Personajul literar este instanța desemnată de autor ca, prin acțiunile sale, să ilustreze o serie

de caracteristici și de trăiri umane reprezentative pentru viziunea lui despre lume; în proză, prin
intermediul personajului, autorul își transmite în mod indirect ideile, gândurile și sentimentele și
pune în evidență acțiunea operei.

În roman, personajul se distinge prin complexitatea profilului moral, spațiul epic amplu
oferindu-i mai multe posibilități de manifestare, el poate evolua, în egală măsură, de-a lungul
unui conflict exterior, cât și în cadrul conflictului interior.

Vitoria Lipan este personajul principal din romanul Baltagul, scris de Mihail Sadoveanu,
roman interbelic, realist, tradițional, de factură mitică, în care tema principală este condiția
țăranului de la munte care învață să trăiască la întâlnirea dintre două lumi: una veche, cu tradiții
și obiceiuri care ordonează existența oamenilor, lumea țăranilor de la munte, în care naratorul
notează că „toate se urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”, și una nouă,
„de devale”, cu elemente de civilizație modernă mai greu acceptate de țăranul conservator, dar
care pătrunde și se amestecă în existența acestuia, fiind asimilată în final. Din perspectiva rolului
major pe care îl are personajul principal în roman, Perpessicius numește Baltagul „romanul unui
suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan”.

Reper 1 : – prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales;

Acest personaj feminin se definește, din punct de vedere social, ca soția unui oier din
Măgura Tarcăului, Nechifor Lipan, ea este un exponent al lumii vechi, tradiționale, care prin
acțiunile sale învață să se adapteze la lumea nouă, modernă, odată pusă în situația de a se
descurca în cadrele ei. Deși este un prototip al țăranului de la munte (este și corespondentul
tipologic al „măicuței bătrâne” din balada populară), Vitoria este bine individualizată, este un
personaj „rotund”, cu trăsături complexe. Profilul ei moral pune în evidență un spirit justițiar,
preocupat de ideea dreptății, pentru că, în căutarea soțului dispărut, scopurile ei principale sunt
aflarea adevărului și pedepsirea criminalilor. Acesta este „mandatul etic” al personajului, cum
observă Paul Georgescu: să descopere vinovații și, în felul acesta, să salveze valorile morale ale
spațiului în care trăiește și în care crima „a tulburat ordinea lumii”. Tot în spiritul acestui
„mandat”, ea își crește cu severitate copiii, impunându-le normele morale ale lumii tradiționale: „
̶ Apoi știu eu; acuma vă strâmbați una la alta și nu vă mai place catrința și cămașa; vă ung la
inimă lăutarii când cântă câte-un valț nemțesc. Îți arăt eu coc, valț și bluză (…)! Nici eu, nici
bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea – și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu.”- îi
spune mama Minodorei, fiica atrasă de mirajul lumii moderne.

Din punct de vedere psihologic, Vitoria este caracterizată prin forță, fermitate, îndârjire,
interiorizarea sentimentelor și capacitate de disimulare. Din momentul în care înțelege că
bărbatul ei este mort, își asumă misiunea de a-l găsi și de a-i asigura trecerea conform datinei la
cele veșnice, prin ritualul înmormântării. Încredințată de ajutorul divin și de faptul că Dumnezeu
nu îngăduie ca vreo crimă să rămână nepedepsită, ea nu renunță nici când lumea o privește ostil
sau cu suspiciune, nici când pare că urma celui dispărut nu este de găsit. Ea însăși se arată
surprinsă de forța cu care acționează în împrejurările cele mai grele: „Stau și mă mir într-o
privință, cum de-am găsit în mine puterea să rabd atâtea și să îndeplinesc toate. După ce l-am
căutat și l-am găsit, ar fi trebuit să mă pun jos și să-l bocesc. Dar știu eu cine mi-a dat îndemn și
putere.” Își ascunde tristețea și îngrijorarea provocate de absența lui Nechifor și față de copii, și
față de străini: „Toți o întreabă de omul ei. Ea trebuie să strângă din umeri, simțindu-se umilită și
rușinată. Cu toate acestea râde și le răspunde ager.” Pentru a se adapta în lumea nouă în care
pătrunde, cea „de devale”, ea disimulează foarte mult, astfel reușind să adune date pentru a lua
urma soțului dispărut. Nicolae Manolescu o numește „o femeie în țara bărbaților”, pentru că
lumea în care trebuie să se descurce ea și să găsească semnele pe care să le pună în ordine pentru
aflarea adevărului este aceea a ciobanilor de la munte, cu legi nescrise și dure, articulată cu cea
capitalistă, pentru care ea nu este pregătită (căci rolul femeii în lumea descrisă în roman este
circumscris gospodăriei), dar în care se descurcă prin inteligență, cumpătare și înțelepciune.
Nechifor Lipan, om ieșit în lume, le cunoștea pe amândouă (și lumea din „țara de sus”, de la
munte, și pe cea „de devale”), dar ea o descoperă pe a doua abia în această călătorie, chiar dacă,
în diferite ocazii, mai ieșise din sat („Nechifor Lipan le cunoștea pe toate și știa orișicând la ce
uși să bată și la ce slujbași să se înfățișeze, căci el umbla din tinereță în țara cealaltă de devale; ea
însă, ca o femeie, rămăsese în sălbăticie. O ajungea mintea ce are de făcut, însă față de o lume
necunoscută pășea cu oarecare sfială.”).

Reper 2: – evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două secvențe/episoade

narative comentate;

Un episod semnificativ pentru caracterizarea personajului este cel al coborârii în râpa în

care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan. Momentul este fixat în finalul capitolului
XIII și începutul capitolului XIV, fiind reprezentativ și pentru evoluția conflictului. În ceea ce
privește construcția personajului principal, secvența ilustrează atât funcția coezivă a
protagonistului în acțiunea operei, prin reușita investigației Vitoriei, cât și funcția lui simbolică.
Găsirea osemintelor este rezultatul unui demers complicat în care Vitoria, ajutată de Gheorghiță,
a căutat cu perseverență urma soțului dispărut. Ajutați de câinele Lupu, cei doi coboară într-o
râpă situată pe versantul muntelui, între Suha și Sabasa, în dreptul Crucii Talienilor, iar acolo
descoperă trupul abandonat al lui Lipan. Un singur moment de manifestare a durerii își rezervă
eroina la descoperirea rămășițelor celui pierdut, când îl strigă aprig pe bărbat, pe numele lui
adevărat și tainic, rostit numai în singurătate: „ ̶ Gheorghiță!” Gesturile ei următoare au în vedere
punerea în ordine a lumii destabilizate de crimă. Vitoria dă dovadă de stăpânire de sine și prima
rânduială pe care o face este să acopere osemintele, apoi aprinde o făclie de ceară și îl
însărcinează pe Gheorghiță să păzească locul și lumina cât timp ea merge să cheme autoritățile.
Înțelege rolul acestora din urmă și, deși își dorește să ia cât mai repede osemintele de acolo
pentru săvârșirea înmormântării, acceptă regulile lumii moderne și lasă „stăpânirii lumești”,
adică subprefectului, doctorului și procurorului misiunea să investigheze crima, iar ea se
limitează la a priveghea trei zile locul. Intervine, însă, în discuția cu subprefectul, mimând
naivitatea, și sugerează calea de anchetare a făptașilor.

O altă secvență reprezentativă pentru conturarea profilului eroinei este cea a praznicului,
care încheie romanul. După înmormântarea lui Nechifor Lipan, la praznic iau parte atât oamenii
din localitatea Doi Meri, oficialitățile, cât și criminalii Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Față de
subprefectul Anastase Balmez, care o întreabă cum de îi cheamă pe cei bănuiți la praznic, Vitoria
se arată bine intenționată, spunând că îi invită „ca pe niște buni creștini”, neavând nimic cu ei,
dar strategia sa este să adune în același loc autoritățile și suspecții pentru ca „să-l împungă” pe
criminal, forțându-l să se autodenunțe. La masă, ea îl îndeamnă pe Bogza să bea pentru sufletul
mortului, iar punctul de plecare al discuției este baltagul lui, pe care Vitoria îl studiază cu atenție,
sugerându-i lui Gheorghiță să vadă dacă pe el nu scrie ,,sânge”. Tehnica femeii îl neliniștește pe
cel vizat, dar Vitoria continuă cu prezentarea unui scenariu al crimei așa cum spune ea că i l-a
povestit chiar Nechifor cât a stat cu el în râpa în care i-a descoperit osemintele. Vitoria știe că nu
are nicio dovadă materială a vinovăției criminalilor, dar susține, sigură, că spune lucrurile
întocmai cum s-au petrecut. Strategia ei inteligentă are ca efect autodemascarea lui Bogza.
Acesta reacționează violent la vorbele femeii, lovește, se înfurie, astfel încât Gheorghiță este
nevoit el însuși să îl lovească cu baltagul. Gestul băiatului capătă semnificații simbolice pentru
că arma cu două tăișuri care fusese instrument al crimei, devine acum armă de apărare și mai ales
de răzbunare ca gest de înfăptuire a dreptății. Lovitura băiatului nu este mortală, ci doar
simbolică; Bogza este ucis de câinele Lupu, iar în agonie își mărturisește crima. Când îi cere
iertare femeii, aceasta se arată neînduplecată, răspunzându-i rece, dar conform tradiției: „ ̶
Dumnezeu să te ierte…” Observând talentul de detectiv al personajului, G. Călinescu afirmă:
„Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale
reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării.”

Reper 3: – analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru

construcţia personajului ales din textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, titlu,
modalități de caracterizare, incipit, final, limbaj, etc.)

Acțiunea romanului Baltagul este structurată în șaisprezece capitole fără titluri care aduc în
prim-plan imaginea protagonistei Vitoria Lipan. Este plasată în regiunea de munte a Moldovei,
în zona Tarcăului din județul Neamț, în satul soților Lipan, Măgura, și se desfășoară pe parcursul
câtorva luni (de la sosirea iernii până în primăvară), de-a lungul unui traseu care cuprinde
localități ce urcă spre zona nordică, a ținutului Sucevei, unde plecase Nechifor Lipan după oi și
unde investigația omorului o va aduce și pe Vitoria.

Evoluția conflictului este unul dintre elementele compoziționale prin care se construiește
imaginea personajului principal, fiind organizată de-a lungul acestor capitole în trei etape:
Capitolele I – VII prezintă etapa premergătoare drumului făcut de Vitoria în căutarea soțului
dispărut. Îngrijorată de absența prelungită a lui Nechifor, Vitoria începe să interpreteze visele și
semnele naturii ascultându-și cele mai negre presimțiri. Merge la preot pentru a cere sfaturi, dar
și la baba Maranda, pentru a-i ghici urma soțului dispărut. Când este convinsă că Nechifor nu se
va întoarce, începe să facă pregătiri pentru a pleca în căutarea lui. Îl cheamă pe Gheorghiță acasă
de pe Valea Jijiei, unde era plecat pentru a avea grijă de turma de oi, îi face un baltag, vinde din
produse pentru a avea bani și o duce pe Minodora la Mănăstirea Văratec pentru a o lăsa în grija
maicilor de acolo. Toate aceste întâmplări și pregătiri sunt cuprinse între sărbatoarea Sfântului
Andrei (30 noiembrie) și Sărbătoarea Tuturor Sfinților (9 martie). Capitolele VIII – XIII
urmăresc drumul făcut de Vitoria împreună cu Gheorghiță în căutarea lui Nechifor. Prima parte a
drumului, până la Călugăreni, o fac împreună cu negustorul David, care o învață pe femeie să
citească semnele și să se ferească de pericole. În continuare, cei doi trec prin diverse localități:
Farcașa, Borca, Cruci, Dorna. În cârciumi, Vitoria întreabă de prezența lui Nechifor prin locurile
respective și urmărește semnele trecerii bărbatului până la Suha unde este însoțit de ciobanii
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. La Sabasa, urma lui Nechifor dispare, ceea ce o determină pe
femeie să creadă că el a fost ucis între Suha și Sabasa. Acolo, în râpa adâncă, descoperă
osemintele soțului. Capitolele XIV – XVI conțin investigația făcută de Vitoria pentru
descoperirea criminalilor. La Doi Meri, ea pune întrebări nevestelor celor doi ciobani, îi cheamă
pe aceștia în fața autorităților, iar la praznicul de înmormântare îi determină să își mărturisească
crima, înfăptuind astfel dreptatea.

Incipitul operei se constituie dintr-o legendă spusă de Nechifor Lipan la cumetrii și la

nunți, legendă al cărei subiect devine pretext pentru problematica operei: condiția țăranului de la
munte al cărui destin hărăzit de Dumnezeu este să îndure cu „o inimă ușoară” greutățile vieții.
Conform legendei, sosiți ultimii și târziu la împărțirea darurilor divine de la alcătuirea lumii, din
cauza drumului primejdios prin munte și obositor, muntenilor, nemairămânându-le comori
materiale, li se dă o inimă ușoră care să îi bucure: „Dragi îmi sunteți, dar n-am ce vă face.
Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al
vostru. Să vă pară toate bune (…) și s-aveți muieri frumoase și iubețe”. Profilul moral al Vitoriei,
așa cum va fi el conturat în roman, se înscrie în acest prototip legendar schițat în incipit. Deși
întristată, ea nu se lasă copleșită de tragedia pierderii lui Nechifor, ci „are inimă” să înceapă
investigația și să descopere criminalii. Sentimentul dominant al femeii este dragostea pentru
bărbatul ei, care nu s-a stins și nici nu s-a diminuat odată cu trecerea timpului („… căci era
dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani. Așa-i fusese drag în tinereță Lipan, așa-i era drag ș-
acum, când aveau copii mari cât dânșii.”). Incipitul fixează portretul fizic al femeii și surprinde
îngrijorarea ei cu privire la absența soțului, plecat de-acasă după niște oi la Dorna încă de la
Sâmedru (Sfântul Dumitru): „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a
părului, erau duși departe.”

Finalul romanului conține un monolog al Vitoriei prin care aceasta pune în ordine aspectele
legate de existența ei și a copiilor după înmormântarea lui Nechifor. Astfel, femeia plănuiește în
mod foarte pragmatic praznicele de pomenire a lui Nechifor, organizarea turmelor de oi și
aducerea Minodorei de la mănăstire, unde fusese lăsată în grija maicilor, pentru a vedea
mormântul tatălui.

În ceea ce privește modalitățile de caracterizare, Vitoria este caracterizată atât direct, de

narator, de celelalte personaje și prin autocaracterizare, cât și indirect, prin acțiuni, gesturi, vorbe
și nume. De exemplu, naratorul observă în ea o femeie „bănuitoare”, „neînduplecată”, „ageră”,
„meșteră încercată și iscusită”, în vreme ce Gheorghiță crede despre mama lui că este
„fărmăcătoare” și „vrăjitoare”, deoarece „cunoaște gândul omului” și prinde putere fără să se
atingă de mâncare. Străinii o percep ca pe o „muiere ciudată”, „cu toane”, deoarece își urmărește
cu încăpățânare scopul, fără să se abată de la drumul ei, subprefectul ajungând, în final, să o
considere „destul de vicleană și ascunsă”. Ea însăși, mustrându-l pe Gheorghiță, se
autocaracterizează, simulând neștiința: „ ̶ Văd că toți sunteți cu cap și cu învățătură. Numai eu îs
o proastă.” Disimulează și în fața criminalilor, și în fața subprefectului: „Ca o femeie necăjită ce
mă aflu, am venit la niște prietini să-i întreb (…). Poate-a spus ceva din care aș înțelege unde să-l
caut.” În mod indirect, acțiunile, gesturile și vorbele femeii trădează un spirit puternic,
neînduplecare și insistență în căutarea ei. Pregătește în detaliu plecarea de acasă, se îngrijește de
lăsarea în ordine a gospodăriei, de protecția Minodorei și de obținerea banilor de drum, ascultă
cu atenție sfaturile părintelui Daniil Milieș și învățăturile negustorului David, ca și pe cele ale
cucoanei Maria, soția crâșmarului Iorgu Vasiliu din Suha. Față de copii, vorbele ei sunt aspre și
arată severitatea cu care își impune principiile morale în sensul păstrării tradiției și a bunei
cuviințe („Îți arăt eu coc, valț și bluză (…)! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de
acestea – și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu.”). Față de ceilalți oameni, cuvintele ei ascund
adevăratele intenții, pentru păstrarea tainei căutării și aflarea adevărului: „Arăta veselă față și
limbă ascuțită, deși s-ar fi cuvenit să fie scârbită, căci se ducea la răi datornici, la Dorna.” De
asemenea, numele ei este în mod evident sugestiv pentru realizarea scopului călătoriei și
înfăptuirea dreptății.

Așadar, Vitoria Lipan, prototipul femeii puternice de la munte, al soției iubitoare și al

mamei grijulii este un personaj complex, reprezentativ în literatura română pentru ideea
conservării valorilor morale din spațiul rural în contextul adaptării vieții munteanului la
civilizația modernă.