Baltagul apare în 1930, fiind scris de Sadoveanu în 17 zile.

Acesta aduce o formulă

românească inedită în peisajul epicii interbelice. Este primit cu entuziasm de public,
dar și de critica literară. Sadoveanu prezintă în roman monografia satului
moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor unde nu banul guvernează, ci
tradiția și cuvântul dat, motto-ul prezent ( „Stăpâne, stăpâne/ Mai chiamă ș-un
câne”) făcând trimitere directă la sursa de inspirație „Miorița”.

Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului

românesc, a universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este
„ principalul meu erou” mărturisind Sadoveanu.

Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc profund, diferit de

țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu și mai
apoi Preda.

De asemenea, romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de

sărbători, nuntă, înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic
înrădăcinată în credința creștină specifică poporului român dar și în obiceiurile
precreștine precum vizita la baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care ține
seama cu atenție.

Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf.
Andrei”, „în Postul Mare”, „10 martie”. Cadrul acțiunii este reprezentat de satul
Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și de Balta Jijiei. Fiind un roman
realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe
urmele lui Nechifor, este transcris de pe hartă. Însă fiind o scriere ficțională cu
valențe mitice, romancierul imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, folosind
toponime simbolice.

Motivul labirintului se concretizează la nivelul acțiunii (căutarea și diferitele popasuri,

dar este semnificativ și la nivelul titlului). Baltagul (toporul cu două tăișuri) este un
obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei și instrumentul actului justițiar, reparator.
De remarcat că în roman, același baltag (al lui Lipan) îndeplinește cele două funcții.
Baltagul lui Gheorghiță se păstrează nepătat de sânge, deoarece este folosit pentru a
se face dreptate.

Vitoria Lipan este protagonista romanului Baltagul, fiind un personaj complex. Din
punct de vedere social, protagonista întruchipează tipologia muntencei. Familia Lipan
este una de tip patriarhal , în care bărbatul este cel care inspiră legea, iar femeia
veghează la perpetuarea ei.

Absența lui Nechifor Lipan este resimțită de Vitoria ca un dezechilibru, ca o reală

amenințare pentru omogenitatea și coerența microuniversului familiei. În acest scop,
femeia încearcă să-l conștientizeze pe Gheorghiță de importanța călătoriei, de faptul
că el urmează să devină capul familiei.

Vitoria Lipan se încadrează în categoria „sufletelor tari” ale literaturii române. Deși
sufletul său plânge de durere, Vitoria dă dovadă de stăpânire de sine. Caracter
puternic, ea reușește să-și atingă scopul și anume aflarea adevărului despre moartea
soțului ei.

Personajul feminin are o inteligență nativă, astfel încât reușește să se adapteze cu

ușurință la legile noii lumi, cu care intră în contact. Intuiește ce se află în sufletele
oamenilor, îi descoase pentru a obține informațiile de care are nevoie. Această
intuiție îl uimește pe naivul Gheorghiță care spune despre ea că: „Mama asta trebuie
să fie vreo fermecătoare, pentru că poate citi gândurile omului”.

Viziunea despre lume a autorului se reflectă, mai ales, la nivelul statului moral al
personajului feminin. Întregul comportament al Vitoriei îi reflectă verticalitatea.
Aceasta respectă tradițiile și nu își poate găsi liniștea până în momentul în care
realizează ritualul înmormântării, prin care sufletul soțului său va fi legat de lanțurile
eternității.

Chiar dacă pătrunde într-o lume nouă, Vitoria Lipan păstrează aceeași lege a tradiției
în care încearcă să-și educe și copiii. Incluzând gestul final, când îl îndeamnă pe
Gheorghiță să-l lovească cu baltagul pe Calistrat Bogza, trebuie interpretat ca fiind
unul moral. „A răzbuna” înseamnă, pentru Vitoria, restabilirea binelui, a ordinii.

Tot în partea expozitivă a textului, naratorul omniscient recurge la caracterizare

directă în vederea portretizării personajului feminin.

Elementul central asupra căruia se oprește este privirea, ca oglindă a sufletului. În

acest fel, naratorul dezvăluie atât frumusețea interioară a Vitoriei („deși nu mai era
tânără, avea o frumusețe neobișnuită în privire”), cât și îngrijorarea acesteia („ochii îi
străluceau ca într-un fel de ceață, în dosul genelor lungi, răsfrânte în niște
cârligașe”).

Una dintre secvențele importante ale textului pentru ilustrarea trăsăturilor este
reprezentată de dialogul pe care Vitoria îl poartă cu Gheorghiță înainte de plecarea la
drum. Acest schimb de replici se constituie într-o reală formă de caracterizare
indirectă, ce relevă trăsăturile de caracter ale acesteia.

Deși Gheorghiță este încă inocent, mama adoptă o atitudine convingătoare, prin care
să-l conștientizeze pe tânăr de faptul că, pentru el, începe o nouă etapă a vieții:
„Înțelege că jucăriile au stat! Trebuie să te arăți bărbat! Eu alt sprijin pe lume nu mai
am și îmi trebuie brațul tău.”

Momentul în care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan în râpa dintre Suha
și Sabasa se constituie într-un alt episod narativ care pune în relief trăsăturile
Vitoriei. Aceasta își păstrează stăpânirea de sine.

Atentă la păstrarea tradiției, femeia își jelește soțul și îi aprinde o lumânare, dar în
același timp, colaborează și cu autoritățile. Acceptă să vorbească „prin sârmă” cu
prefectul de la Piatra, căruia îi va cere permisiunea să o lase să își îngroape bărbatul
în „țintirim”, ceea ce sugerează și caracterul realist al romanului.