BALTAGUL de Mihail Sadoveanu

Perioada interbelică se caracterizează prin diversitate stilistică și tematică, specia cu cele mai mari
prefaceri fiind romanul.

Unul dintre modelele epice interbelice este romanul realist cu substrat mitic promovat de Mihail
Sadoveanu, un scriitor atent la spectacolul naturii, dar şi la cel tragic al pasiunilor omeneşti.

In plin experiment al romanului psihologic, scriitorul optează pentru proza tradițională, reliefind
atmosfera lumii arhaice a satului românesc și sufletul țăranului român, asa cum dovedeste romanul
Baltagul, publicat in 1930.

Ca tipologie, Baltagul este un roman interbelic hibrid in care predomină dimensiunea realistă,
complementată însă cu o latură simbolică. Preferința realiştilor pentru mimesis se observă în construcţia
subiectului și a personajelor, veridice si verosimile. Încercând să afle ce s-a întâmplat cu sotul său
disparut, Vitoria ii reface drumul, asemenea unui detectiv. Toponimele numeroase precum Magura
Tarcăului, Vatra Dornei, Bistrita sau Brosteni redau o geografic reală din zona Moldovei, sporind
verosimilitatea evenimentelor. Personajele sunt tipice pentru prima jumătatea a secolului al XX-lea,
conturându-se tipologii precum sotia iubitoare, mama grijulie, gospodarul, negustorul, hangiul.

De recuzita realistă tin tehnica detaliului semnificativ, observația fină şi obiectivitatea naratiunii
Focalizarea zero alternează uneori cu focalizarea internă, Vitoria Lipan preluând rolul de personaj-
reflector. In accepția lui Nicolae Manolescu, Baltagul ilustrează romanul doric. Peste planul realist se
suprapune o dimensiune mitică prin simbolurile prezente sau echivalența cu mituri autohtone (mitul
transhumantei) ori universale (mitul egiptean al lui Isis si Osiris). Vitoria(Isis) pleacă în căutarea
rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor (Osiris), însoțită de fiul Gheorghita (Horus) şi ajutată de cainele
Lupu (Anubis). Simbolice sunt şi numele personajelor care sugerează biruința adevărului: Vitoria
(victorie), Gheorghita (Sf. Gheorghe, cel care a ucis balaurul), Nechifor (atothiruitor, în greacă) al cărui
nume de botez a fost Gheorghita. Interpretand tot arhetipal, Calistrat Bogza, poreclit lepure, are rolul
monstrului, iar in mitologia românească este vestitor al nenorocirii, al morții.

La nivel macrosemantic, opera ilustreaza monografia universalului rural de la inceputul secolului al XX-
lea. Are in centru tema călătoriei, dezvoltându-se intr-o structură labirintică. Câlâtoria Vitoriei şi a lui
Gheorghiță înseamnă atât o cunoaştere a lumii, cât şi o cunoaştere de sine, fiind surprinse transformări
la nivel psihologic, sociologic sau etic. Fundalul il reprezintă satul traditional românese a cărui
monografie o realizează cu succes scriitorul, punând în lumină legile nescrise ale acestui lumi, precum şi
marile evenimentele cu ritualuri specifice- botezul, nunta, moartea.

Spre deosebire de Ioan Slavici care optează explicit pentru superioritatea lumii tradiționale in fata celei
moderne, Mihail Sadoveanu dezvăluie interdependența lor. Constrâns så trăiască la intersecția acestora,
individul nu le mai poate separa, asumându-le pe ambele. Sunt semnificative in acest sens secventele
care surprind atitudinea Vitoriei. İşi apostrofează fiica interesată de valt", "coc"sau "bluza", considerând
că rânduielile ancestrale trebuie respectate cu sfințenie chiar și când se confrunta cu noi forme de viață
socială. După ce pătrunde însă în lumea de jos", Vitoria mai pierde din reticență, ajungând chiar să
vorbească "printr-o sarma"(la telefon) cu prefectul.

O scenă relevantâ pentru întretaierea celor doua lumi, dar şi pentru tema călătoriei, se află la începutul
capitolului al XIV-lea, când sunt descoperite osemintele lui Nechifor într-o rapa, între Suha si Sabasa, în
locul cu nume simbolic -Crucea Talienilor. Cititorul este avertizat subtil prin descrierea naturii
primavaratice, fragilitatea clopoteilor albi are ecou în sufletul Vitoriei: "se ofilea în ca totul, grabnic, ca
clopoteii pe care ii ținea intre degete şi care pierisera". Pentru că il simte agitat pe Lupu, Gheorghita
urmează îndemnul mamei-care înțelege că animalul "a dat aicca semn şi il sloboade în râpă, coborând
apoi şi el. Liniştea morţii este tulburată de strigătul-bocet al Vitorici, care îşi cheamă soțul cu numele lui
de taină: "Gheorghita!". În timp ce Gheorghiță se pierde cu firea la vederea scheletului, Vitoria se
ingrijește să respecte ordinea spirituală ( işi jeleşte sotul, aprinde o lumânare), dar nu neglijează deloc
nici ordinea lumească ( este atentă la coordonatele locului, cauta indicii ale săvârşirii crimei).

Un alt episod semnificativ este cel al înmormântării lui Nechifor din ultimul capitol care ilustrează atât
inteligenţa şi energia eroinei, cât şi încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghita. Vitoria
organizează un adevărat scenariu al demascării vinovaților, Ilie Cutui si Calistrat Bogza. După ce îşi
îngroapă creştineşte bărbatul, protagonista apelează la vorbe si iscodiri, li cutremură pe toți cu bocetele
ei, ca apoi să rădă teatral comparánd baltagul lui Bogza cu al fiului ei, făcându-l pe criminal să se
deconspire. Cel care il oprește pe ucigas este Gheorghiță, care simte crescând în el "o putere mai mare şi
mai dreaptă decât a ucigaşului". Rol simbolic are baltagul care reprezintă şi titlul romanului. Obiect
utilizat de ciobani ca armă de autoapărare sau unealtă de lucru, baltagul are un sens alegoric, devenind
arma dreptății.

Cele 16 capitole ale romanului evidențiază polimorfisul compozițional, cele două componente- mitică şi
realista-interferând pe parcursul întregului text.

Incipitul are o amprenta mitică, redâ legenda privind rânduielile pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru
toate neamurile omeneşti, spusă de Nechifor Lipan la cumătrii si nunti" şi pe care și-o aminteşte Vitoria.
Muntenilor, ajungand ultimii, Dumnezeu le-a dat o "inimă uşoară" și "femei iubete". Absenta
nejustificată a bărbatului conturează intriga romanului, prilejuind în prima parte o prezentare a societății
patriarhale prin figura eroinei. Venirea înainte de vreme a iernii, visul in care Nechifor ii apare calare, cu
spatele intors către ea sau cântatul cocoșului devin in imaginația Vitoriei atenționări din altă lume,
obligând-o să plece în căutarea soțului.

Relațiile spatio-temporale reflectă aceeași împletire a realismului cu filonul mitic. Timpul evenimential la
care se raportează personajele este plasat între două mari sărbători creştine: Sâmedru (Sf. Dumitru- 26
octombrie). Sângeorz (Sf. Gheorghe-23 aprilie). Cele doua au un echivalent simbolic in ciclul viață-
moarte: plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu "drumul spre iarna", adică spre moarte, iar de
Sângeorz se desăvârşeşte ritualul integrării. Spațiul epic are, de asemenea, valente simbolice, romanul
evidențiind opoziții semnificative intre spațiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului, şi spatiul
degradat al väii. Centrul labirintului este råpa unde zac rămăşiţele lui Nechifor: dacă pentru Gheorghiță
este o inițiere şi o responsabilizare, pentru Vitoria este o coborâre simbolică în Infern de unde se
intoarce împăcată cu ideea dispariției sotului.

Conflictul principal al romanului este exterior, generat de faptul că, în lumea pură a muntelui, doi
oameni au încălcat "rânduiala", săvârşind o crimă. Mihail Sadoveanu nu pune în prim-plan confruntarea
dintre "lumea de sus" şi cea "de jos", ci excesele fiecăreia. Astfel, moartea lui Nechifor nu se datorează
faptului că a îndrăznit să părăsească vatra pentru a face comert, fatalitatea survine atunci când Calistrat
Bogza si Ilie Cuțui încalcă principiile de bază ale organizării capitaliste, dorind un câştig mai mare obținut
ilicit si imoral.
În concluzie, romanul Baltagul de M. Sadoveanu este emblematic pentru viziunea despre lumea
scriitorului care oferă o imagine monografică asupra satului tradițional, criticul George Călinescu
numindu-l "romanul nemişcării milenare cu intrigă mitologica".