ION BARBU, [DIN CEAS, DEDUS...

Introducere
Ion Barbu, poet și matematician (Dan Barbilian este numele său adevărat, pe care îl folosește
atunci când își semnează opera matematică), este unul dintre autorii moderniști cei mai importanți din
lirica românească interbelică. Chiar dacă poetul își propune să „distrugă legenda” apartenenței sale la
modernism, opera lui se înscrie în linia acestui curent prin ermetism, prin preferința autorului pentru
purificarea expresiei poetice și prin dorința de a reda în textul poetic „stări absolute ale intelectului și
viziunii”. Poetul însuși se revendică de la un nou umanism („umanismul cel nou”) și își dorește
„înnodarea” cu trecutul poeziei, adică o reîntoarcere la funcția originară a acesteia de a exprima armonia
și „unitatea spirituală”, la care poetul o adaugă pe cea fonetică.

Reper 1 - încadrarea în curent

Poezia Din ceas, dedus... este un text reprezentativ pentru estetica modernistă, o artă poetică
definitorie pentru viziunea despre creație și despre misiunea poetului, care deschide volumul din 1930 al
autorului, Joc secund.
Modernismul este orientarea literară apărută în spațiul românesc în perioada interbelică odată cu
înființarea cenaclului și a revistei Sburătorul, sub direcția criticului și istoricului literar Eugen Lovinescu,
cel care își propune descoperirea unor noi talente literare și fixarea unor principii de creație bazate pe
autonomia esteticului.
Dintre caracteristicile modernismului românesc, amintim: esențializarea lirismului în poezie,
apariția unor tehnici poetice noi, cum ar fi adoptarea versului liber și încălcarea astfel a canoanelor
prozodiei clasice, o sferă tematică mai largă, cu accent pe marile probleme care vizează condiția umană,
precum creația, cunoașterea, în raport cu timpul sau cu iubirea.
Ermetismul este tendința de încifrare a mesajului poetic, manifestată în literatura modernistă și
care, la Ion Barbu, este rezultatul unei preocupări pentru esențializarea și purificarea formelor poetice
până când versul ajunge „a nu mai oglindi decât figura spiritului”. Aceasta se realizează prin eliminarea
accidentalului și a particularului, a exprimării discursive a ideii. George Călinescu afirmă că poezia
ermetică presupune, în primul rând, ieșirea de sub „tirania spiritului logic” și intrarea într-un sistem de
valori ale spiritului universal. În mod concret, în textul poeziei Din ceas, dedus..., ermetismul este
rezultatul încifrării sensurilor într-o serie de metafore simbol, dar și al unei sintaxe particulare. Prima
impresie asupra cititorului, cel puțin la lectura primei strofe, este tocmai de „ieșire de sub tirania spiritului
logic”, acesta fiind efectul absenței predicației. Se observă că în prima strofă lipsesc verbele predicative,
sensul comunicării realizându-se prin cele nepredicative, dintre care unele și-au schimbat valoarea
gramaticală („dedus”, „intrată”, „tăind”): „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin
oglindă în mântuit azur,/ Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ În grupurile apei, un joc secund, mai pur.”
Ermetismul este și o formă de ambiguizare a expresiei poetice, ambiguitatea fiind, după Hugo
Friedrich, în Structura liricii moderne, principala caracteristică a limbajului poetic modern, prin care se
realizează o receptare tensionată a poeziei. Sursele ambiguității în poezia Din ceas, dedus... sunt în
principal metaforele și simbolurile. Astfel, se poate identifica o serie de metafore („adâncul acestei calme
creste”, „înecarea cirezilor agreste”, „grupurile apei”) care sugerează ideea oglindirii, a reflectării
spațiului terestru și a cerului („mântuit azur”) pe suprafața apei. „Joc secund” devine metaforă pentru
poezie ca oglindire, în timp ce imaginea poetului este redată prin metafora-simbol „Nadir latent”. La
acestea se adaugă simbolul oglinzii ca spațiu de reflectare a lumii în poezie („Intrată prin oglindă”), al
harfelor („harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi”), al cântecului, cu care poezia este asociată încă din
cele mai vechi timpuri („cântec istovește”) și al mării ca sugestie pentru domeniul profund al spiritului pe
care trebuie să îl exprime cântecul poetului („ascuns cum numai marea”). Ambiguizarea se produce și
prin intelectualizarea expresiei, prin introducerea în text a unor termeni din domeniul matematicii, care
creează o tensiune în plus la nivelul descifrării textului („dedus”, „grupurile”, „ridică însumarea”).
 Reper 2 – Tema şi ideile poetice

Tema acestei poezii este creația și misiunea creatorului, o problematică specifică unei arte poetice
moderne.
Ideea poetică a creației lirice ca transfigurare a realității lumii apare exprimată metaforic în
întreaga primă strofă a textului. Seria de imagini conținută de această strofă sugerează reflectarea
spațiului terestru („calma creastă”, „cirezile agreste”) pe suprafața apei („intrată prin oglindă”, „în
grupurile apei”). Poezia este, astfel, un „joc secund”, dar „mai pur”, în sensul că lumea reflectată de ea,
odată cu intrarea în acest domeniu, este purificată, esențializată, spiritualizată. Tudor Vianu oferă o
interpretare a textului raportată la ideea platoniciană a artei ca „răsfrângere la puterea a doua a realității”.
În concepția lui Platon, lumea nu reprezintă altceva decât o copie a lumii ideilor, prin urmare arta, care ar
copia realitatea, nu poate fi decât o copie „la puterea a doua” a ideii și din această cauză, filosoful grec
consideră poezia o imitație de gradul al doilea, ceea ce o îndepărtează de adevăr. Pentru poet, însă, nu
adevărul este scopul artei sale, ci exprimarea unei viziuni integratoare asupra universului. Ideea
spiritualizării pe care o realizează poetul în domeniul înalt al poeziei este sugerată și în strofa a doua prin
imaginea „harfelor”. Ca simbol mitologic, harpa este instrumentul la care zeii nordici cântă modul
somnului, spațiul de trecere dintre două lumi, iar conform dicționarului de simboluri, cântecul ei leagă
între ele cerul și pământul și simbolizează tensiunile dintre instinctele materiale și aspirațiile spirituale.
Nu întâmplător, rolul pe care și-l asumă poetul Ion Barbu este de a-l prelua din sferele înalte și de a istovi,
de a desăvârși acest cântec.
O altă idee reprezentativă pentru caracterul de artă poetică al textului este cea referitoare la
misiunea poetului. Acesta este descris prin metafora „nadir latent” care sugerează, conform lui G.
Călinescu, trăirea „în interior, în eul absolut” a creatorului. Verbele din a doua strofă („ridică”,
„istovește”) denumesc metaforic chiar acțiunile poetului cuprinse în etapele creației. Într-o primă etapă,
poetul, „nadir latent”, o instanță care trăiește interiorizat (marca interiorizării este dată de termenul
„nadir”, care semnifică un punct de pe bolta cerească, opus zenitului), „ridică însumarea/ De harfe
resfirate ce-n sbor invers le pierzi”, își asumă, așadar, rolul de „a capta” cântecul venit din sferele înalte,
din spațiul spiritualității pure, divine și care în mod obișnuit se pierde prin căderea („sbor invers”) în
contingent (lumea comună, obișnuită). Acest cântec, pe care omul obișnuit (instanță sugerată de prezența
persoanei a II-a) nu îl mai percepe („le pierzi”), urmează să fie filtrat prin profunzimea universului
interior al poetului („ascuns cum numai marea”), să fie desăvârșit (verbul a istovi are sensul de a termina,
a se obosi peste măsură în urma unui efort), ceea ce sugerează chiar ideea efortului creator. Asocierea
poeziei/„cântecului” poetului cu profunzimea mării sau cu acel cântec divin al sferelor înalte apare și în
următoarea artă poetică din volumul Joc secund, în poezia Timbru. Acolo, creația este „cântecul
încăpător” asemănat cu „foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, ori cu acel cântec de slavă de esență
divină, laudă închinată miracolului existenței umane („lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta
bărbătească al Evei trunchi de fum”).

Reper 3 – două elemente de compoziţie-structură-prozodie-limbaj

Din punct de vedere structural, poezia Din ceas, dedus... respectă rigorile prozodiei clasice, o altă
formă prin care poetul își dorește „înnodarea cu trecutul poeziei”, spre deosebire de tendința modernistă
de a adopta noi tehnici de versificație, cum este aceea a versului liber. Textul este, așadar, alcătuit din
două catrene cu rimă încrucișată și versurile, de o profundă muzicalitate, au măsura cuprinsă între 13 și 14
silabe.
Așezată prima în volumul Joc secund, semn al caracterului ei programatic, această artă poetică
apare fără titlu; îi este asociată drept titlu, în mod curent, structura din incipit, Din ceas, dedus..., sau titlul
volumului pe care îl deschide, Joc secund.
 La nivel compozițional, se observă existența a două planuri: pe de o parte, planul terestru, al
realității imediate, este reprezentat de „calma creastă” și „cirezile agreste”, în timp ce domeniul înalt al
poeziei este asociat cu elementele ce țin de planul cosmic: „mântuit azur”, nadirul, zborul. Se observă o
interferență permanentă a acestor planuri, deoarece, prin oglindirea în apă, „calma creastă” pătrunde, în
adânc, „în mântuit azur”, iar „cirezile agreste” pot fi atât o marcă a spațiului terestru, câmpenesc, cât mai
ales, așa cum observă Șerban Foarță prin analogie cu alte texte barbiene, o metaforă pentru nori.
„Nadirul”, „harfele în zbor”, ca și imaginea mării purtându-și meduzele „sub clopotele verzi” sunt, de
asemenea, elemente ale celor două planuri unificate de prezența integratoare a poetului.
Așadar, poezia Din ceas, dedus... este o artă poetică modernistă ale cărei semnificații, care nu se
lasă dezlegate la primul nivel al lecturii, au în vedere atât ideea creației ca demers integrator al poetului
prin care lumea este purificată, esențializată, cât și pe aceea a creatorului care își asumă această misiune,
desăvârșind, prin cântecul său, o formă de exprimare a spiritualității celei mai înalte.