O scrisoare pierdută

I. L.Caragiale

- analiză literară –

În cultura noastră există o întreagă familie “de spirite literare”, ce poate fi numită familia
caragialeștilor din care fac parte, pe lângă I. L. Caragiale, unchii săi, Iorgu şi Iordache Caragiale, ctitori ai
teatrului românesc, fiul său legitim, Luca Ion Caragiale, poet şi prozator mediocru, dispărut prematur,şi
fiul său nelegitim Mateiu Caragiale, autorul capodoperei “Craii de curte veche”.
Partea cea mai reprezentativă a operei sale o formează comediile prin care I. L. Caragiale şi-a
dobândit o notorietate universală. Astfel, prin comedii, s-a impus ca unul dintre cei mai mari
comediografi alături de Aristofan, Plautus, Moliere, Gogol.
Prin comediile sale se dovedeşte a fi un strălucit precursor al literaturii moderne a absurdului.
Categoria estetică pe care o ilustrează cel mai bine este comicul. (comicul este categoria estetică
fundamentală, alături de tragic şi sublim care desemnează o atitudine esenţială în faţa vieţii, şi anume,
râsul.) Comicul se naşte din contrastul dintre aparenţă şi esenţă,dintre ceea ce vrea să pară un anumit
personaj la un moment dat,şi ceea ce este în realitate. În accepţia filosofului intuiţionist Bergson, în
lucrarea sa “Râsul”, comicul reprezintă tot ceea ce este mecanic şi artificial.
Suprapunându-se concretului viu şi natural al vieţii, substratul comediilor caragialești este însă
tragic. De fapt, marele creator de moravuri ilustrează o categorie estetică mult mai complexă, şi anume,
tragic-comicul. Recurgând la filonul filosofic şi mitic, Caragiale poate fi comparat cu zeul roman al
războiului care este imaginat cu două feţe: cu una râde şi cu alta plânge. Astfel, el este un Ianus Bifrons,
iar comediile sale ilustrează deziluzia, pentru că el se raportează la idealul revoluţiei de la 1848, după care
a apărut o nouă clasă de arivişti.
“O scrisoare pierdută” a fost reprezentată la 13 noiembrie 1884, fiind capodopera lui I. L.
Caragiale. Titlul vine de la nuvela “Scrisoare furată” a lui Edgar Allan Poe, scriitor pentru care I. L
.Caragiale avea cea mai mare admiraţie, şi din a cărui operă a şi tradus câteva nuvele. În opera lui Poe
este vorba tot de o scrisoare de amor folosită ca obiect de şantaj politic, însă marele scriitor american face
din această nuvelă o alegorie filosofică despre evidenţa adevărului.
“O scrisoare pierdută” este o comedie complexă pe tema luptei politice în alegeri, aceasta
respectând canoanele clasicismului. Astfel, sunt construite caracterele, adică acele personaje
reprezentative pentru o categorie umană, bine definită, dar şi tipurile umane caricaturizate: încornoratul,
seducătorul. Marele dramaturg este un observator lucid, interesat de caractere tipice. Cum spunea şi

1
Tudor Vianu ,”realismul tipologic este formula lui artistică”. Dincolo de partitura clasicistă pe care o
adoptă Caragiale, comedia sa surprinde o mentalitate românească sintetizată în scene şi replici.
O scrisoare pierdută este o farsă electorală, în care viaţa publică a unor politicieni se
interferează cu cea familială, este jocul cu mai multe strategii şi temeiul convingerii autorului că „armonia
este marele secret al creaţiei”
Axată pe zugrăvirea realităţii cotidiene, ea o ridiculizează prin optimismul
deznodământului. Acest deznodământ este întotdeauna ambiguu. El respectă şi conturează triumful
valorilor sociale, şi cum arată şi analistul său cel mai bun, Charles Mauron, el exprimă victoria erosului
asupra pretinsei societăţi, avantajând astfel, ”fanteziile succesului”. Cum spunea şi Roland Barthes “a
vorbi este a face”. Logosul dobândeşte funcţiile praxisului şi i se substituie.
Acţiunea comediei “O scrisoare pierdută” este amplasată într-un orăşel de provincie, „capitala
unui judeţ de munte”, cuprinsă de febra campaniei electorale( unii exegeţi asociază oraşul cu Piatra
Neamţ), iar viaţa politică ar reprezenta scheletul de formare al operei.
Structural, cele 4 acte cu 9-14-7-14 scene, coordonează intrarea în realitatea textuală a
personajelor.
“Scrisoarea” are un rol decisiv în economia narativă a piesei, fiind deopotrivă “cuvânt titlu”,
motiv şi personaj.
Ca motiv, constatăm că în piesă circulă mai multe scrisori, bileţele. De exemplu, Caţavencu îl
invită pe Trahanache la el printr-un bilet sau trimite o scrisoare Zoei.
În ceea ce priveşte titlul, observăm că articolul nehotărât “o” sugerează că ar fi vorba despre o
scrisoare oarecare, fără vreo importanţă deosebită.
Rostită de Zoe, Tipătescu şi Caţavencu, sintagma “o scrisoare pierdută” capătă sensuri diferite:
de la disperare, durere, derută, la bucurie exuberantă, devine un simbol al compromisului şi al
dezumanizării într-o societate în care şi cele mai puternice sentimente se transformă în obiecte de
negociere.
Primele 3 acte urmăresc o acumulare gradată de tensiuni şi conflicte, în centru situându-se cel
dintre aparenţă şi esenţă, iar al patrulea act anulează toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii
pierdute. Şirul de evenimente declanşate de intrigă nu urmează cursul clasic al derulării acţiunii, căci
aceasta, deşi e prezentată cronologic nu urmăreşte închegarea unei „povestiri”, şi un şir de episoade şi
scene care gravitează în jurul pretextului. Acţiunea se derulează pe parcursul a 3 zile. Personajelor le sunt
limitate spaţiile de acţiune – la biroul prefectului Tipătescu, domiciliul lui Trahanache şi la primărie.
Locul acţiunii este ilustrativ pentru universul lui Caragiale. Sugestia ne este oferită de o replică a Zoei
Trahanache: „orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar
fără motiv…dar încă având motiv. ”

2
 În această piesă de teatru este vorba de lupta între două aripi ale partidului liberal ce se afla pe
atunci la putere: aripa conservatoare reprezentată de Zaharia Trahanache şi fruntaşul partidului, prefectul
Tipătescu, dar şi de avocaţii Farfuridi şi Brânzovenescu. Aripa conservatoare nu vrea schimbări
esenţiale(sau vrea să schimbe „pe ici pe colo, şi anume, în punctele esenţiale”) spunând că “Europa stă cu
ochii aţintiţi asupra noastră”. Aripa radicală este reprezentată de Caţavencu şi institutorii Popescu şi
Ionescu. În discursul său patriotard şi naţionalist, Caţavencu spune că nu-l interesează decât “ţărişoara
lui”.
Asemeni lui Balzac, în literatura franceză, Caragiale redă în comediile sale, esenţa spiritului
uman, dominantele caracterologice. El mărturiseşte “Eu nu scriu decât despre viaţa noastră,căci alta nu
cunosc şi nici nu mă interesează”. Astfel, realitatea i-a oferit subiecte de scris şi tipare existenţiale care
prin stilizarea artistică, au devenit memorabile.
Personajul, ca noţiune textuală a cărei funcţie de a fi un element dintr-o secvenţă, devine o fiinţă
“suport” ale unei existenţe umane, o parte a unui ansamblu complex de semne, şi anume, reprezentaţia.
Numele personajelor caragialești se află în legătură cu defectul caricaturizat sau sugerează diverse nuanţe
ale comicului. Ele trăiesc sub semnul ameninţării care vine dinspre obiectele ce s-au insinuat asupra lor
prin nume şi prin identitate. Ameninţarea pe care o simt constă în posibila lor scoatere de sub orizontul
umanului şi aducerea lor în universul obiectual, desemnat de nume. Cu alte cuvinte, la Caragiale individul
este în permanenţă urmărit de umbra obiectului de la care a împrumutat numele şi individualitatea.
Această particularitate a fost semnalată de G. Ibrăileanu care explică numele proprii din această comedie
subliniind comicul generat de diminutivizarea sau deformarea numelui.
Ghiţă Pristanda este linguşitorul,tipul funcţionarului umil şi servil. El îşi aprobă în mod
necondiţionat şeful,din servilism şi automatism verbal.El ajunge să spună “curat murdar”,structură
oximoronică sau epitet antitetic,dar şi o contradicţie terminologică.Prin numele său este sugerată limitarea
şi balcanismul degenerate,căci termenul “pristanda” înseamnă o horă venită în tradiţia românescă,în
timpul domniilor fanariote.
Zaharia Trahanache este membru a numeroase comitete şi “comiţii” pe care nu le mai ţine
minte şi pe care le citeşte de pe o carte de vizită. Este tipul politicianului abil şi versat, care stabileşte şi
deţine tehnica tergiversării, a amânării lucrurilor şi care nu realizează nimic “în afara documentului”.
Deviza lui este “Ai puţintică răbdare,stimabile…documentul.” El este întruchiparea la scară parodică a
unui veritabil „zoon politikon”- concept aristotelic. Trahanache vine la Tipătescu pentru că are ceva
politică de vorbit între bărbaţi. Omul politic caragialian este un ins slab, manipulabil, credul, încrezător
orbeşte în forţa gazetelor. Astfel, Zoe este înspăimântată la gândul că scrisoarea ei de amor ar putea
ajunge la Răcnetul Carpaților şi relaţia interzisă de amor ar putea deveni publică. Un alt mijloc de
caracterizare este numele său, Zaharia ar sugera zahariseala, ramolismentul personajului, iar Trahanache

3
vine de la trahana, un aluat moale, sugerând maleabilitatea, adaptabilitatea la orice tip de scenariu în care
ar putea fi trasat.
Prefectul Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache sunt personaje mai şterse şi mai puţin realizate
caracterologic. Tipătescu este tipul arivistului, grosolan, un Don Juan de mahala. Zoe Trahanache nu este
un caracter, ci mai mult o natură, e însăşi natura feminină cu inerentele ei slăbiciuni, este tipul femeii
adulterine, fiind prinsă în jocul de culise. Ea este conştientă de influenţa pe care o are şi de faptul că
desemnarea deputatului nu depinde de alegător, exclamând: „îl sprijin eu, îl aleg eu” impunându-şi astfel
punctul de vedere atunci când Caţavencu solicită să devină deputat, în schimbul scrisorii. La nivel
structural, Tipătescu este un tip oarecare şi de aceea poartă un nume insignifiant,construit cu sufixul cel
mai banal al numelor româneşti ,“escu”.
Tache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu sunt prototipuri, ”monumente de imbecilitate şi
incultură”, personaje ce aproape se confundă, ”sunt nişte intrări grase în scenă, decât nişte corporalităţi”.
Viaţa ordonată pe care o afişează este o aparenţă, căci în interiorul personajelor domneşte o inocentă
dezordine, un haos desăvârşit. Fiind un personaj cu vocaţie oratorică, Farfuridi rosteşte o caricatură de
discurs, marea dramă a personajului este aceea de a nu fi admis în jocul de culise, de a nu avea acces la
„manevrele subterane”, pe care le simte, dar care îi scapă.
Nae Caţavencu, avocat şi director al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”, este tipul demagogului,
discursul său este unul logoreic, un adevărat delir verbal. Are foarte multe replici bombastice, şablonarde,
pompoase, marcate de cuvinte mari, dar lipsite de substanţă. Este un personaj inflexibil, refuzând
alternativele pe care i le propune Tipătescu. Masca sa ludică se caracterizează prin grandilocvenţă şi
ostentaţii. Prin acest personaj, Caragiale nu face altceva decât să ilustreze o teză celebră maioresciană,
”beţia de cuvinte”. Caţavencu acordă importanţă doar sonorităţii şi tonului declamator, fără a fi atent la
sensul cuvintelor,”Caţavencu îngroaşă vorbele, îşi diluează vocea, alteori tonul, devine brusc vioi şi
lătrător”.
Agamiţă Dandanache, candidatul de la centru care iese învingător, este un adevărat monstru
fizic şi moral, o culme a prostiei şi a lichelismului. Despre el, Caragiale a mărturisit în repetate rânduri că
a vrut să creeze un personaj “mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Dandanache este
un individ senil, cu defecte de dicţie şi crize de memorie, el încurcă mereu personajele, depăşindu-l în
materie de şantaj şi lipsă de scrupule pe Caţavencu. El învinge în alegeri tot cu ajutorul unei scrisori
folosită ca şantaj politic. Uneori devine o marionetă şi un personaj absurd şi grotesc, desprins parcă din
teatrul modern a lui Beckett sau Ionescu. El este candidatul trimis la centru, bâlbâit şi incoerent, lipsit de
orice scrupule. Poartă numele eroului din “Iliada” lui Homer, Agamemnon,i ar “dandana” ar reprezenta
“o alarmă militară, tămbălău”. Sufixul de origine greacă “ache”, care apare la mai multe personaje
caragialești, este unul de diminutivizare, fapt subliniat de Trahanache care neputând să pronunţe numele

4
întreg, îi va spune “Gagamiţă”, ceea ce sugerează imaginea unui erou în caricatură. Numele său ar
sublinia caracterul personajului care conţine şi valenţe comice prin alăturarea a două sfere semantice
diferite: eroismul de care face haz şi intrigile vulgare care îl propulsează pe un tărâm al lui Nicăieri.
Toate numele au semnificaţii legate de caracterul comic al personajelor, majoritatea trimiţând la
epoca fanariotă percepută ca un univers fără reguli, de unde şi impresia general de carnaval pitoresc şi
haotic.
Ghemul de complicaţii creat prin tehnica “bulgărelui e zăpadă”, este reactualizat permanent de
apariţiile repetate ale Cetăţeanului Turmentat care are rolul unui laitmotiv dramatic. Paul Zarifopol
spunea că arta lui Caragiale este vorbită şi mimată, ceea ce demonstrează măiestria cu care deţine tehnica
regizorală.
În economia textului caragialesc, Cetăţeanul Turmentat este echivalentul bufonului din
comedia shakespeariană pentru că foloseşte “masca euforiei” de a rosti adevărul evitat de celelalte
personaje. Caragiale îl concepe ca pe-o întruchipare a conştiinţei ciclice,colective. De aceea,nu-l încarcă
cu un nume. Dacă admitem faptul că specia comediei este caricatura tragediei, atunci întrebarea
Cetățeanului Turmentat este o reinterpretare modernă a corului antic.
Spre deosebire de umor care provoacă râsul folosind ironia, comicul are un caracter moralizator,
apelează la satiră sau la sarcasm. Se ştie că râsul este o modalitate de protecţie împotriva angoasei, şi într-
o manieră generală, comedia este locul “tuturor pansamentelor posibile împotriva angoasei”.
Comicul de caracter are ambiţia de a corecta caracterele şi de a ameliora moravurile dintr-o
societate. Spre deosebire de cel de situaţie şi de limbaj, acesta generează mai puţină veselie, dând în
schimb o notă profundă comediei. Comicul de nume urmăreşte exagerarea efectului comic din numele
personajului. În universul caragialesc, numele devin funcţii simbolice ale personalităţii. Deşi multe dintre
personaje au nume simbolice: Ghiţă, Ştefan, acestea sunt golite de umanitate, reduse la gesturi şi limbaj
stereotipe
Prezenţa unei scrisori într-un text dramatic poate genera sub aspect etnic o inserţie epistolară cu
funcţie explicativă, o elipsă în desfăşurarea conflictului. Acest detaliu semnifică mult mai mult: pierdută
încă din titlu, ea reprezintă intriga acţiunii, obiectul de şantaj, documentul patetismului.
Subiectul comediei este luat din viaţa socială şi reprezintă eşantionul caracteristic societăţii
burgheze, vieţii burgheze.
Eroii sunt tipuri de arivişti, alcătuind prin însumare prototipul arivistului. Altfel spus, atât acţiunea,cât şi
personajele zugrăvesc o realitate decăzută, dezumanizată care nu se mai poate reconstrui, pre-figura.