Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Romanul „Baltagul” a fost publicat în 1930 fiind una dintre operele de

maturitate ale scriitorului Mihail Sadoveanu, un scriitor important al secolului
XX, autor al unei opere vaste ce cuprinde povestiri, nuvele și romane. Mihail
Sadoveanu este unul dintre cei mai mari povestitori români înzestrat cu un talent
remarcabil în arta povestirii, scrierile lui caracterizându-se prin puterea
imaginației, prin oralitate, printr-un limbaj arhaic extrem de frumos care creează
o lume mitică, atemporală în care cititorul se cufundă cu plăcere.
„Baltagul” se încadrează în specia literară a romanului fiind astfel o operă
epică de dimensiuni relativ întinse mai mare decât nuvela, cu acțiune desfășurată
pe un singur fir narativ, la acțiune participă personaje din diferite medii sociale,
unele tipice pentru perioada descrisă.
Din punctul de vedere al încadrării într-un curent literar, „Baltagul” este
un roman realist, prin prezența unor trăsături specifice: tematica abordată, indicii
spațio-temporali conferă verosimilitate acțiunii, aceasta desfășurându-se pe
parcursul a câteva luni din toamnă de la Sfântul Andrei și până în primăvara în
Postul Mare, personajele sunt tipice, conflictele prezente sunt atât de factură
exterioară, de exemplu conflictul dintre Vitoria Lipan și asasinii soțului
său(Calistrat Bogza și complicele său Ilie Cuțui). De asemenea, realismul se
observă și în viziunea scriitorului asupra lumii descrise, satul Măgura Tarcăului
este prezentat cu lux de amănunte în ceea ce privește viața oamenilor,
îndeletnicirile acestora, tradiții și obiceiuri specifice zonei, de unde reiese și
aspectul monografic al acestei opere literare.
Titlul romanului este alcătuit dintr-un substantiv comun, articulat Baltagul
ce sugerează în sens denotativ o secure cu două tăișuri, fiind o unealtă
întrebuințată de bărbații din Măgura Tarcăului, însă are și o valoare simbolică
deoarece este arma cu care Gheorghiță își răzbuna păintele ucis înfăptuindu-se
un act justițiar.
Romanul social-obiectiv „Baltagul” cuprinde 16 capitole, acțiunea este
cronologică, întâmplările fiind prezentate prin înlănțuire și într-o succesiune
cauzală și temporală, naratorul este obiectiv, relatează la persoana a-III-a, iar
perspectiva narativă este „dindărăt” naratorul fiind omniscient deoarece
cunoaște gândurile, intențiile Vitoriei, prefigurându-se anumite întâmplări.
Romanul, deși scurt este unul complex care pe lângă aspectul social are și un
substrat mitic, scriitorul însuși trimite la mitul mioritic prin cele două versuri pe
care le plasează la începutul cărții: „Stăpâne, stăpâne mai chiamă ș-un cîne…”,
însă critica literară a făcut conexiuni între acest roman și mitul egiptean al lui
Isis și Osiris.
Tema romanului ilustrează viața rurală dintr-un sat de munte din
Moldova, un sat arhaic, tradițional, cu legi vechi, nescrise în care familia
Lipanilor își duc viata în mod obișnuit, până când bărbatul dispare, fără să se
mai întoarcă, iar Vitoria începe lungul drum al căutării lui Nechifor. La această
temă se adaugă cea a călătoriei care pentru Vitoria Lipan are o dublă
semnificație reprezentând un drum al căutării sinelui, dar și drumul descoperirii
vieții de dincolo de gospodăria sa. Pentru Gheorghiță, fiul Vitoriei călătoria
semnifică experiența de maturizare pe care flăcăul o traversează pentru a deveni
bărbat și a lua locul tatălui dispărut în gospodăria țărănească.
Incipitul romanului reliefează modul în care Dumnezeu a creat lumea și a
pus rânduială fiecărui neam fiind plasat în prolog(începutul primului capitol).
Expozițiunea prezintă locul și timpul acțiunii, aceasta fiind plasată într-un sat de
munte „risipit pe râpi sub pădurea de brad”, într-o toamnă în preajma Sfântului
Andrei. Vitoria Lipan, personajul principal este prezentată singură, pe prispa
casei torcând ochii ei căprui, induși departe din cauza faptului că soțul nu se
întorsese de aproape o lună acasă, fiind plecat după niște oi la Dorna. Intriga
romanului prezintă frământările și neliniștea ce o cuprind pe Vitoria Lipan când
anunță dispariția soțului și începe pregătirile pentru drum: postește 12 vineri,
merge la icoana de la mănăstirea Bistrița, vorbește cu preotul, pe Minodora o
lasă la mănăstirea Văratec, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea. În această lungă
călătorie pentru găsirea soțului dispărut. Desfășurarea acțiunii prezintă drumul
parcurs de Vitoria și fiul său în căutarea lui Nechifor Lipan. Aceștia trec prin
diferite localități: Borșa, Călugăreni și altele, trec pe la diferite cârciumi,
întreabă pe unul și pe altul până când încep să dea de firul întâmplărilor și să
refacă traseul urmat de soțul ei, intuind că între Suha și Sabasa s-ar fi petrecut
crima. În cele din urmă găsesc rămășițele lui Nechifor, într-o râpă la Crucea
Talienilor. Punctul culminant prezintă modul în care Vitoria Lipan la parastasul
lui Nechifor dezvăluie în fața criminalului, pas cu pas cum s-a întâmplat
asasinarea soțului său. Ilie Cuțui mărturisește și își arată vinovăția, dar Calistrat
Bogza devine violent, Gheorghiță lovindu-l cu baltagul. Astfel, Cuțui va fi
închis, iar Bogza moare. Deznodământul prezintă modul în care familia își va
relua viața după datinile creștinești pe care le săvârșesc în numele lui Nechifor:
„ș-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de coadă toate câte-
am lăsat”, iar pe Minodora, Vitoria nu vrea să o lase să se căsătorească cu
feciorul descăliței Topor.
Personajele romanului „Baltagul” sunt de factură realistă construite ca
produs al mediului în care trăiesc încadrabile în tipologii umane specifice primei
jumătății a secolului XX. Sunt personaje complexe, bine individualizate, amplu
prezentate prin caracterizare directă realizată de narator obiectiv și omniscient,
autocaracterizare sau prin multiple mijloace ale caracterizări indirecte, acțiuni,
fapte, gesturi, vestimentației, limbaj, relația cu ceilalți. Personajul principal al
romanului este personajul feminin, Vitoria Lipan; ca statut social Vitoria este o
țărancă dintr-un sat de munte din Moldova, o femeie reprezentativă pentru
lumea satului din vremea respectivă, fiind simbolul unei lumi arhaice ale cărei
legi nescrise sunt bine fixate prin tradiție. Înainte de a pleca de acasă în căutarea
soțului dispărut, Vitoria postește , merge la mănăstirea Bistrița, semn al unor
cutume tradiționale pe care femeie simplă le păstrează și încearcă să le ducă mai
departe certând-o pe Minodora că poartă „coc” și „bluză”, că uită de tradiții și
vrea să se modernizeze, uitând de specificul lumii din care provine. Este
autoritară cu fiica ei și nu o lasă să se căsătorească cu fiul descăliței Topor.
Portretul fizic al Vitoriei este realizat de către naratorul obiectiv și
omniscient în mod direct: „ochii căpri”, „părul castaniu”;în privința ochilor,
naratorul folosește două epitete semnificative, element realist „ochi aprigi și încă
tineri” ce ilustrează și trăsături morale ale personajului: hotărâre, determinare,
inteligență etc. Vitoria este o femeie harnică, iar gospodăria ei ilustrează acest
aspect: „avere aveau cât le trebui: poclăzi în casă, piei de miel în pod; oi în
munte. Aveau și parale strânse într-un cofăiel cu cenușă.”
Profilul psihologic al personajului feminin este centrat pe inteligența
nativă a acesteia de care dă dovadă pe parcursul căutării soțului dispărut, reușind
să înțeleagă cum s-au produs lucrurile cu mintea ei singură, deși era o femeie
necăjită, singurul ei sprijin fiind Gheorghiță. Pe Bogza și Cuțui îi determină prin
multiple întrebări puse strategic prin insinuări inteligente, prin anumite capcane
pe care i le întinde ca să afle adevărul și să construiască un scenariu al jefuirii și
uciderii soțului său. Nicolae Manolescu în lucrarea „Arca lui Noe” în capitolul
intitulat „O femeie în țara bărbaților” consideră că Vitoria reprezintă „elementul
stabil, conservator al colectivității” din care face parte. De asemenea, el
consideră că Vitoria este întreprinzătoare, are simț practic „ce are conștiința
acțiunii.”