Eugen Lovinescu

In prima jumătate a secolului al XX-lea, se manifestă două orientări contradictorii: una care
valorifica traditia, fondul cultural existent si mijloacele de expresivitate consacrate, si alta moderna,
inovatoare, care neaga trecutul si mostenirea culturala. Ambele orientari au generat numeroase polemici in
epoca, insa, deopotriva, au o importanta majora asupra literarturii romane.
Modernismul este o miscare literara care cuprinde mai multe curente si orientari literare, cum ar fi:
expresionismul, suprarealismul, constructivismul, dadaismul etc. Teoreticianul modernismului in literatura
romana este E. Lovinescu, personalitate marcanta ce traseaza directia cultural-literara prin intermediul
revistei si al cenaclului Sburatorul. La intalnirile duminicale, ce aveau ca scop lectura, cultivarea unui spirit
critic, au participat scriitori marcanti ai perioadei interbelice: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu,
Tudor Vianu, Hortensia Papadat-Bengescu, Vladimir Streinu, Eugen Jebeleanu si, ulterior, scriitori ai
perioadei postbelice: St. Augustin Doinas, C. Tonegaru, Geo Dumitrescu, D. Stelaru etc.
Spirit modest, in permanenta cautare de noutate in materie de literatura, descendent a lui Titu
Maiorescu, E. Lovinescu promoveaza o critica de tip impresionist, fundamentata pe relativism estetic si pe
diferentiere. Critica sa porneste de la esenta operei pentru a explora ulterior toate nivelurile, opera lui fiind
stransa in zece volume de Critice - volume ce cuprind articole scrise in foileton pe o perioada de 20 de ani
(1909-1929) - si in doua sinteze: Istoria civilizatiei romane moderne (1924-1925) si Istoria literaturii
romane contemporane (1926-1929).
Istoria literaturii romane contemporane este conceputa ca un indreptar de receptare a textului literar
si de indrumare a gustului estetic al cititorilor care, in opinia criticului, nu a reusit sa tina pasul cu evolutia
scriiturii. Stand sub semnul impresionalismului, critica lui E. Lovinescu este influentata de teoriile lui
Augustin Saint-Bueve, Jules Lemaintre si Anatole France, teoreticienii francezi, care vedeau in actul critic
un proces de explicare a emotiei artistice, a impresiei pe care opera de arta o are asupra receptorului. Pentru
ca se bazeaza pe emotia transmisa receptorului operei de arta, criticii impresioniste i s-au adus obiectii ce
constau in scepticism, relativism estetic, simplificare a emotiei si, implicit, o pierdere a nuantei operei, in
automatism. In conceptia lui Lovinescu, impresia este numai punctul de plecare in evaluarea operei:
”...placerile estetice tind decid sa se prefaca in placeri intelectuale. Nu mai admiram operele de arta pentru
ca sunt frumoase, ci pentru ca desteapta in noi un sir de idei, de amintiri istorice, care nu au nicio legatura
cu frumusetea lor.” De aceea, actul artistic trebuie perceput contextual, in intregul sau, nu partial:
”Fenomenul estetic trezind in noi felurite probleme, nu e de ajuns sa-l judecam, ci trebuie sa-l studiem, sa-l
asezam in timp si spatiu, adica sa-l legam de spiritul vremii si de evolutia intregii literaturi, sa-l cercetam in
influente, in izvoare si in elaborarea ei”.
Conceptia lui Locinescu despre modernizarea literaturii romane se fundamenteaza pe trei aspecte:
sincronismul, autonomia esteticului si mutatia valorilor estetice.
Spirit novator, E. Lovinescu se manifesta deschis impotriva ruralizarii literaturii romane, impotriva
directiei semanatoriste si poporaniste, a ortodoxismului gândirist, militand pentru o deschidere a literaturii
romane spre literatura universala, superioara celei nationale, pentru o citadinizare si o modernizare a
acesteia. Teoria sa porneste de la o idee a sociologului francez Gabriel Tarde referitoare la legile imitatiei,
pe care o reformuleaza sub forma uniformizarii formelor moderne “solidare intre ele”. Exista un spirit al
veacului – saeculum – care se manifesta printr-o serie de trasaturi comune mai multor culturi dintr-o anumita
perioada istorica. Ideea nu era cu totul noua (fusese demonstrata de Splengler si Blaga – potrivit lui N.
Manolescu), insa Lovinescu o transforma in principalul argument in favoarea europenizarii si a
occidentalizarii literaturii romane. Culturile mai putin dezvoltate imprumuta forme de la superiorii lor
culturali. Fara cunoasterea acestui spirit al veacului sincronizarea nu este posibila.
Sincronizarea presupune, asadar, alinierea literaturii romane la cea occidentala, pornind de la
imitatie. Astfel, prin doua procese, de simulare si de stimulate, imprumutul formelor, fie si formal, duce la
o miscare spre fond pana la desavarsita lor adaptare. Spre deosebire de mentorul sau, Titu Maiorescu,
criticul modernist reconsidera imprumutul formelor fără fond ca fiind un moment important in dezvoltarea
culturii si a civilizatiei romanesti. Simularea este o prima etapa in vederea stimularii fondului. Aceasta nu
trebuie, insa, confundata cu o simpla imitare de text, “un proces mecanic”, in termenii lui I. Negoitescu
(punct in care se aseamana cu Maiorescu), proces pe care Lovinescu il condamna (“semanatorismul anemiat
prin simpla imitatie”). Simularea devine creatoare prin adaptarea la specificul national.
In acest sens, literatura modernista nu este o literatura de imitatie. Influenta literaturii franceze si,
inclusiv, a celei occidentale, de la inceputul secolului al XX-lea este comparabila cu cea de la sfarsitul
secolului al XIX-lea. In stimularea fondului, un rol important il are si “diferentierea”, “o replica necesara
dezvoltarii si progresului aceleiasi vietii sociale”. Diferentierea duce, deci, la originalitate, insa trebuie
perceputa in limitele unei estetici a timpului, in opozitie cu traditionalismul.
Legea autonomiei esteticului, explica Lovinescu intr-un raspuns la manifestul Cercului de la Sibiu,
este pe cat de simpla, pe atat de controversata. Concret, esteticul este componenta esentiala a unei opere de
arta si trebuie izolata de celelalte aspecte care doar o sustin. Discipolul lui Maiorescu este de parere ca “o
cultura nu se verifica decat prin caracterul ei national”, ca exista o diferenta si o conditionare reciproca intre
etic si estetic. Nu neagă întru totul traditionalismul, contesta insa lipsa talentului. “Determinantul
psihologic” al unui autor, atat de necesar creatiei, poate fi reprezentat deopotriva de “spatiul rural,
solidaritatea nationala in timp si spatiu, ortodoxismul si de peisajul urban, cu discontinuitatea sufleteasca a
omului modern, cu incredulitatea, fara alte repercutii asupra valorii estetice”.
Strans legata de saeculum este mutatia valorii estetice. Nu exista, precizeaza Lovinescu, valori
permanente, ci doar o permanenta mutatie a valorilor. Odata cu trecerea timpului, dispare ceea ce este viu,
ramane numai ce este ideologie, operele devenind interesante doar ca “valoare istorica”: “Fenomenul pur
estetic tinde sa devina un fenomen cultural, care nu poate fi inteles si nu-si capata clar semnificatia decat ca
un semn estetic al unei civilizatii, ca manifestarea a unei sensibilitati de mult disparute”. Emotia estetica
poate fi simtita nealterat numai in contemporaneitate, in alte cazuri este mediata de istorie ori de critica.
Dezvoltarea culturii si variatia esteticului tin de doua aspecte, deopotriva la fel de importante: specificul
national, rasa avand o forta de “asimilare, de adaptare nemasurata”, si timpul. Intre arta prezentului si cea a
trecutului se formeaza o “prapastie estetica” iremediabila, ce creste odata cu timpul, care duce la
“convingerea incapacitatii sufletului modern de a se identifica formelor de arta perimata”.
In concluzie, E. Lovinescu, mentor al directiei moderniste, ii promoveaza pe marii autori ai perioadei
interbelice: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, H. Papadat-Bengescu, Anton Holban. Militand
pentru sincronizarea literaturii romane cu literatura occidentala, are o viziune originala asupra specificului
national, in ciuda acuzelor de antinationalism aduse acestuia. Lupta lui Lovinescu este, dupa parerea lui N.
Manolescu, a doua batalie canonica din literatura romana, dupa cea maioresciana.