Baltagul

Mihail Sadoveanu
-particularități roman/tema și viziunea-

,,Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu, apărut în anul 1930, este un roman interbelic, obiectiv,
realist, mitic şi tradiţional. Are ca surse de inspiraţie trei balade: ,,Dolca’’, ,,Salga’’ şi ,,Miorita’’.
Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, în timp şi în spaţiu precizate, antrenând un număr mare de
personaje puternic individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfăţişate, romanul oferă o
imagine amplă asupra vieţii.
Tema romanului este reprezentată de condiția țăranului roman, exponent al unei lumi
ancestrale, mitice, ancorat în tradiții, obiceiuri și cutume populare, care se retrage din fața lumii
modern, spre deosebire de țăranii lui Slavici și Rebreanu care îi aduc spre civilizație.
O sursă de inspirație este vechiul drum al transhumanței, având în vedere faptul că se bazează pe
urcatul și pe coborâtul oilor la și de la munte. Oamenii își sincronizează viață după mersul
bărbatului cu oile între munți, în timp ce femeia rămâne acasă, având grijă de gospodărie și de
copii, banul nefiind un scop în sine.
,,Baltagul” este un roman social, deoarece se realizează o monografie a satului tradițional
de la ”poale de brad” reprezentat de Măgura Tarcăului. Este un roman mitic, deoarece apar
elemente simbolice (vrăjitoria, magia sau farmecele) care nu se adeveresc, ele stând la baza
genezei operei sau la subiectul acesteia..
Titlul are valoarea simbolică: în sensul său propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri,
iar în sensul său figurat este arma crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul
tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la persoana a III-a, de
către un narator omniscient, obiectiv..
Reperele spatio-temporale redau realismul operei: ,,aproape de Sf. Andrei’’, în ,,Postul
Mare’’, ,,10 Martie’’, în secolul al XX-lea, lucru reieşit din menţionarea trenului şi a telefonului
în zona Moldovei. Spaţiul este vast, Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, Balta Jijiei,
Suha, Sabasa, Cruci, Crucea Talienilor (unde sunt găsite osemintele lui Nechifor).
Romanul este structurat în şaisprezece capitole, cu o acţiune desfăşurată chronologic.
 Incipitul romanului este o legendă despre ocupaţiile şi modul de viaţă al păstorilor şi al
altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la ,,cumătrii şi nunți’’. Legenda este rememorată de
Vitoria în absenţa soţului ei şi anticipează destinul acestuia, având rol de prolog. Finalul
(epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după
încheierea deznodământului.
Sunt prezentate frământările Vitoriei în aşteptarea soţului şi pregătirile de drum. Vitoria
ţine post negru douăspreze vineri, se închină la icoana Sf. Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă
autorităţile dispariția soţului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, pe Minodora
o lasă la mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiță îi încredinţează un baltag sfinţit.
În drumul lor, Vitoria pune întrebări din han în han, din localitate în localitate şi află că
între Suha şi Sabasa s-a petrecut omorul, la Borca dă peste un botez, iar la Cruci peste o nuntă, a
căror ordine sugerează Vitoriei înmormântarea din final. Cu ajutorul câinelui Lupu, munteanca
descoperă rămăşiţele lui Lipan.
Scena coborârii în râpă duce la maturizarea lui Gheorghiță. El coboară ca un tânăr
imatur și ferit de marile dureri ale vieții, urcând apoi la suprafață ca un tânăr matur, inițiat prin
durerea pe care o conștientizează odată cu noul statut existențial, acela de orfan. Această
experiență îl forțează să se responsabilizeze și să-și asume rolul de viitor cap al familiei.
Sfârșitul drumului este reprezentat de ancheta poliţiei, înmormântarea, parastasul lui
Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşilor. Coborârea în râpă şi veghea nocturnă a mortului sunt
probe de maturizare pentru Gheorghită, încheiată cu înfăptuirea actului de dreptate la parastas.
Punctul culminant este scena de la parastas, în care Vitoria povesteşte cu fidelitate scena crimei,
surprinzându-i şi pe ucigaşii Ilie Cuțui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al
doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiță cu baltagul tatălui său şi este sfâşiat de câinele
Lupu, făcându-se astfel dreptate. În deznodământ, ucigaşul Bogza îi cere iertare Vitoriei şi-şi
recunoaşte fapta.
O secvență relevantă este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”,
reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme.
Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică
pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii,
provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o
comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță
la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale
ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Personajele romanului înfăţişează tipologii umane, reprezentative pentru lumea satului de
la munte, la începutul secolului al XX-lea. Vitoria Lipan este personajul principal, femeia
voluntară, hotărâtă să facă dreptate şi aparţine lumii arhaice, patriarhale. Gheorghiță este fiul
Vitoriei şi al lui Nechifor, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut.
Nechifor este personajul absent, el simbolizează destinul muritor al oamenilor. Personaje
episodice: moş Pricop, părintele Dănilă, Minodora şi baba Maranda, dar şi personajul colectiv,
muntenii, care este portretizat încă de la început în legenda pe care obişnuia să o spună Lipan la
cumetrii, dar şi pe la nunţi.
Romanul ,,Baltagul’’, rămâne inedit prin tema ancestrală a păstrării tradiţiilor şi a setei de
a face dreptate, dar şi prin viziunea realistă asupra lumii, reuşeşte să păstreze anumite simboluri,
tradiţii şi să reliefeze faptul că tinerii pot fi receptivi la noutăţile civilizaţiei; iar ,,baltagul’’ poate
fi asociat cu arma crimei, obiectul justiţiar, menit să păstreze dreptatea şi cinstea. Manolescu
afirmă că ,,Baltagul este un roman realist în sensul cel mai propriu’’ şi alege ca pretext situaţia
din balada ,,Miorița’’.
Viziunea tradiționalistă pe care o propune ”Baltagul” pornește de la întrepătrunderea aspectelor
realiste cu cele mitice. Lumea pe care o crează Sadoveanu ”gândește în basme și vorbește în poezii”.
Arta narativă se înscrie pe linia unui realism mai sobru decât al altor scrieri sadoveniene. Apar descrieri
ale naturii în registre grave și o construcție a frazei specice care contribuie la caracterul de epopee
exemplară a unei societăți arhaice .