Ora fântânilor

de Ion Vinea

Trei dintre cei mai mari poeți români, și anume Ion Barbu, Ion Vinea și Lucian Blaga,
personalități care, prin originalitatea operelor lor, au marcat substanțial și definitoriu
fenomenul liric român, s-au născut în 1895, care este considerat în literatura noastră „anul
poeziei”. Ion Vinea, pe numele adevărat Ioan Eugen Iovanachi, a fost un poet, prozator,
eseist, traducător și gazetar. A înființat în 1912 împreună cu Tristan Tzara și Marcel Iancu
revista Simbolul, în care debutează cu poezii originale și traduceri. În 1922 apare, sub
conducerea sa, primul număr din Contimporanul, cea mai importantă publicație a avangardei
literare românești. Prin apariția acestei tribune nonconformiste, va enunța în cei opt ani de
existență a revistei, principalele idei ale avangardismului românesc. Poeziile sale, care au fost
publicate de-a lungul timpului în periodice, se regăsesc alături de alte creații noi în volumul
Ora fântânilor, publicat în 1964, singurul a cărui apariție a fost îndeaproape supravegheată de
poetul însuși. Este un caz unic în literatura română deoarece debutează editorial în anul morții
sale.

Vocația esențială a lui I. Vinea este poezia. Dana Bucerzan 1 afirma că principala
trăsătură a poeziei sale, și anume predilecția pentru intelectualizare, poate fi sugerată prin
întârzierea de timp de aproape o jumătate de secol a volumului anunțat încă din 1938, când
grupajul poetic (printre care și poezia care dă titlul volumului) publicat în revista „Viața
românească” purta mențiunea: „Din volumul Ora fântânilor care va apărea la Editura
Fundațiilor Regale”. Amânarea publicării singurului său volum de poezii poate fi cauzată de
orgoliul poetului sau de atitudinea iconoclastă față de text. Poeziile din volum aparțin
perioadei de maturitate a creației sale. În comparație cu alți poeți de avangardă pe care el
însuși i-a îndrumat spre poezia nouă, Ion Vinea este un scriitor interiorizat, a cărui condiție
ideală este singurătatea, izolarea în meditație și ale cărui versuri sunt caracterizate de
confesiune cenzurată. Nicolae Manolescu2 îl descrie drept un „elegiac minor” și un poet al
„penumbrelor sufletești”, accentuând faptul că trebuie înțeles și definit ca un poet de emoții
tulburi, de stări extatice și reverii triste, care suferă de monotonia sentimentului de disperare,
acest fapt dezvăluind a doua trăsătură caracteristică a liricii sale. Registrul liric a lui Vinea a
fost foarte amplu. Se remarcă traiectoria sinuoasă a creației poetului, de la climatul de
recurențe simboliste la tumultul avangardismului vehement învecinat cu modernismul.

Poezia Ora fântânilor a fost publicată în revista „Viața românească” în 1938. Titlul
este simbolic pentru dualitatea existențială, viața și moartea, făcând trimitere la timpul limitat
(„ora”) al existenței umane pentru cunoaștere, reprezentată de motivul emblematic „fântână”.
Ora fântânilor poate echivala cu timpul creației, favorabil contemplației meditative și care
presupune sensul căutării izvoarelor de cunoaștere, de inspirație. Natura este înfățișată ca fiind
1
Dana, Bucerzan, Ion Vinea: o abordare semantic-textuală a creației poetice, Postfață de Carmen Vlad, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 12.
2
Nicolae, Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura pentru literatură, București, 1968, p.58.

1
tulburată, serafică, calmă. Poetul descrie un moment de liniște cosmică, de reculegere în fața
spectacolului naturii. Liniștea se extinde treptat și în sufletul poetului, marcând un moment al
echilibrului interior, al regăsirii identității și a ființei lăuntrice autentice. Se instaurează o
corespondență intimă între armonia celestă și armonia lăuntrică. „Ora fântânilor” este ora în
care se realizează un echilibru desăvârșit între om și natură. Se poate face o analogie cu
poezia eminesciană Sara pe deal, unde „valea” și „bolta” sunt înlocuite la Vinea cu marea și
fântânile lunii. Iar dealul, privit ca ax al universului, își găsește corespondența într-un spațiu
abstract al purității originare.

Poezia este formată din trei strofe, două catrene (prima și ultima strofă) și o cvinarie
(strofa a doua). Prima strofă dezvăluie ora prielnică pentru puritate și frumusețe, în care
liniștea binefăcătoare este creată de contemplația divină, primul vers fiind o sugestie a tihnei
cosmice. Din următorul vers „Clar semn de lumi fără nume” reiese că esența existenței umane
se transferă într-un spațiu abstract, între cer și mare. Totodată, valoarea încifrată a versului
sugerează accesul spre o lume imaginară și amintește de poezia „Din ceas, dedus”, artă
poetică barbiană. Și la Ion Barbu apare simbolul mării („Și cântec istovește ascuns: cum
numai marea”), însă în poemul lui Ion Vinea primează atmosfera sufletească dominată de
simboluri ale declinului (sunete stinse, șoapte, ecoul clopotelor) sau ale inspirației („fântâna”).
Conturul obiectelor este difuz, iar apusul soarelui colorează marea „în ambru și-n jar”
(„Thalassa” este termenul grecesc pentru a desemna marea). Prin urmare, largul mării are
culoarea „ambrului” (chihlimbar galben) și a jarului, focul care se stinge. Personificarea
„Thalassa-n ritmuri apune” se referă la valurile mării care se liniștesc. În strofa a doua se
conturează același spațiu abstract, neprecizat al universului. Se creează un cadru divin, în care
glasul, privirea și cugetul liric sunt sacralizate, iar frunțile și ochii sunt caracterizate de
puritate: „Vocile sfânt de curate,/
frunţile pure și ochii,/cugetul gol și curat e”. Cugetul eului liric își regăsește pacea. Clopotele
„legănate” simbolizează glasurile naturii, care capătă tonalități sacrale și care acompaniază
sonor fenomenul cosmic. „Nunteștile rochii” sugerează faptul că atât ființele, cât și obiectele
își pierd consistența materială, cu alte cuvinte se face referire la imaterialitatea lumii. Ultima
strofă evidențiază astrul selenar, luna, prin metafora „ora fântânilor lunii”. De asemenea,
strofa compune un ritual divin prin care cugetul artistului devine unul curat. Se remarcă
cuvintele din limbajul religios: „înger”și „rugăciune”. Puritatea contemplației divine este
relevată nu numai în ultima strofă, ci în cadrul întregii poezii prin diverși termeni religioși:
„sfânt”, „clopote”, „nunteștile”.

Verbele la timpul prezent „e”, „apune”, „șoptește”, „trec” redau expresivitatea poeziei
și conturează statornicia atitudinii de ascensiune cosmică și de abstractizare a lumii concrete.
Tipic avangardismului, registrul stilistic este sacadat și schematizat, caracterizat de o
exprimare concisă, comprimată, adecvată constructivismului. Deși se regăsesc verbe puține în
poezie, se compensează prin bogăția epitetelor care se referă fie la abstractizarea cosmică a
lumii: „liniști stelare”, fie la starea de sacralizare poetică: „vocile sfânt de curate”, „frunțile
pure”, „cugetul gol și curat”, „vorbele netălmăcite și sumbre”. Aceste epitete, care au rolul de
plasticizare a imaginii artistice, sugerează spiritul liric aflat într-un ritual cosmic al apariției
lunii. Ambiguitatea stilistică rezultă din utilizarea superlativului „sfânt de curat” și predicatul

2
nominal așezat la final pentru rimă „curat e”. Muzicalitatea versurilor nu e asigurată doar de
ritmul interior, ci și de aliterație („ambru”, „umbre”, „sumbre”).

În concluzie, Ora fântânilor poate exprima momentul în care se oscilează între

aspirația spre absolut și regresiunea temporală. Poezia descrie un peisaj spiritualizat în care
eul liric își regăsește echilibrul și armonia, sub auspiciile tăcerii cosmice, atemporale. De
asemenea, este „o încercare a poetului de-și examina propriile limite, propriile trăiri
subconștiente, la lumina conștientului”3. Prin creațiile lui Ion Vinea, literatura română a ales
calea modernismului, scriitorul avangardist contribuind indubitabil la depășirea decalajelor
existente și la sincronizarea literaturii române cu marile literaturi europene. Teoretic, Vinea
manifestă o aderență puternică la mișcarea avangardistă, însă poezia sa se regăsește la
interferența curentelor extremiste (dadaism, futurism, suprarealism, constructivism) și a celor
neoromantice (simbolism, expresionism). Fiind adept al constructivismului, curentul de
avangardă care neagă decorațiile de limbaj și sentimentalismele, Ion Vinea cenzurează în
poezia sa emoția lirică și sensibilitatea, păstrează rigoarea și concizia și construiește astfel o
varietate de experimente lirice și inovații prozodice.

3
Iulian, Boldea, Teme și variațiuni, Editura EuroPress, București, 2008, p. 57.