Eugen Lovinescu si modernismul

Eugen Lovinescu(1881-1943) s-a născut la 31 octombrie 1881, Fălticeni, a

fost al patrulea fiu al lui Vasile T. Lovinescu (Vasile Teodorescu) și al Profirei.
Gimnaziul l-a urmat la Fălticeni, după care la “Liceul Internat” din Iași
între anii 1896 – 1899.
Eugen Lovinescu a fost un critic literar ilustru, pasionat de studiile
clasice, profesor de latină al liceului „Matei Basarab” din Bucureşti. Nu a reuşit
să urce mai sus de postul de profesor de liceu, rivalul său cel mai aprig fiind
printre alţii Garabet Ibrăileanu. Adolescent retras, de o inflexibilitate morală
uimitoare, Eugen Lovinescu a găsit încă din tinereţe pasiunea mistuitoare de a
scrie, de a comenta şi de a se găsi pe sine însuşi în observaţiile asupra operelor
altora. Şi-a dat doctoratul în Franţa, sub supravegherea lui E. Faguet şi a scris
febril, cu o etică a muncii greu egalată de alt critic român. Are volume de
critică, memorialistică, beletristică. A organizat şedinţele cenaclului
„Sburătorul” şi a condus revista omonimă, promovând talente şi intuind
viitoarele stele ale literaturii contemporane lui. A scris două mari lucrări de
sinteză: „Istoria civilizaţiei române moderne” şi „Istoria literaturii române
contemporane”, prin care a introdus teorii seducătoare, de o mare ascuţime
polemică, despre evoluţia culturii autohtone. Nu tot timpul s-a bucurat de
aprobarea cercurilor culturale bucureştene, fiind numit cu maliţiozitate „marele
eunuc al literelor româneşti”, „subtilul şi subtiletul critic”.
Personalitate marcantă a culturii române interbelice, Eugen Lovinescu
joacă în epoca dintre cele două războaie mondiale rolul pe care l-a deținut Titu
Maiorescu în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El readuce critica
literară pe terenul autonomiei esteticului, introducând criterii inovatoare și un
limbaj modern în acest domeniu, preluând, pe de o parte, rigorile criticii
maioresciene, iar pe de altă parte, desprinzându-se de modelul său spriritual
prin promovarea criticii impresioniste.
Numele acestui critic de valoare este legat de teoretizarea doctrinei
estetice moderniste. Odată cu înființarea publicației ,,Sburătorul’’, în anul
imediat ce a urmat încheierii Primului Război Mondial (1919, la 19 aprilie,
apărând primul număr), s-au pus bazele celei mai ample grupări literare
interbelice, care și-a desfășurat activitatea și într-un cenaclu purtand același
nume. La început, intenția mărturisită a criticului a fost aceea de a atrage
talente nedescoperite, care să compună o nouă generație literară. Treptat,
gruparea se consolidează – revista apare între 1919 și 1922, 1926 și 1927, iar
cenaclul durează până în 1947 – , iar contactul cu diversele opere a dus la
cristalizarea sistemului critic lovinescian și la apariția unor concepte inovatoare,
care au imprimat o direcție nouă în literatura română interbelică. Astfel, Eugen
Lovinescu devine creatorul și teoreticianul conceptului de modernism, care se
dovedește a fi destul de generos pentru a desemna și proza realistă a lui Liviu
Rebreanu, și poezia ermetică a lui Ion Barbu, dar și epică de analiză psihologică
a lui Camil Petrescu, respectiv a Hortensiei Papadat-Bengescu.
De altfel, succesul activității lovinesciene rezidă în lansarea numeroșilor
scriitori de marcă ai literaturii române: H. P. Bengescu, Ion Barbu, Camil
Petrescu, Anton Holban, George Călinescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi s.a.
Teoria lovinesciană, purtând denumirea de sincronism, este expusă în
doua dintre cele mai importante lucrări ale sale, și anume ,,Istoria civilizației
române moderne’’, respectiv ,,Istoria literaturii române contemporane’’. În
viziunea criticului, sincronismul înseamnă acțiunea uniformizatoare a timpului
asupra vieții sociale și culturale a diferitelor popoare legate între ele printr-o
interdependență materială și morală. Acesta susține că există un spirit al
veacului, care determină evoluția unitară a civilizațiilor europene, prin
sincronizarea lor. Astfel, culturile europene mai puțin dezvoltate suferă
influența pozitivă a celor superioare, avansate, realizându-se așadar o
uniformizare prin sincronizare. Considerând ca formele împrumutate prin
imitație vor fi adaptate la fondul propriu culturii minore pe care le adoptă,
Eugen Lovinescu ajunge să polemizeze cu etalonul sau spiritual, Titu
Maiorescu, ce afirmase cu circa jumătate de secol înainte stricăciunea formelor
fără fond, ce nu duc la progresul unei civilizații.
Teoria lovinesciană tocmai pe ideea de imitație – respinsă cu vehemență
de criticul Junimii–se bazează. Liderul ,,Sburătorului’’ este de părere că
sincronizarea culturilor se realizează în doi pași: simularea și stimularea. Cea
dintâi se referă la adoptarea prin imitație a formelor de civilizație superioare și
are ca punct de plecare teoria psihologului și sociologului francez Gabriel
Tarde, conform căruia, așa cum copilul îl imită pe adult, țăranul pe orășean,
omul necivilizat pe cel civilizat, tot astfel culturile înapoiate le imită pe cele
superioare. Pentru Eugen Lovinescu, modernitatea echivalează cu
occidentalizarea, puternicele influențe orientale nereprezentând pentru
poporul român altceva decât prilejul stagnării și cauza decalajului față de
Apusul civilizat. Stimularea constă în crearea unui fond propriu, generat de
împrumutul formelor din exterior.
Deși militează pentru sincronizarea cu valorile culturale aparținând
civilizațiilor avansate, Eugen Lovinescu nu promovează nimicirea specificului
național, anularea tradiției. Criticul pledează pentru depășirea spiritului
provincial, pentru adaptarea literaturii la cerințele veacului modern, fapt posibil
printr-o serie de mutații esențiale de la nivel tematic și estetic. Aceste mutații
constau în trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală, la una de
inspirație citadină; cultivarea prozei obiective și a poeziei lirice, în detrimentul
celei epice; dezvoltarea unor noi formule narative, precum romanul analitic, în
care locul evenimentelor exterioare îl ia fluxul conștiintei, generând impresia de
autenticitate. Nu în ultimul rând, criticul interbelic militează, la nivel actanțial,
pentru tipologia intelectualului, iar în domeniul liricii salută inovațiile ce
vizează mijloacele de exprimare poetică.
Impunerea unei noi rețete literare, dar și formarea la această școală a
valorilor literare majore din perioada interbelică sunt cele două merite majore
ale grupării ,,Sburătorul’’ și ale mentorului său, Eugen Lovinescu, demn
continuator al demersului maiorescian.
În sens larg, modernismul reprezintă un curent în artă și în literatura
secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor
principii de creatie. În felul acesta, modernismul include curente artistice
inovatoare, precum: simbolismul, expresionismul, dadaismul sau
suprarealismul.
În literatura română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează
modernismul ca doctrină estetică, dar și ca manifestare. Prin intermediul
revistei și al cenaclului ,,Sburătorul", Eugen Lovinescu pune bazele
modernismului. Revista a apărut la București între anii 1919-1922 și 1926-1927.
Cenaclul a avut o existență mai îndelungată, din 1919 până în 1943, când moare
Eugen Lovinescu. Obiectivele grupării erau promovarea tinerilor scriitori și
imprimarea unei tendințe moderniste în evoluția literaturii române.
Principiile modernismului lovinescian:
1. Modernismul lui Lovinescu pornește de la ideea că există ,,un spirit al
veacului",care determină sincronizarea culturilor europene;
2. Eugen Lovinescu susține teoria imitației, preluată de la psihologul și
sociologul francez Gabriel Tarde. Potrivit acestei teorii, popoarele evoluate
exercită o influență benefică asupra celor mai puțin dezvoltate;
3. Strâns legat de teoria imitației este principiul sincronismului, care ar însemna
acceptarea schimbului de valori între culturi, acceptarea elementelor care
conferă noutate și modernitate fenomenului literar.
Trăsături moderniste în romanul interbelic:
-dezvoltarea romanului analitic, fluxul întâmplărilor din romanul tradițional,
fiind înlocuit cu fluxul conștiinței din romanul de analiză psihologică;
-valorificarea în romane a elementelor autobiografice reale sau inventate
(jurnalul, eseul romanesc, colajul de scrisori sau documente), accentul fiind pus
pe ideea de autenticitate, de trăire autentică, pe relatarea subiectivă a
evenimentelor, la persoana I.
 Trăsături moderniste în poezia interbelică:
-intelectualitatea emoției;
-conceperea volumului de versuri ca un întreg care se deschide cu o artă
poetică;
-dispariția rigorilor prozodice și alternanța majusculă/minusculă la început de
vers;
-abordarea unor teme importante: moartea, iubirea, cunoașterea, creația
poetică, raportul omului cu Divinitatea;
-prezenta unor concepte filozofice în poezia lui Lucian Blaga, precum
cunoașterea luciferică și cunoașterea paradiziacă;
-dispariția speciilor lirice tradiționale, precum pastelul sau elegia și apariția
unor specii precum psalmul.