Particularităţile unei opere care aparţine lui Mihail Sadoveanu, Baltagul, 2021

R1/Introducere
.Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului obiectiv si traditionalist

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai de seamă prozatori din literatura română, care a
abordat o diversitate de specii literare - schița, povestirea sau romanul -, în întreaga sa operă,
guvernată de acel „vizionarism al trecutului” (Tudor Vianu).

Publicat în anul 1930, romanul Baltagul se încadrează în realismul mitic și aduce o formulă
romanescă inedită în peisajul epicii interbelice, prin POLIMORFISMUL STRUCTURII, adică
„amestecul de roman realist și narațiune arhetipală grefată pe un scenariu polițist” (cr. lit.
Carmen Mușat).

Opera ,,Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu a apărut în anul 1930, este un roman interbelic, obiectiv,
realist, mitic, initiatic, al transhumantei, social, politist şi tradiţionalist.
Are ca surse de inspiratie trei balade(surse folclorice) ,surse biografice si surse mitologice.
Sursele biografice arata ca intr-un interviu oferit de scriitor, acesta povesteste cum in calatoriile
sale pe jos prin Moldova a facut popas la un han. Acolo a avut prilejul sa asculte doi jandarmi
care vorbeau despre uciderea unui cioban caruia i s-au furat oile.
Sursele folclorice sustin ca opera se inspira din teme, motive sau tipuri de personaje care apar in
trei balade populare. Din balada populara ,,Miorita” se preia motto-ul operei ,,Stapane, stapane /
Mai cheama s-un cine”., se preia motivul complotului si motivul transhumantei. Din balada
popular ,Salga” se preia tipul femeii justitiare. Din balada populara ,,Dolca” se preia imaginea
cainelui credincios.
Sursele mitologice asociaza o parte a povestii familiei Lipan cu legenda lui Osiris, fost rege al
Egiptului zeificat ca zeu al fertilitatii. Dupa ce a fost ucis de fratele sau Seth pentru a-i urma la
tron, sotia lui Osiris, Isis, mare preoteasa da nastere unui fiu pe nume Horus. Dupa ce copilul ei
creste, impreuna cu mama sa si insotit de un caine, pleaca in cautarea ucigasului. In toate picturile
rupestre, baiatul poarta in mana o arma cu doua taisuri.
Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, în timp şi în spaţiu precizate, antrenând un număr
mare de personaje puternic individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfăţişate,
romanul oferă o imagine amplă asupra vieţii.

Baltagul este realizat pe două coordonate universale: realistă și mitică. Aspectul realist este
susținut de monografia lumii pastorale, reperele spațio-temporale, tipologia personajelor, dar și
de tehnica detaliului semnificativ. Aspectul mitic trimite la gesturile rituale ale Vitoriei,
tradițiile pastorale, motivul comuniunii om-natură, motivele din balada Miorița, concepția
despre viață și moarte a omului din popor, dar și mitul marii treceri. De asemenea, opera este un
roman mitic deoarece apar elemente legendare cum ar fi vrajitoria, magia sau farmecele, dar care
nu se adeveresc, ele stand la baza genezei operei sau la subiectul acesteia.
“Baltagul” este un roman al transhumantei deoarece se bazeaza pe urcatul si coboratul oilor.
Oamenii isi sincronizeaza viata dupa mersul barbatului cu oile intre munti, in timp ce femeia
ramane acasa, avand grija de gospodarie si de copii, dar si de produsele rezultate de la animale.
“Baltagul” este un roman social deoarece se realizeaza o fresca sociala prin ilustrarea
categoriilor sociale in evolutie. Oamenii (satenii) isi organizeaza viata la sat(lumea arhaica a
pastorilor).

Parțial, este și romanul formării unei personalități (roman inițiatic), deoarece autorul reliefează
și imaginea transformării lăuntrice a personajelor care traversează experiențe fundamentale,
căpătând astfel caracter de BILDUNGSROMAN. Ca și în cazul eroilor din basme, procesul de
maturizare al lui Gheorghiță presupune trecerea unor probe dificile, dar imposibil de evitat -
lupta cu troianul, alungarea străinului ce o acostase pe mama sa, priveghiul lângă cadavrul
tatălui său și încheierea procesului inițierii prin înfăptuirea actului justițiar. Vitoria însăși
trăiește o experiență fundamentală alături de fiul ei, deoarece parcurge calea dinspre o lume
cunoscută spre alta necunoscuta, confruntarea dintre traditie si inovatie nefiind deloc lipsita de
tensiuni. .

Traditionalismul este atitudinea culturala care exprima un atasament excesiv pentru valorile
trecutului, ale traditiei, vazute intr-o pozitie de superioritate fata de cele noi.
Traditionalismul se realizeaza ca ideologie in jurul revistei “Gandirea” in special, revista aparuta
la Cluj in 1921, sub conducerea lui Cezar Petrescu, mutata la Bucuresti in 1922, sub conducerea
lui Nechifor Crainic, unde isi continua aparitia pana in 1944.
Fiind un roman traditionalist, marile teme specifice acestei ideologii sunt: viaţa pastorală,
natura, călătoria, miturile, iubirea, familia, arta povestirii, înţelepciunea.

R2.Tema textului şi două secvenţe sugestive

Tema rurală a romanului tradiţional este dublată de tema călătoriei iniţiatice şi justiţiare.
O primă secvenţă sugestivă o constituie dorinţa Vitoriei de a pleca în căutarea soţului, de a-i urma
traseul, deoarece întârziase 73 de zile, iar acest gând o neliniştea. Îi urmează întocmai traseul
împreună cu fiul ei, Gheorghită, călătorie educativă pentru el, iniţiatică conferindu-i operei
caracter de bildungsroman. Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţial real, concret şi comercial
şi o lume ,,de semne şi minuni’’, al căror sens ea ştie să-l descifreze.
Totodată, romanul prezintă şi monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a
păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.
(exemplu incipitul romanului)

R3.Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ

studiat

Un prim element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul său
propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi
instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de
sângele ucigaşilor.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la persoana a III-a, de către un
narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este unic, la parastasul soţului,
Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima şi îi
determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
Reperele temporale sunt vag precizate: ,,aproape de Sf. Andrei’’, în ,,Postul Mare’’, ,,10
Martie’’, în secolul al XX-lea, lucru reieşit din menţionarea trenului şi a telefonului în zona
Moldovei, dar Vitoria trăieşte într-un timp mitic. Spaţiul este vast, Măgura Tarcăului, zona
Dornelor şi a Bistriţei, Balta Jijiei, Suha, Sabasa, Cruci, Crucea Talienilor (unde sunt găsite
osemintele lui Nechifor)(repere spatiale reale si bine definite).
Romanul este structurat în şaisprezece capitole, cu o acţiune desfăşurată cronologic, urmărind
momentele subiectului. În raport cu tema călătoriei, capitolele pot fi grupate în trei părţi: I.
constatarea absenţei şi pregătirile de drum; II. căutarea soţului dispărut; III. găsirea celui căutat,
înmormântarea şi pedepsirea făptaşilor.
Prima parte ( capitolele I-VI) cuprinde frământările Vitoriei în aşteptarea soţului şi pregătirile de
drum. Vitoria ţine post negru douăspreze vineri, se închină la icoana Sf. Ana de la mănăstirea
Bistriţa, anunţă autorităţilor dispariția soţului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de
drum, pe Minodora o lasă la mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiță îi încredinţează un baltag
sfinţit.
Partea a doua (capitolele al VII-lea- al XIII-lea) conţine desfăşurarea acţiunii şi prezintă drumul
Vitoriei şi al fiului ei, Gheorghită. Pune întrebări din han în han, din localitate în localitate şi află
că între Suha şi Sabasa s-a petrecut omorul, la Borca dă peste un botez, iar la Cruci peste o nuntă,
a căror ordine sugerează Vitoriei înmormântarea din final. Cu ajutorul câinelui Lupu, munteanca
descoperă rămăşiţele lui Lipan.
Partea a III-a (capitolele al XIV-lea, al XVI-lea) prezintă sfârşitul drumului : ancheta poliţiei,
înmormântarea , parastasul lui Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşilor. Coborârea în râpă şi
veghea nocturnă a mortului sunt probe de maturizare pentru Gheorghită, încheiate cu înfăptuirea
actului de dreptate la parastas. Punctul culminant este scena de la parastas, în care Vitoria
povesteşte cu fidelitate scena crimei, surprinzându-i şi pe ucigaşii Ilie Cuțui şi Calistrat Bogza.
Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghită cu baltagul
tatălui său şi este sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se astfel dreptate. În deznodământ, ucigaşul
Bogza îi cere iertare Vitoriei şi-şi recunoaşte fapta.
Relaţia incipit- final. Incipitul romanului este o legendă despre ocupaţiile şi modul de viaţă al
păstorilor şi al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la ,,cumătrii şi nunți’’. Legenda este
rememorată de Vitoria în absenţa soţului ei şi anticipează destinul acestuia, având rol de prolog.
Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după
încheierea deznodământului.
Personajele romanului înfăţişează tipologii umane, reprezentative pentru lumea satului de la
munte, la începutul secolului al XX-lea. Vitoria Lipan este personajul principal, femeia voluntară,
hotărâtă să facă dreptate şi aparţine lumii arhaice, patriarhale. Gheorghiță este fiul Vitoriei şi al
lui Nechifor, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut. Nechifor este
personajul absent, el simbolizează destinul muritor al oamenilor. Personaje episodice: moş
Pricop, părintele Dănilă, Minodora şi baba Maranda, dar şi personajul colectiv, muntenii, care
este portretizat încă de la început în legenda pe care obişnuia să o spună Lipan la cumetrii, dar şi
pe la nunţi.
Concluzia(Incheiere)
Romanul ,,Baltagul’’, rămâne inedit prin tema ancestrală a păstrării tradiţiilor şi a setei de a face
dreptate, dar şi prin viziunea realistă asupra lumii, reuşeşte să păstreze anumite simboluri, tradiţii
şi să reliefeze faptul că tinerii pot fi receptivi la noutăţile civilizaţiei; iar ,,baltagul’’ poate fi
asociat cu arma crimei, obiectul justiţiar, menit să păstreze dreptatea şi cinstea. Manolescu afirmă
că ,,Baltagul este un roman realist în sensul cel mai propriu’’ şi alege ca pretext situaţia din
balada ,,Miorița’’.

Relatia dintre două personaje Vitoria Lipan-Gheorghită Lipan din

romanul ,,Baltagul’’, 2021
Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre
capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur”
și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine
realistă a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.
G.Călinescu afirmă că romanul „Baltagul” are o „intrigă antropologică”, antropologia fiind știința
care studiază originea și evoluția omului. Sensul afirmației lui G.Călinescu este că, în romanul
sadovenian, pe primul plan se află viața muntenilor, orânduită după vechi legi nescrise și că
Vitoria Lipan este o exponentă a acestora. Ei sunt caracterizați ca fiind „iuți și nestatornici ca
apele, ca vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără grijă-n bucurii ca și-n arșițele
lor de Cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinele lor de la începutul lumii, ferindu-se de
alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru, - mai cu samă
stau ei în fața soarelui cu-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se dezmiardă și lucește de
cântec, de prietenie.”
„Baltagul” prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie
de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto:
„Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, se înscrie printre
personajele feminine din literatura română remarcabile prin puterea voinței lor: Vidra, din drama
„Răzvan și Vidra” de Hasdeu; Mara, din romanul cu același titlu de I.Slavici; Anca, din drama lui
I.L.Caragiale, „Năpasta”. Prin implicarea ei în căutarea soțului ucis de ceilalți doi oieri, Vitoria
Lipan poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar
harnic și oier. Drama care intervine în viața ei (dispariția lui Nechifor, despre care ea înțelege
imediat că a murit), o obligă să-și părăsească, pentru un timp, gospodăria, lăsând-o în seama
argatului Mitrea, și să plece în căutarea rămășițelor pământești ale soțului ei, spre a-i da lui
Nechifor o înmormântare creștinească și spre a face dreptate, pedepsindu-i pe ucigași.
Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a cărei
tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a
părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.
Gheorghită, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul Vitoriei şi al lui Nechifor
Lipan, unul dintre cei ,,şapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu" şi din care le rămăseseră
doar doi. El era mult îndrăgit de mamă, care îl ocrotea şi-l apăra ori de câte ori în ochii lui Lipan
erau nouri de vreme rea.
El purta ,,numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan", căruia-i moştenise nu numai numele,
dar şi multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, era un ,,flăcău sprâncenat s-avea ochii
căprii ai Vitoriei”. Avea un zâmbet frumos de fată şi abia ,,începea să-i infireze mustăcioară".
După datina oierilor de la munte, purta un chimir nou şi o ,,bondită înflorită", pe care, vorbind, o
desfăcea ca ,,să-şi cufunde palmele în chimir".
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături
de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl
iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși
prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte,
acestea erau trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea bună”.
Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se
manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia
cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de faptul
că Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică
vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se putea
alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din
dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere
iertare, Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că
ucigașul este pe moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al
dreptății, Vitoria nu avusese odihnă și își pusese energia și inteligența în slujba găsirii ucigașilor.
Ea îi descoperă urmărind pas cu pas calea lui Nechifor, întrebând din sat în sat, din han în han, de
cei trei oameni, dintre care unul avea căciulă brumărie, până când descoperă că acesta a dispărut
între Sabasa și Suha. Bănuindu-i de crimă pe tovarășii de drum ai lui Nechifor, Bogza și Cuțui,
Vitoria le învrăjbește pe soțiile lor și îi prinde cu viclenie în capcană. Cu inteligența ei
remarcabilă, reconstituie desfășurarea crimei pe care o povestește la praznicul de înmormântare,
pentru a observa reacția criminalilor și a-i determina să se demaște. Ea acționează, astfel, ca și
Hamlet, care îi pune pe actori să joace o pantomimă care să reconstituie moartea tatălui său, spre
a urmări reacția asasinului.
În toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte, „datinile lor de
la începutul lumii”. Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea
știe că Nechifor a murit, pentru că-l visează trecând călare o apă neagră și pentru că văzuse
cocoșul cântând spre poartă. Când, în căutarea ei, observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul
că acolo era locul unde avea să-l găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne dovedește și o
legătură strânsă între munteancă și natură. Fapt specific pentru proza lui Sadoveanu, natura
contribuie și ea la caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege primii
ghiocei ai primăverii, care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut
să cânte și să înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în
ea totul, grabnic, ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.” Vitoria intuiește
importanța drumului în maturizarea lui Gheorghiță: Înțelege că jucăriile au stat. De acu trebuie să
te arăți bărbat. Maturizarea acestuia devine evidentă atunci când este pus de către mama sa să
privegheze rămășițele tatălui său în râpa de sub Crucea Talienilor, iar inițierea sa se desăvârșește
atunci când acesta răzbună moartea tatălui său. Priveghiul are un dublu sens: primul constă în
respectarea unor legi nescrise care-l vor ajuta pe Nechifor să se integreze în noua stare, iar al
doilea sens este legat de inițierea lui Gheorghiță care se va familiariza cu un aspect fundamental
al existenței umane – moartea. Vitoria îl călăuzește cu răbdare, dar și asprime, obligându-l să-și
stăpânească foamea, oboseala, nesiguranța, frica și învățându-l să descifreze adevărul din spusele
oamenilor și semnele naturii și să fie ferm și hotărât în acțiunile sale.
Contrastul dintre ei nu este între două caractere – Gheorghiță are toate datele pentru a ajunge, cu
vremea, un muntean autentic – ci între două vârste. Îl văzu sfios și nesigur, pe când ea era plină
de gânduri, de patimă și durere. Drumul Vitoriei și al lui Gheorghiță începe într-o zi sacră –
Vineri 10 martie – odată cu răsăritul, și se va încheia simbolic la apus, după înmormântarea
osemintelor celui ce fusese Nechifor Lipan. Ajunși în satul Fărcașa, un viscol ivit din senin îi
obligă să poposească în casa unui gospodar unde află că Nechifor trecuse pe acolo în toamnă în
drum spre Dorna. În drumul lor, Vitoria și Gheorghiță asistă la câteva evenimente cu valoare
simbolică – naștere, nuntă, înmormântare – trecând prin toate momentele principale ale vieții. La
Vatra Dornei, Vitoria află de la un slujbaș din târgul de animale de vinderea unei turme de 300 de
oi în prima duminică din noiembrie. Acesta își amintea de Nechifor care, după ce a cumpărat
turma, cedă rugăminții a doi ciobani de a le vinde 100 de oi. Turmele însoțite de cei trei stăpâni
porniseră la vale. Luând drumul turmelor lui Nechifor, Vitoria și Gheorghiță merg pe urmele
celor trei ciobani, ca într-un labirint, întrebând din sat în sat despre ei. Astfel află că unul dintre
cei doi ciobani care îl însoțea pe Nechifor avea buză de iepure – Calistrat Bogza. Șirul semnelor
se întrerupe între Sabasa și Suha, iar la Suha Vitoria află de doi localnici care au ajuns în posesia
unei turme mari de oi. Chemați la primărie de femeie, aceștia susțin că oile le-au cumpărat de la
Nechifor după care s-au despărțit.
Portretul lui Gheorghiță este realizat, în mod direct, de către autor, la fel ca și al Vitoriei, scoțând
în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei.
Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…)
Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începuse să-i înfiereze mustața. Însă asemănarea
dintre cei doi nu se rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama de starea interioară a
mamei sale și observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.
Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă valență,
Gheorghiță este numele său, dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în
prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate.
Numele prefigurează și el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.
În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și pentru
a deveni un sprijin pentru mama sa.
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează
la persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el
este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea
reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul
său propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi
instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de
sângele ucigaşilor.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată de
crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o
coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.

Particularități de construcție a unui personaj sadovenian: Vitoria Lipan din

romanul ,,Baltagul’’,2021

Introducere
Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre
capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur”
și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine
realistă a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.
G.Călinescu afirmă că romanul „Baltagul” are o „intrigă antropologică”, antropologia fiind
știința care studiază originea și evoluția omului. Sensul afirmației lui G.Călinescu este că, în
romanul sadovenian, pe primul plan se află viața muntenilor, orânduită după vechi legi nescrise și
că Vitoria Lipan este o exponentă a acestora. Ei sunt caracterizați ca fiind „iuți și nestatornici ca
apele, ca vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără grijă-n bucurii ca și-n arșițele
lor de Cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinele lor de la începutul lumii, ferindu-se de
alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru, - mai cu samă
stau ei în fața soarelui cu-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se dezmiardă și lucește de
cântec, de prietenie.”
„Baltagul” prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, reprezentati de
personajul exponential Vitoria Lipan, fapt care-l apropie de balada păstorească „Miorița”, din
care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un
câne”.

R1.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, se înscrie printre
personajele feminine din literatura română remarcabile prin puterea voinței lor: Vidra, din drama
„Răzvan și Vidra” de Hasdeu; Mara, din romanul cu același titlu de I.Slavici; Anca, din drama lui
I.L.Caragiale, „Năpasta”. Prin implicarea ei în căutarea soțului ucis de ceilalți doi oieri, Vitoria
Lipan poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar
harnic și oier. Drama care intervine în viața ei (dispariția lui Nechifor, despre care ea înțelege
imediat că a murit), o obligă să-și părăsească, pentru un timp, gospodăria, lăsând-o în seama
argatului Mitrea, și să plece în căutarea rămășițelor pământești ale soțului ei, spre a-i da lui
Nechifor o înmormântare creștinească și spre a face dreptate, pedepsindu-i pe ucigași.
R2

Trasatura dominanta a protagonistei este taria de caracter

O prima secventa,menita a reliefa trasaturile de caracter ale protagonistei,o reprezinta dialogul pe

care Vitoria il poarta cu Gheorghita inainte de plecarea la drum.Acest schimb de replici se
constituie intr-o reala forma de caracterizare indirecta, ce releva inteligenta si ,totodata,
determinarea actantei.Desi Gheorghita este inca inocent,mama adopta o atitudine
convingatoare,prin care sa-l constientizeze pe tanar de faptul ca,pentru el,incepe o noua etapa a
vietii.

Momentul in care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan,in rapa dintre Suha Si Sabasa,se
constituie intr-un alt episod narativ care pune in relief trasaturile Vitoriei.Aceasta isi pastreaza
stapanirea de sine.Atenta la pastrarea traditiei,femeia isi jeleste solul si ii aprinde o
lumanare,dar,in acelasi timp,colaboreaza cu autoritalile.Accepta sa vorbeasca,,prin sarma”cu
prefectul de laPiatra,caruia ii va cere permisiunea sa o lase sa isi ingroape barbatul in ,,tintirim".

R3
Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a cărei
tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a
părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături
de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl
iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși
prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”.Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte,
acestea erau trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea bună”.
Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se
manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia
cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de faptul
că Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică
vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se putea
alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.
Vitoria întreprinde călătoria în căutarea soțului ei din dragoste pentru acesta și din spirit de
dreptate. Iubindu-l pe Nechifor, ea nu poate să-l lase neîngropat și se străduiește să-i facă slujba
de înmormântare, pentru ca sufletul lui să-și găsească liniștea și să poată dobândi viața veșnică.
Din acest punct de vedere, ea poate fi comparată cu Antigona, personajul principal al
tragediei lui Sofocle. Cu prețul vieții ei, Antigona îndeplinește ritualurile funerare pentru
fratele ei, Polinice, lăsat neîngropat din porunca regelui Creon, în ciuda legilor divine.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din
dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere
iertare, Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că
ucigașul este pe moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al
dreptății, Vitoria nu avusese odihnă și își pusese energia și inteligența în slujba găsirii ucigașilor.
Ea îi descoperă urmărind pas cu pas calea lui Nechifor, întrebând din sat în sat, din han în han, de
cei trei oameni, dintre care unul avea căciulă brumărie, până când descoperă că acesta a dispărut
între Sabasa și Suha. Bănuindu-i de crimă pe tovarășii de drum ai lui Nechifor, Bogza și Cuțui,
Vitoria le învrăjbește pe soțiile lor și îi prinde cu viclenie în capcană. Cu inteligența ei
remarcabilă, reconstituie desfășurarea crimei pe care o povestește la praznicul de înmormântare,
pentru a observa reacția criminalilor și a-i determina să se demaște. Ea acționează, astfel, ca
Hamlet, care îi pune pe actori să joace o pantomimă care să reconstituie moartea tatălui său, spre
a urmări reacția asasinului.
În toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte, „datinile lor de
la începutul lumii”. Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea
știe că Nechifor a murit, pentru că-l visează trecând călare o apă neagră și pentru că văzuse
cocoșul cântând spre poartă. Când, în căutarea ei, observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul
că acolo era locul unde avea să-l găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne dovedește și o
legătură strânsă între munteancă și natură. Fapt specific pentru proza lui Sadoveanu, natura
contribuie și ea la caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege primii
ghiocei ai primăverii, care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut
să cânte și să înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în
ea totul, grabnic, ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.”
Un element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la
persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este
unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea
reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
Relaţia incipit- final. Incipitul romanului este o legendă despre ocupaţiile şi modul de viaţă al
păstorilor şi al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la ,,cumătrii şi nunti’’. Legenda este
rememorată de Vitoria în absenţa soţului ei şi anticipează destinul acestuia, având rol de prolog.
Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după
încheierea deznodământului.
Incheiere
Arta neîntrecută a lui Sadoveanu realizează Vitoriei Lipan un portret complex, făcând din ea unul
dintre personajele remarcabile ale literaturii române.