Baltagul

de Mihail Sadoveanu

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

Trăind și scriind în literatura română într-o perioadă de modernizare, de

intelectualizare, în care proustianismul și gidismul își puneau amprenta asupra
scriitorilor români, Mihail Sadoveanu se păstrează pe linia tradiției prin interesul pentru
îndeletnicirile astrale, lumea patriarhală, mituri și ritmurile sempiterme (Veșnic,
nepieritor ) ale naturii.

“Baltagul” (1930) ilustrază vârsta dorică a romanului românesc, fiind o creație de

maturitate artistică, în care autorul topește marile teme ale creației sale: marea trecere
dinspre viață spre moarte, călătoria, familia, existența pastorală, natura, iubirea,
confruntarea dintre tradiție și inovație, conflictul dintre generații și transhumanța.

Titlul romanului este plurivalent și trimite, pe de o parte la instrumentul cu care se

înfăptuiește crima, dar cu care se restabilește și dreptatea având rol cathatic. Pe de altă
parte, baltagul comandat de Vitoria, sfințit de părintele Dănilă și purtat de Gheorghiță,
devine un simbol al inițierii sale virile, al maturizării (în acest sens “Baltagul” este o
scriere de tip bildungsroman despre formarea personalității unui tânăr prin educație și
lecții de viață). În plus, baltagul are echivalent în limba gracă substantivul “labrys”, care
înseamnă “secure cu două tăișuri”, dar și labirint, fiind asociat prin cel de-al doilea sens
atât cu labirintul inițierii lui Gheorghiță, cât și cu traseul rătăcitor al Vitoriei Lipan.

Romanul se înscrie în realismul mitic, având totodată elemente ale mitului

egiptean despre Isis și Osiris. Realismul este susținut de narațiunea preponderant
obiectivă și omniscientă, de tehnica detaliului semnificativ, de sensul etic al misiunii
justițiare și de viziunea antropologică a evenimentelor. “Baltagul” devine astfel o
monografie verosimilă asupra satului moldovenesc de la munte, dar și a lumii de la
începutul secolului XX.
 Pe de altă parte, dimensiunea mitică este susținută de influiența baladelor
populare, în special “Miorița”, din care autorul preia motto-ul “Stăpâne, stăpâne/ Mai
chiamă și-un câne”, prezența personajului feminine, intervenția animalului cu rol
psihopom (care conducea sufletele morților), situația conflictuală a ciobanuluiucis de alți
doi. De asemenea, pretutindeni este surprinsă dimensiunea ancestrală a existenței
oamenilor, orânduirile tradiționale, perspectiva mitizantă a timpului.

Romanul sadovenian poate fi structurat în trei părți, astfel: primele șase capitole
prezintă așteptarea și frământările Vitoriei Lipan, absența soțului ce rămâne
inexplicabilă; capitolele 7-13 prezintă călătoria Vitoriei, care iese din spațiul patriarhal
pentru a înfrunta necunoscutul, refăcând astfel drumul parcurs de Nechifor Lipan
dinspre viață spre moarte; ultimele trei capitole ilustrează demascarea și pedepsirea
vinovaților, consfințesc triumful binelui și al adevărului. De altfel, nu numai numele
eroinei are semnificația victoriei, ci și al celorlalte personaje: Gheorghiță provine de la
numele celui care a ucis balaurul, iar “Nike” plus “phoros” înseamnă în greacă “purtător
de biruință”.

Viziunea mitică asupra lumii se conturează încă din incipitul narativ reprezentat
de o legend despre orânduirea neamurilor. Este povestea pe care Nechifor Lipan o știe
de la un baci bătrân (symbol al înțelepciunii populare), “care fusese jidov în tinerețe”,
dar care s-a convertit cunoscând lumina credinței, a adevărului. Povestea este reiterate
de către Nechifor “la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era nelipsit”, dobândind
character ritualic, ceremonial. Sensul legendei este acela al acceptării destinului, al
fatalității, al resemnării cu seninătate mioritică, pentru că “nimeni nu poate sări peste
umbra lui”, după cum spune tot Nechifor Lipan. Vocea personajului dispărut răzbate ca
un ecou târziu în conștiința intima a muntencei, care îl așteaptă resemnată “torcând”
firul vieții ca o adevărată Penelopă. Legătura scindată dintre cei doi soți nu poate fi
păstrată decât prin intermediul ochilor transfotmați în viziune: “ochii ei căprui în care
parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duși departe”.

O altă secvență semnificativă este reprezentată de găsirea trupului neînsuflețit al

lui Nechifor Lipan și de coborârea în râpă, care are sensul unei descinderi “ad inferos”
(Coborârea lui Hristos în iad  (latină Descensus Christi ad Inferos)). Această mișcare
pe verticala lumii îl are ca protagonist pe Gheorghișă, personaj surprins ca erou de
bildungsroman pe traseul maturizării sale. El repetă experiența lui Eneas, eroul
vergilian, care coboară în infern pentru a se întâlni cu spiritul tatălui să Anhise, de la
care primește sfaturi. Gheorghiță se sperie și nu rezistă până la sfârșitul probei, dar
inițierea este validate și flăcăul se va dovedi destoinic în momentele cruciale, atunci
când va trebui să-i pedepsească pe ucigași și să ia locul tatălui său în cadrul familiei.

Așadar, “Baltagul” este un roman polifonic (arta și tehnica suprapunerii a două

sau mai multe părți vocale ori instrumentale, a căror dezvoltare este în același timp
orizontală (contrapunctul) și verticală (armonia), în care sunt orchestrate două planuri
ce se potențează reciproc: cel realist și cel mitic. Prin intermediul unui personaj, care
evoluează de la tipicitate la individualizare, scrierea prezintă în manieră verdică
monografia unei lumi în schimbare și destinul omului care trăiește în zarea mitului, dar
care ia contact cu civilizația modern.