşte trei etape ale
liricii barbiene. Este vorba mai întâi de etapa parnasiană, care cuprinde versuri publicate în
1919-1920. În aceste poezii, Ion Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului şi
ale florei, evocă zeităţi mitologice sau prezintă conflicte dramatice ale fiinţei umane.
Cea de-a doua etapă, baladică şi orientală, exprimă orientarea poetului spre concretul lumii.
Cuprinde poezii publicate între 1921-1925, care se caracterizează prin abundenţa pasajelor
narative, caracterul baladic fiind dat de evocarea unui univers de inspiraţie autohtonă sau
balcanică.
A treia şi ultima etapă, etapa ermetică, reunește poeziile din volumul „Joc secund”(1925-
1926). Această etapă se află sub semnul încifrării semnificaţiilor, deoarece, aşa cum spunea
G. Călinescu, poezia se intelectualizează. Astfel, ermetismul este o trăsătură a creaţiei
barbiene care solicită dimensiunea raţională a condiţiei umane şi o anihilează pe cea
sentimentală.
Poezia „Din ceas, dedus” deschide volumul publicat în 1930 şi reprezintă o artă
poetică prin care autorul încearcă să prezinte o nouă modalitate de creare a lumii, însă o lume
nouă, „mai pură”, care depăşeşte palpabilul, realitatea imediată.
Ca punct de sprijin al poeziei poate fi considerată o mărturisire a poetului însuşi: „Versul
căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai
oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pură
direcţie, un semn al minţii.” Din această afirmaţie, pot fi reţinute trei elemente: poezia e o
lume purificată în oglindă, adică reflectă figura spiritului nostru, narcisismul face trimitere la
un proces de autocunoaştere, iar semnul minţii accentuează actul intelectual pe care-l
presupune poezia, nu afectivitatea şi nici sentimentul liric.
Din punct de vedere compozițional, această artă poetică este alcătuită din două
secvențe lirice grupate în două catrene, prezentând viziunea inedită a poetului în ceea ce
privește creația literară. Criticul literar George Călinescu interpretează astfel mesajul încifrat
al acestei opere: „Poezia („adâncul acestei calme creste”) este o ieşire(„dedus”) din contingent
(„din ceas”) în pură gratuitate („mântuit azur”), joc secund, ca înecarea imaginii cirezii în apă,
o sublimare a vieţii prin retorsiune.”
Încă din titlu, discursul liric presupune o nouă modalitate de a accede în lumea ideilor,
prin joc. Jocul, însă, este de ordin secund, mai pur decât cel „prim”, care reflectă doar
materialul, lumea contingentă. Astfel, poezia devine o „înălţare a fiinţei”, sugerată de
metafora „calmă creastă” din primul vers, adjectivul „calmă” amintind de seninătatea
apolinică a creaţiei.
Al doilea vers din primul catren face trimitere la mitul oglinzii, definitoriu pentru viziunea
artistică a lui Ion Barbu. Arta devine astfel o oglindire a realităţii, însă preluând forma
superioară a ideii: „intrată prin oglindă în mântuit azur.”
Ca act de autocunoaştere, creaţia reflectă lumea şi ajunge o oglindire spiritualizată a
cosmosului în conştiinţă, depăşind concretul („Tăind pe înecarea cirezilor agreste / În
grupurile apei, un joc secund mai pur”). Ideea fundamentală prezentă în aceste versuri este că
arta e un joc mai pur, care porneşte din viaţă, dintr-o trăire , dar nu se confundă cu viaţa, ci se
constituie ca un univers secund, posibil. Acest nou univers îl anulează pe celălalt, dar nu este
o copie a lui, ci are un sens propriu, intern, care îl justifică.
Actul poetic este ”nadir latent”, un alt pol al cunoașterii, care se opune zenitului. Astfel,
misiunea artistului în univers este filtrarea lumii materiale într-o idee pură. În acest sens,
poezia ”răstoarnă” alcătuirea acestei lumi și o supune unor legi care sublimează realul,
regăsind acea armonie originară: ”Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers
le pierzi”. „Zborul invers” este o metaforă care sugerează posibilitățile nelimitate ale
cititorului de a interpreta un text poetic.
Dacă lumea reală există sub zenit, în obiectivitate, poezia trăiește sub semnul nadirului, în
reflectare. Poetul transpune oglindirea din conștiința sa în melodia cuvintelor, a cântecul lui –
creația – asemenea mării care-și ascunde cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor (”Și
cântec istovește: ascuns, cum numai marea,/Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”).
Textul este organizat sub forma unui monolog liric structurat în două catrene
individualizate prozodic prin rimă încrucișată, ritm iambic, măsura versurilor fiind de 13-14
silabe.
Prin urmare, poezia barbiană oferă imaginea unei aventuri a Ideii și a limbajului
poetic. Ca ”joc secund” , poezia se naște din Cuvânt, asemenea universului ivit din Logosul
divin, prin ”jocul prim” al creației. Nu întâmplător, Tudor Vianu consideră că ”nu există un
alt poet român care să spună mai mult în mai puține cuvinte”.