Schimbarea la față a României

de Emil Cioran

„Schimbarea la față a României”, apărută în 1936, prin problemele pe care le

ridică, dar mai ales prin tonul și aerul de revoluție extremă, este o operă emblematică
pentru tumultul nebun ce a marcat intelectualii europeni din acea vreme.

Cartea este structurată în șase capitole, fiecare prezentând câte un aspect al

viziunii pentru și despre România, iar titlul este inspirat dintr-o sărbătoare creștină ce
marchează intrarea în maturitate și mai ales în activitate a lui Iisus. Profund
impresionat de marșurile hitleriste la care a asistat cât timp a fost în Berlin, dar și umilit
de statutul modest pe care țara îl avea la nivel european, Cioran cheamă românii la
revoluție, vrea să „ofensăm prin proprie forță vidul trecutului și să încercăm a realiza,
dintr-o inițiativă neașteptat de mare, tot ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric.” În
primul capitol este prezentată o teorie a culturilor, o filosofie a istoriei. Teoria e
construită în jurul noțiunilor de „sâmbure lăuntric„ și „instinct istoric”, factori esențial
determinanți în destinul oricărei culturi. Analizând țările europene ca Franța,
Germania, Rusia sau Spania, Cioran concluzionează că există culturi mari, medii și mici,
iar istoria este condusă de prima categorie, celelalte două fiind doar figurante pe scena
lumii, destine ratate reduse la simplă biologie. În această clasificare România se află pe
ultima treaptă, ea nu este „în istorie”, ci „O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie
de ani de subistorie”

Iubind „istoria României cu o ură grea”, Emil Cioran face în capitolul III o crudă
și lucidă analiză a defectelor congenitale și circumstanțiale care au condamnat patria sa
la ratare. Constată „lipsa unui dinamism primordial”, o permanentă căutare a
siguranței, un echilibru și o inerție care au eliminat curajul și voința de putere, de
afirmare, a poporului român. România a fost prea lucidă, prea înțelegătoare, a adoptat
încă de la început caracteristici tipice pentru epocile de maturitate și dezintegrare a
culturilor mari, dar neavând parte de glorie în prealabil. „Românii au trăit o mie de ani
ca plantele”, noi nu am avut ceva „transistoric”, care să ne arunce în lume și să ne dea
un loc universal, am rămas în anonimat, agățați de trecut, de valori morale ce nu ajută la
evoluția unei culturi. Înțelepciunea, resemnarea, scepticismul, fatalismul, auto-ironia ce
ne caracterizează îl fac pe Cioran să se întrebe dacă „toți românii nu suntem decât niște
copii bătrâni”. Acestor caracteristici li s-au adăugat o istorie bântuită de cultura
bizantină care este o „artă de ceruri obscure, de monotonie între sfinți, de inaderență la
Eros”, și plasarea geografică în Balcani, care „în esența lui reprezintă o zvârcolire
ratată, un dinamism închis, o sterilitate jalnică”.
 Tot din categoria factorilor externi fac parte și evreii. Problema lor a fost tratată
pe larg în capitolul „Colectivism național”, capitol ce lipsește în întregime din ediția
Editurii Humanitas. Antisemitismul său, care în restul cărții poate fi doar cu greu
întrevăzut, este unul declarat și evident, dar de natură „militantă” și nu „sentimentală”.
Astfel, Cioran îmbină invidia cu admirația, disprețul cu un oarecare respect, căci evreii
au fost, din perspectiva lui, un popor „mesianic”, care deși nu a constituit o cultură, o
națiune, a reușit totuși să-și găsească un loc pe scena istoriei. Dar în transformarea pe
care el o dorește României, ei trebuie îndepărtați deoarece sunt o influență nefastă
pentru viitorul unei culturi atât de instabile și lipsite de putere precum cea română.
Antisemitismul grav de care Cioran dă dovadă în carte va rămâne veșnic o pată pe
trecutul lui, un lucru pe care l-a regretat sincer.

Totuși, aceste circumstanțe nu scuză soarta României, ci ar putea, dimpotrivă, să

se transforme în suferințe purificatoare, în frustrări din care pe viitor să ne luăm energia
pentru salt. Idea acestui salt este împrumutată de la E. Lovinescu, iar Cioran o vede ca
pe unica salvare a poporului său. Cioran speră că arzând niște etape România ar putea
recupera din înapoierea istorică și ar putea ajunge printre culturile medii, fiind în viitor
centrul de influență al Sud-Estului Europei: „O Spanie a Sud-Estului Europei, fără
ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric”

Soluția pentru această stare în care se află România, instrumentele de care ar

trebui să se folosească în saltul scontat, sunt valorificarea „adamismului” său,
colectivismul național, dobândite printr-un sistem de dictatură: „Singura speranță este
că un regim de dictatură ar putea arde etapele”. În pofida criticii pe care filosoful o face
României, el are o speranță pentru viitorul ei. Reacția pe care țara a avut-o la contactul
cu Occidentul, perioada de democrație și liberalism, au fost de bun augur și necesare,
semne că România are potențial – „Reacțiunea României față de Europa este unul din
fenomenele cele mai îmbucurătoare ale vieții noastre”. Dintre culturile mari ale
Europei, România ar trebui să urmeze exemplul Rusiei. Filosoful educat la Liceul
„Gheorghe Lazăr” din Sibiu, critică social-democrația și naționalismul românesc, dar
este pro-occidental, iar varianta politică pe care o dorește este o combinație între
comunismul bolșevic și hitlerism, sumă de elemente ce îl privează de orice încadrare
netă într-un curent ideologic bine delimitat. Însă dacă până acum atitudinea moderată a
oferit un moment de respiro pentru România, a venit momentul izbucnirii, momentul
saltului. Adamismul românesc, prezentat în capitolul cu același nume, presupune un
sentiment de nou început, o șansă pentru noi de a o lua de la zero și a împlini de această
dată un destin mai demn: „nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne
ajută. (…) Noi n-avem de lucrat decât cu viitorul”. Acest lucru poate fi legat de
capitolele IV și V în care vorbește despre Război și Revoluție –  evenimente necesare,
chiar dacă dramatice, pentru orice formare a unei culturi de seamă – dar și despre ce
anume trebuie să miște și cum să se cristalizeze o clasă politică aptă de a ne conduce pe
culmi.
 De la descrierea poporului maghiar – ce nu e considerat o cultură, având doar
muzica sa ca apogeu al împlinirii – și până la critica făcută naționalismului românesc
care privește prea mult spre trecut, „Schimbarea la față a României” înglobează enorm
de multe referințe și aspecte, imposibil de tratat în câteva pagini. Cartea este un
manifest al filosofului ce vrea totalitarism, un strigăt patriotic plin de lirismul
caracteristic pentru filosofia lui Cioran: „Nu vreau o Românie logică, ordonată, așezată
și cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă și amenințătoare. Sunt prea mult
patriot ca să doresc fericirea țării mele”.Emil Cioran a avut pentru țara sa aceeași iubire
– nervoasă și mistuitoare, transformată într-o ceartă violentă – pe care a avut-o pentru
Dumnezeu. Ca orice dăruire pătimașă, ea s-a stins iremediabil, căci din 1941 Cioran nu
s-a mai întors niciodată în România, iar pornirile extremiste din „Schimbarea la față a
României” le-a regretat până la moarte.

Din punctual meu de vedere, cartea este una pe care nu aș citi-o în mod normal,
dar nu pot spune că nu m-a atras prin anumite lucruri. Acele lucrui ar fi faptul că nu se
vorbește doar despre români și România, ci se face referire și la alte culturi. Mi s-a părut
interesant cum Emil Cioran a fost încrezător în țara noastră și a crezut că în viitor vom fi
ca în Occicent. Cu toate acestea este o carte foarte frumoasă pe care aș mai citi-o.