Plumb

de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.
 În 1899 îșă făcea debutul ăn revista ”Literatorul”, condusă de Al. Macedonski,
George Bacovia, cel care se va sincroniza consecvent și pe o perioadă îndelungată cu
modalitățile poetice universale. Bacovia are meritul de a scoate poezia românească din
marasmul (direcția) epigonismului eminescian, marcând ruptura de utopia romantică.

După cum remarcă E. Lovinescu, George Bacovia cultivă o poezie de atmosferă,

fiind influiențat ca sensibilitate de poeți precum Charles Baudelaire, Rollinat Laforgue,
Paul Verlaine. Poezia bacoviană se construiește prin reluarea câtorva teme și motive, a
unor simboluri cu mare forță evocativă, conturând acea viziune numită bacovianism, cu
toamne reci, cu ierni care exprimă sentimentul sfârșitului, cu primăveri nevrotice sau cu
veri, care determină descompunerea materiei.

Poezia ”Plumb” deschide volumul omonim publicat în 1916, fiind o artă poetică
ce se înscrie în estetica simbolistă prin valorificarea simbolurilor, prin tehnica sugestiei,
principiul corespondenței dintre materie și spirit, prin resemantizarea culorilor (sau acea
metafizică a culorilor, după cum o numea poetul însuși). Se poate observa însă, că
opera depășește estetica simbolismului prin conștiința scindată a eului și prin expresia
acelui strigăt interior specific expresionismului, în evidentă consonanță cu tabloul
”Țipătul”, capodopera pictorului Edvard Munch.

Titlul, ca element paratextual este reprezentat de un substantiv comun utilizat cu

forma nearticulată, care din punct de vedere fonetic sugerează starea de închidere (o
vocală închisă este mărginită la dreapta și la stânga de două consoane). În sens
conotativ (figurat), plumbul sugerează cenușiul existențial, greutatea materiei,
apăsarea, monotonia. Având în vedere maleabilitatea elementului, plumbul poartă
sugestia labilității psihice a omului modern. Cromatica asociată, alchimie de alb și negru
are semnificații thantice, sugerând viziunea mortuară.

Poezia reprezintă o artă poetică pe tema condiției Creatorului, damnat să

trăiască într-o lumea artificială, în societatea burgheză, dominată de filistinism
(Concepție de filistin, atitudinea sau modul de a se purta și de a gîndi al filistinului
(inerție în viață, lipsa unui orizont social), incapabilă să-i înțeleagă aspitațiile. Totodată
este o poezie care evocă vidul lăuntric al ființei, pierderea oricărei speranțe a
redempțiunii (izbăvire, mântuire) și în definitiv, ratarea transcendenței (ipostază a
divinității, care se află deasupra creațiilor sale). În plus, poezia conturează un simbolic
scenariu funerar, moartea fiind o altă temă valorificată. În acest sens, ”Plumbul”
bacovian devine o elegie (Operă literară în versuri sau, rar, în proză aparținând genului
liric, în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale) existențială cu
elemente de pastel simbolist.

La nivel compozițional, cele două secvențe lirice trimit la două realități diferite,
una exterioară (schițată din câteva elemente simbolice) și una interioară, lăuntrică,
particulară.

Prima strofă configurează un spațiu închis, limitat în care ființa se simte captivă.
Sentimentul claustrării se transmite prin organizarea realității sub forma unor cercuri
concentrice. Primul cerc este reprezentat de cavou (camera poetului), cel de-al
doileaadânc de cimitir (târgul provincial) și cel de-al treilea de universul însuși. Se
conturează un lirism thanatic prin valorificarea unor cuvinte din câmpul lexical al morții.
Spectacolul mortuar se construiește prin cuvinte și sintagme precum: ”sicriele de
plumb”, ”coroanele de plumb”, ”funerar veșmânt”, ”cavou”. În ansamblu, prima strofă
prezintă un spațiu al împietririi aflat în letargie profundă, într-o stare de inerție vecină cu
neantul (în acest sens este semnificativ epitetul ”adânc” din primul vers: ”dormeau
adânc sicriele de plumb”). Singura senzație de mișcare o reprezintă vântul, resimțit ca o
amenințare a exteriorului. În plus, la nivel de sonoritate, mișcarea vântului potențează
senzația de disconfort psihic, având o rezonanță lugubră.

Strofa a doua conturează realitatea interioară, particulară a ființei, care asistă nu

numai la spectacolul grotesc al existenței din afară, ci și la golirea de orice sens a
experiențelor profund umane.Versul al cincilea: ”Dormea întors amorul meu de plumb”
sporește misterul poeziei, epitetul ”întors”, fiind interpretat de Lucian Blaga ca o
întoarcere cu fața spre apus, care înseamnă moartea. Este vorba așadar, de o ipostază
desacralizată a erosului, care nu mai poate oferi sentimentul salvării, al înălțării. Eliberat
de orice intenție a idealizării, amorul bacovain, ironic și desuet este asemenea
albatrosului baudelairean, cu zborul decăzut, frânt, întors din înaltul aspirațiilor
spirituale. Totodată este un zbor cu ”aripi de plumb”, asemenea zborului Icaric, care
aduce cu sine căderea grea în sfera realității mărginite. Încercarea eșuată de înălțare
este urmată de senzația frigului resimțit ca un fior metafizic, ca o mare spaimă de neant.

Lirismul subiectiv presupune o comunicare directă a atitudinii poetice în cadrul

unui monolog confesiv pe tema ratării transcendenței (prezența eului liric surprins în
ipostaza ființei care trăiește acut sentimentul singurătății). Mărcile subiectivității sunt
verbele la persoana întâi (”stam singur lângă mort și-am început să-l strig”) și forme
pronominale de persoana întâi (”amorul meu de plumb”).

Așadar, ”Plumbul” bacovian este o elegie pe tema singurătății metafizice, un

monolog tragic al inadaptatului, care înstrăinîndu-se de lume și de sine se autarhizează
(1.(în școala cinicilor) independența indivizilor de toate convențiile sociale, considerate
ca străine naturii. 2. politică de izolare a unui stat care își satisface nevoile economice
prin propriile-i puteri.) Cu organizare simplă, cu procedee de expresie, care mizează pe
insistență, poezia transmite o muzicalitate tristă, în acord cu deznădejdea ființei.