Modernismul.

Perioada interbelică
Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin
negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație. În felul acesta, modernismul include
curente artistice inovatoare: simbolismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.
În literatura română, E. Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină estetică,
dar și ca manifestare. Prin intermediul revistei și al cenaclului „Sburătorul”, E. Lovinescu pune bazele
modernismului. Revista a apărut la București între anii 1919-1922 și 1926-1927. Cenaclul a avut o
existență mult mai îndelungată, din anii 1919 până în 1943, când moare E. Lovinescu. Obiectivele grupării
erau promovarea tinerilor scriitori și imprimarea unei tendințe moderniste în evoluția literaturii române.
Principalele lucrări de doctrină ale lui E. Lovinescu sunt: „Istoria civilizației române moderne”
(1924-1925) și „Istoria literaturii române contemporane” (1926-1929).
Principiile modernismului lovinescian. În esență, modernismul lui Lovinescu pornește de la
ideea că există „un spirit al veacului”, care determină, în ansamblu, sincronizarea culturilor europene.
Astfel, civilizațiile mai puțin dezvoltate suferă influența celor avansate. E. Lovinescu susține teoria
imitației, potrivit căreia popoarele evoluate exercită o influență benefică asupra celor mai puțin
dezvoltate. Influența se realizează în două trepte: mai întâi, se adoptă prin imitație forme ale civilizației
superioare, apoi se stimulează crearea unui fond propriu. Strâns legat de teoria imitației este principiul
sincronismului, care ar însemna acceptarea schimbului de valori între culturi, acceptarea elementelor
care conferă noutate și modernitate fenomenului literar.
Pentru sincronizarea literaturii române cu „spiritul veacului”, E. Lovinescu considera necesare
câteva mutații de ordin tematic și stilistic, cum ar fi: trecerea de la o literatură cu tematică preponderent
rurală la o literatură de inspirație urbană, intelectualizarea prozei și a poeziei, cultivarea prozei obiective
(primul deceniu interbelic), dezvoltarea romanului analitic (al doilea deceniu interbelic).
Trăsături moderniste în romanul interbelic:
● dezvoltarea romanului analitic; fluxul întâmplărilor din romanul tradițional este înlocuit
cu fluxul conștiinței în romanul de analiză psihologică, mai ales pentru că tipul de
personaj preferat de scriitorii moderniști este intelectualul care își analizează existența în
raport cu sine și cu societatea în care trăiește;
● valorificarea elementelor autobiografice reale sau inventate; accentul este pus pe ideea
de autenticitate, pe relatarea subiectivă a evenimentelor, la persoana I.
Trăsături moderniste în poezia interbelică:
● intelectualizarea emoției;
● conceperea volumului de versuri ca un întreg care se deschide cu o artă poetică;
● dispariția rigorilor prozodice și alternanța majusculă/minusculă la început de vers;
● abordarea unor teme importante ale liricii: moartea, iubirea, cunoașterea, creația
poetică, raportul omului cu divinitatea;
● valorificarea de către Tudor Arghezi a esteticii urâtului;
● prezența unor concepte filosofice în poezia lui Lucian Blaga, precum cunoașterea
luciferică și cunoașterea paradiziacă;
● dispariția speciilor lirice tradiționale, precum pastelul sau elegia, și apariția unor noi
specii precum psalmul.
Reprezentanți. Printre scriitorii promovați de E. Lovinescu în cadrul „Sburătorului” se numără:
Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban etc.
În concluzie, E. Lovinescu, mentor al direcției moderniste, îi promovează pe marii autori ai
perioadei interbelice, militând pentru sincronizarea literaturii române cu „spiritul veacului”, având o
viziune originală asupra specificului național. Lupta lui Lovinescu este, după părerea lui N. Manolescu, a
doua bătălie canonică din literatura română, după cea maioresciană.