O scrioare pierdută

de I.L. Caragiale

CARATERIZAREA PERSONAJULUI Nae Cațavencu

Comediograf de talie universală, consierat ”cel mai mare dramaturg

necunoscut al lumii” (E. Lovinescu), I.L.Caragiale a reușit să tranfigureze faptul divers și
să oglindească moravurile epocii sale. Scriitor din epoca ”marilor clasici”, Caragiale a
făcut parte din cercurile societății literare ”Junimea”, de care s-a delimitat ulterior.

Apărută în Antichitatea greco-latină pentru a satiriza defectele individului sau ale

societății, comedia este o specie fundamentală a genului dramatic, care ilustrează într-o
viziune satirică o umanitate canonică(tipuri umane), carențe morale și
comportamentale, moravuri și situații hilare, având întotdeauna un final fericit.

Comedia ”O scrisoare pierdută” a fost reprezentată pe scena Teatrului Național

București în 1884 și în anul următor publicată în revista ”Convorbiri literare”, ilustrând
direcția realismului critic. Piesa se inspiră din farsa electorală din 1883 și din disputele
privind revizuirea constituției.

Această ”ars dramatica” are elemente clasice (ilustrarea unor tipologii umane:
încornoratul, femeia cochetă și frivolă, amorezul, slugarnicul, alegătorul confuz, cultul
formei, gustul moderației, concentrarea acțiunii, încurcătura de personaje
-”quiproquo”( teatru) - situație (comică) în care un personaj este confundat cu altul,
rezultând o serie de încurcături)), sintetizează modalități artistice realiste (situarea în
actualitate a conflictelor, impresia de viață autentică, înclinația spre pitoresc, viziunea
critică, satirică și moralizatoare asupra lumii prezentate) și moderne (vidul sufletesc al
personajelor, amestecul de tragic și comic, automatismele verbale și comportamentale,
grotescul și absurdul situațiilor scenice).

Fiind o comedie de moravuri și de caractere, surprinde degradarea vieții politice

și private, falsitatea relațiilor. Inconsistența sentimentelor, într-o viziune moralizatoare
menită să ilustreze dictonul latinesc ”ridendo castigat mores”(râsul corectează
moravurile umane).

Titlul subliniază intriga, sugerând prin forma articolului nehotarât banalitatea unui
fapt divers, care ajunge să declanșeze un conflict social și politic de amploare, o
”extraordinară panoramă a moravurilor”. (V. Fanache). Scrisoarea pierdută, element al
corespondenței epistolare particulare devine prin importanță un suprapersonaj.
Documentul compromițător ambiguizează planurile compromițătoare, pentru că trimte în
egală măsură la obiectul trimis de Tipătescu Zoei, dar și la scrisorica pe care o
folosește Dandanache pentru a obține privilegii politice. Astfel, prin repetarea situației
scenice, scrisoarea devine un simbol al lumii dominate de corupție, de compromis
moral, o lume în care însuși sentimentul de iubire devine obiect al șantajului și al
negocierii.

Veritabil creator de tipuri umane, care ”fac concurență stării civile” (G.
Ibrăileanu), I.L. Caragiale exemplifică o impresionată umanitate canonică (personaje
dominate de o trăsătură de caracter).

Din categoria personajelor memorabile se individualizează Nae Cațavencu,

actant surprins în viziunea clasică, ilustrînd tipul ambițioasului demagog, care eșuează
lamentabil la final în ipostaza ”păcălitorului păcălit” (Vera Călin). În ”lista de persoane”,
de la începutul piesei, Nae Cațavencu se dezvăluie printr-o acumulare de înalte
responsabilități: ”avocat, director, proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților, prezident
fondator al Societății Enciclopedice Cooperative Aurora Economică Română”.
Aceste informații vor fi contrazise, la modul comic, de evoluția lui Cațavencu, care nu se
dovedește a fi un apărător al legilor, al dreptății, ci un politician corupt și ambițios. Titlui
publicației (o gazetă de scandal politic și șantaj sentimental) sugerează demagogia
patriotardă, în deplină consonață cu feirea agresivă, conflictuală a directorului. Sigla
AER, societatea enciclopedică își dovedește caracterul fantomatic, pentru că de aici
Cațavencu își atrage câștigul ilicit, descoperit prin polița falsificată de către Trahanache.

Caracterizarea directă a personajulul îi dezvăluie trăsături surprinse de alte voci

dramatice. Pentru Zoe, Cațavencu este un ”mișel”, ”un om rău”, căruia i se acordă
iertare atunci când este eliberată de tensiunea situației compromițătoare. Tot Zoe îi
îndeamnă să fie ”zelos”, întreținându-i speranța că va obține funcția dorită: ”asta nu-i
cea din urmă cameră” (sugestie a perpetuării carnavalului). Pentru Tipătescu,
Cațavencu apare în imagini defăimatoare, fiind ”mizerabil”, ”infaml”, ”canaliel”,
”impertinent”. Ghită Pristanda, funcționarul umil și duplicitar simte că Nae Cațavencu ar
putea deveni omul influent al județului și își exprimă admirația prin apateu??? (nu e
cuvant in limba romana) : ”Mare pișicher. Strașnic prefect ar fi ăsta”. Pristanda îl
tratează cu slugărnicie și îi cerșește familiaritatea prin apelativul ”coane Nicule”.
Cațavencu însuși se prezintă ca fiind inteligent, printr-un moment de încântare de sine,
declarându-și superioritatea față de ceilalți.

Personajul se dezvăluie cu ajutorul onomasticii semnificative. Numele său poate

fi asociat cu substantivele ”cață” (persoană care vorbește mult și fără rost) și ”cațaveică”
(haină cu două fețe), sugerând ipocrizia și demagogia personajului. Prenumele ”Nae”
denotă dorința de popularitate a candidatului, nevoia de a fi plăcut de ceilalți.

O altă modalitate de caracterizare este reprezentată de comicul de limbaj.

Discursul de la tribună este revelator, fiind și o secvenșă semnificativă de portretizare a
acestuia. Aici se dezvăluie un infatuat plin de importanță, dar semidoct, care utilizează
fraze incoerente și lipsite de sens:”După lupte seculare care au durat 30 de ani”.
Totodată se constată numeroase abateri de la logică și de la normele limbii române,
precum: etimologie populară (Cațavencu îi numește ”capitaliști” pe locuitorii caiptalei și
”faliți”, pe cei cu fală, renume), lipsa de proprietate a termenilor (pentru Cațavencu ”liber
schimbist” înseamnă flexibil în idei), pleonasme (”aclamăm munca, travaliul”), asocieri
incompatibile (“Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire”). Maestru al disimulării, Cațavencu ține un discurs saturat de clișee
patriotarde, cu fraze excesiv lacrimogene, care-i amplifică ridicolul. Nae Cațavencu
trece de la emoție, la glasul tremurat, de la plâns în hohote la ton brusc, vioi și lătrător
pentru a-și impresiona auditorilu. Asistența aplaudă beția de cuvinte a politicianului
demagog, furat de excesul de patos oratoric

O a doua secvență îl surprinde pe Nae Cațavencu în manieră contrapunctică.

Infatuarea lui nu are limite, dar este învins în clipa în care se credea biruitor, de aceea
ajunge în ipostaza umilă și cere îngăduința Zoei, care este o ”damă bună”. Surprins în
ipostaza șantajistului șantajat, Nae Cațavencu se vede nevoit să conducă banchetul
organizat în cinstea lui Agamiță Dandanache, să fie vesel și zelos, adică să poarte
aceeași mască a ipocriziei pentru a salva aparențele.

Așadar, Nae Cațavencu reprezintă tipul politicianului demagog, fără scrupule,

care își evidențiază semidoctismul prin încercarea de a ajunge un om influent în județ.
Cameliolismul, provenit din inconsistența sufletească, ideologică și principal a
personajului, îl face pe Nae Cațavencu un exponent al principiului machiavelic ”scopul
scuză mijloacele”.