Povestea lui Harap Alb

de Ion Creangă

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în revista “Convorbiri literare” fiind o
narațiune cultă, complexă și bogată în semnificații. Adevărată Odisee homerică în variantă
românească, această creație ilustrează geniul marelui clasic Ion Creangă, îmbinând mituri,
credințe și simboluri din mitologia autohtonă și din cea universală. Totodată, reprezintă un
exemplu pentru transformarea modelului schematic, stereotipic (specific literaturii populare)
într-un basm cult de mare originalitate.

Creația “marelui clasic”din epoca “Junimii” ilustrează supratema specifică acestui tip
de narațiune și anume confruntarea dintre forțele pozitive și obscure, culminând cu triumful
binelui asupra răului. Mesajul se cristalizează cu ajutorul unor motive specifice:
superioritatea mezinului, interdicția, supunerea prin vicleșug, demascarea
uzurpatorului/răufăcătorului (Spânului), pedeapsa și căsătoria. Un alt aspect tematic este
aventura, structurată sub forma unei călătorii de inițiere, pe parcursul căreia eroul
dobândește noi calități, depășește obstacole successive, atingând în cele din urmă un
statut ontologic (este o disciplină filozofică, ramură fundamentală a metafizicii, al cărei
obiect de studiu este Ființa și Existența) superior. În acest sens, „Povestea lui Harap-Alb”
reprezintă caracteristica unui “bildungsroman”, o scriere despre formarea personalității unui
tânăr prin educație, prin experiențe de viață și prezintă existența drept o succesiune de
etape.

În structura basmului sunt prezente clișee compoziționale care defines specificul

acestei narațiuni. Astfel, formula inițială (“amu cică era odată într-o țară un crai, care avea
trei feciori”) are rolul de a introduce cititorul în calmul epic, de a face trecerea de la realitate
la universul supranatural și de a obișnui cititorul cu convențiile basmului. Acțiunea este
plasată încă de la început “in illo tempore”, (în latină înseamnă în acea vreme) adică într-un
timp arhetipal, imemorial și îndepărtat, evocând “o lume ce gândea în basm și vorbea în
poezii” (Mihai Eminescu în “Venere și madonă”). Formula finală simbolizează o reverire
bruscă la realitate în spectrul prozei lui Creangă, marcată de oralitate, jovialitate și umor
(“Și ținu veselia ani întregi și acum mai ține încă, cine se duce acolo bea și mănâncă. Iară
pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”). De asemenea
formula finală conține o reflexie de un umor amar despre soarta scriitorului : “Ș-un păcat de
povestoriu/Fără bani în buzunariu”. Formulele mediane (“și merg ei o zi, și merg două și
merg patruzeci şi nouă”, “și merge el cât mai merge”, “cuvântul din poveste, înainte mult
mai este”) au rolul de a asigura continuitatea acțiunii, trecerea de la o secvență la alta și
ritmul alert al povestirii. În ansamblu se constată o particularitate a viziunii despre lume și
anume, ponderea redusă a miraculosului, a fantasticului în favoarea unei atitudini realiste.

Situația inițială a basmului este atipică. Nu este vorba despre echilibrul unei lumi
statornicite în tipare, ci despre o lume căzută în haos, în dezordine, bântuită de “războaie
grozave”. În acest context își va începe mezinul misiunea de organizare și luare în
stăpânire a lumii pentru a ajunge un monarh universal și pentru a accede la sinele său
autentic. Față de acest erou profund umanizat, puternic individualizat, naratorul omniscient,
dar nu și obiectiv manifestă o atitudine de empatie.

Conflictul, element definitoriu în construcția basmului conturează viziunea realistă

asupra lumii, deoarece eroul este profund umanizat și individualizat prin detalii psihologice.
Conflictul interior se manifestă prin neîncrederea protagonistului în forțele proprii, de aceea
mezinul este surprins adesea în momente de descurajare. Conflictul exterior este declanșat
în momentul în care fiul cel mic încalcă interdicția tatălui și se însoțește cu omul spân.
Când mezinul ajunge la marginea unei păduri întunecate (ipostaza labirintului, a hățișurilor
întortocheate ale lumii), acesta se întâlnește de trei ori cu Spânul, reprezentând trei forme
ale răului care agresează ființa, care îi șterpelește integritatea, așa cum în “Divina
comedie”, rătăcind printr-o “selva obscura”, Dante se întâlnește cu o panteră, un leu și o
lupoaică. Orice labirint ascunde un centru accesibil doar celor inițiați. Mezinul nu a parcurs
încă drumul maturizării și se lasă supus prin vicleșug de către Spân. Încălcarea sfatului
părintesc (a interdicției) reprezintă un “hybris” (vină tragică) care va fi răscumpărată printr-o
acțiune reparatorie (aventura eroului) și printr-un catharsis final (moartea aparentă și
învierea lui Harap-Alb).

O secvență semnificativă pentru viziunea mitică asupra lumii o reprezintă proba

fântânii. Spânul îl atrage pe fiul cel mic în locul întunecos unde apa, de obicei simbol al
vieții și al regenerării, devine o substanță corozivă, maculată de prezența ființei malefice,
care invocă forțele răului printr-o formula enigmatică: ”Chima râului pe malul pârâului”.
Proba fântânii este considerată “o coborâre în infern”, dar și spațiu al nașterii cu altă
identitate. Spânul îl oblige pe fiul cel mic să recurgă la gestul cavaleresc al jurământului pe
paloș, episod important în gesta eroului.În acest moment se conturează semnificația titlului
analitic, compus din substantivul comun “poveste” (referire la traseul sinuos al eroului) și
din substantivul propriu “Harap-Alb”, construit pe un oximoron (“arap” este termenul popular
utilizat pentru sclavi, oameni de culoare, în timp ce “alb” face trimitere la calitățile și
descendența nobiliară a eroului). Onomastica desemnează noua identitate a mezinului,
aflat până la maturizare și purificare în slujba Spânului. 

Așadar, „Povestea lui Harap-Alb” dezvoltă în manieră originală tema confruntării

ancestrale a două forțe dihotomice (opuse) – binele și răul, care devin principii ordonatoare
ale universului. Este viziunea unei lumi pe dos, în care minciuna, falsitatea ocupă prin
impostură locul adevărului, al valorilor autentice. În cele din urmă, eroul îndeplinește
misiunea de restabilizare a sistemului axiologic, iar triumful său e consființit printr-o nuntă,
semn că la baza oricărei civilizații stă întotdeauna hierogamia. (împreunare a unui zeu cu o
zeiță sau a două principii de sex opus, care figurează într-un mare număr de religii.)
 Povestea lui Harap Alb

de Ion Creangă

CARACTERZAREA PERSONAJULUI

„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în revista “Convorbiri literare” fiind o
narațiune cultă, complexă și bogată în semnificații. Adevărată Odisee homerică în variantă
românească, această creație ilustrează geniul marelui clasic Ion Creangă, îmbinând mituri,
credințe și simboluri din mitologia autohtonă și din cea universală. Totodată, reprezintă un
exemplu pentru transformarea modelului schematic, stereotipic (specific literaturii populare)
într-un basm cult de mare originalitate.

Creația “marelui clasic”din epoca “Junimii” ilustrează supratema specifică acestui tip
de narațiune și anume confruntarea dintre forțele pozitive și obscure, culminând cu triumful
binelui asupra răului. Mesajul se cristalizează cu ajutorul unor motive specifice:
superioritatea mezinului, interdicția, supunerea prin vicleșug, demascarea
uzurpatorului/răufăcătorului (Spânului), pedeapsa și căsătoria. Un alt aspect tematic este
aventura, structurată sub forma unei călătorii de inițiere, pe parcursul căreia eroul
dobândește noi calități, depășește obstacole successive, atingând în cele din urmă un
statut ontologic (este o disciplină filozofică, ramură fundamentală a metafizicii, al cărei
obiect de studiu este Ființa și Existența) superior. În acest sens, „Povestea lui Harap-Alb”
reprezintă caracteristica unui “bildungsroman”, o scriere despre formarea personalității unui
tânăr prin educație, prin experiențe de viață și prezintă existența drept o succesiune de
etape.

În structura basmului sunt prezente clișee compoziționale care defines specificul

acestei narațiuni. Astfel, formula inițială (“amu cică era odată într-o țară un crai, care avea
trei feciori”) are rolul de a introduce cititorul în calmul epic, de a face trecerea de la realitate
la universul supranatural și de a obișnui cititorul cu convențiile basmului. Acțiunea este
plasată încă de la început “in illo tempore”, (în latină înseamnă în acea vreme) adică într-un
timp arhetipal, imemorial și îndepărtat, evocând “o lume ce gândea în basm și vorbea în
poezii” (Mihai Eminescu în “Venere și madonă”). Formula finală simbolizează o reverire
bruscă la realitate în spectrul prozei lui Creangă, marcată de oralitate, jovialitate și umor
(“Și ținu veselia ani întregi și acum mai ține încă, cine se duce acolo bea și mănâncă. Iară
pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”). De asemenea
formula finală conține o reflexie de un umor amar despre soarta scriitorului : “Ș-un păcat de
povestoriu/Fără bani în buzunariu”. Formulele mediane (“și merg ei o zi, și merg două și
merg patruzeci şi nouă”, “și merge el cât mai merge”, “cuvântul din poveste, înainte mult
mai este”) au rolul de a asigura continuitatea acțiunii, trecerea de la o secvență la alta și
ritmul alert al povestirii. În ansamblu se constată o particularitate a viziunii despre lume și
anume, ponderea redusă a miraculosului, a fantasticului în favoarea unei atitudini realiste.

Personajul este inițial lipsit de individualitate – fiul mezin al craiului – și dobândește

treptat personalitate, mai ales după atribuirea numelui: “Harap-Alb”. El este lipsit de
trăsături supranaturale, ceea ce îi determină statutul de erou atipic în comparație cu
personajele basmelor populare. Harap-Alb este prezentat asemenea personajelor din
“Amintiri din copilărie”, fii de țărani humuleșteni care învață din propriile greșeli și pentru
care dificultățile vieții devin învățăminte. Protagonistul este urmărit în devenire și
impresionează printr-o metamorfoză spiritual umană. Accentul este pus pe evoluția lui
psihologică, fiind prezentat cu trăiri și sentimente, cu temeri și bucurii. Prin aceasta, eroul
iese din convenția și schema basmului popular.

Eroul este caracterizat destul de puțin în mod direct prin comentariile naratorului,
prin vocea altor personaje sau prin autoportretizare. Sfânta Duminică îl vede “fricos ca o
muiere”, dar îi dezvăluie fondul bun și îi prefigurează destinul de excepție, numindu-l
“luminate crăișor”. Spînul îl numește „fecior de om viclean” și „pui de viperă”. Naratorul
notează cu îngăduință naivitatea eroului, incapabil să înțeleagă viclenia Spânului, fiind
“boboc în felul lui la trebi de aistea”. În același timp, naratorul îl individualizează prin fine
observații psihologice ca emotiv și sensibil la vorbele tatălui său: “să făcu roș cum îi gotca”,
“plânse în inima sa”, “mâhnit în sufletul său”.
Este prezent și procedeul autocaracterizării în secvența în care eroul ezită a-l angaja
pe Spân (“Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata”), iar apoi regretă neascultarea
sfatului părintesc (“Așa-i dacă n-am ținut seama de vorbele lui, am ajuns slugă la
dârloagă”).

Dominantă este caracterizarea indirectă, realizată prin diverse modalități: faptele

eroului sunt dublate de notații privind reacția definitorie, gesturile și mimica, detaliul
psiholigic semnificativ, incertitudinile și frământările lăuntrice.
 Preluat din basmele populare, tiparul narativ al acestui basm cult propune un traseu
inițiatic al devenirii de sine. Drumul eroului are valoare simbolică și un rol de purificare și de
perfecționare. Acest drum este ireversibil și se încheie cu maturizarea deplină a
personajului. Chiar dacă faptele acestuia nu sunt peste fire (refuză confruntarea directă cu
adversarul, fuge din fața ursului, taie capul cerbului numai după ce acesta a adormit), el va
fi pregătit în final să întemeieze o familie și să conducă o împărăție. Izbânda lui se
datorează asumării sensului milei creștine (“puterea milosteniei și inima ta cea bună te
ajută” și cunoașterii obținută prin experiență (“vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că
știi acum ce e necazul”).

Intrarea mezinului în acțiune este plasată într-un moment de impas al lumii: ca frate
mai mare Împăratul Verde îi cere fratelui său mai mic un moștenitor. Astfel, traseul eroului
echivalează cu o refacere a legăturii dintre frați și implicit presupune refacerea echilibrului
fragil al lumii. Drumul inițiatic parcurs de protagonist poate fi asimilat cu parcurgerea unui
labirint, în direcția centrului, care reprezintă symbolic, cunoașterea de sine.

Inițial, fiul cel mic al craiului este timid, rușinos și lipsit de curaj. Când tatăl îi mustră
pe frații lui, el ezită să dea glas dorinței de a-și încerca norocul: “iese afară în grădină și
începe a plânge în inima sa”. Incapabil să facă diferența dintre aparență și esență, tânărul
o respinge de două ori pe bătrâna cerșătoare, chiar dacă în final îi dă un bănuț. Sfătuit de
aceasta cum să își aleagă calul, feciorul se lasă din nou inșelat de aparență, devenind
impulsiv atunci când un cal slăbănog s-a apropiat de tava cu jăratic.

Cu sprijinul calului, mezinul va trece de ursul de pe pod, în realitate de tatăl său

deghizat, iar trecerea podului reprezintă un act de curaj, simbolizând ieșirea din spațiul
patriarhal spre un spațiu deschis confruntărilor și pericolelor. Apoi protagonistul se
rătăcește în pădurea labirint, dovedind că mai are multe de învățat și uită repede povețele
tatălui său, căzând în capcana întinsă de Spân. Acesta îl închide pe erou într-o fântână și îi
cere, pentru a-l lăsa în viață să facă schimb de identități și să îi dea ascultare în toate
“până când va muri și iar va învia”. Spânul îl oblige pe fiul cel mic să recurgă la gestul
cavaleresc al jurământului pe paloș, episod important în gesta eroului.În acest moment se
conturează semnificația titlului analitic, compus din substantivul comun “poveste” (referire
la traseul sinuos al eroului) și din substantivul propriu “Harap-Alb”, construit pe un oximoron
(“arap” este termenul popular utilizat pentru sclavi, oameni de culoare, în timp ce “alb” face
trimitere la calitățile și descendența nobiliară a eroului). Onomastica desemnează noua
identitate a mezinului, aflat până la maturizare și purificare în slujba Spânului. 

Așadar, „Povestea lui Harap-Alb” contrazice într-o oarecare măsură așteptările

cititorilor de basme, deoarece eroul nu are puteri supranaturale și nici însușiri
extraordinare: el are calitați și defecte, un amestec de alb și negru, fiind un personaj
profund uman. Deși nu este acel Făt-Frumos din basmele populare, protagonistul este un
om „de soi bun”, care traversează o serie de probe inițiatice, învață din greșeli și se
maturizează pentru a merita să-și întemeieze o familie și să devină împărat, basmul putând
fi astfel considerat un bildungsroman.