Zburam - Mihai Eminescu

Câmpia îmi pare că zboară.

Că pe loc eu stau, cu-n cer

Ce poarta-n sarcina de foc

Noianele-i de stele…

Câmpia parca zboară!

Eu singur stând

Sub bolta stabilă, solitară…

Dar deodată-mi pare

Că armăsaru-mi rece

Zburând din loc cu lumea

În fuga-i se întrece!

Deodată tot se mișcă,

Câmpia mă urmează

Cu dealuri, cu coline,

Păduri întunecoase,

Că munți bătrâni

S-ardică si fug,

În urma-mi zboară

Rupând cu fruntea stearpă

A norilor popoară.

Că lumea e nebună

Și fuge după mine,

Și veșnic peste frunte-mi

În cercuri ea se ține.

Ca stelele-o urmează

Și bolta cea cerească

Din loc în loc se mută

Vrând să mă urmărească.

Și cerul își repede

Popoarele-i de stele

Ca să se-ație-n urmă

A păsurilor mele.

Vuind urmează parcă

Batrânii munți de piatră,

Și râuri scânteiază,

Bulboanele mă latră,

Padurile-mi urmează

Cărări pe vijelie

Ce-icea le adună,

Și-icea le-mprăștie,

Săltându-le pe câmpuri.

Mă-ntreb uimit în gând:

Zbor eu? Sau zboară lumea,

Nebuna vâjâind?

Poate că toata lumea

Deodată-acum cu mine,
Se mișcă, fuge, urlă,

Ducându-se cu sine!

De valuri, generații de vânt

Cum sunt mănate,

Ducând cu ele țărmi,

Pădurile si sate,

Ducând cu ele

O lume pe mal

Ce fu așternută

Și prin murmure crude

A unei lumi pierdută,

Pe fruntea unei unde

Este un spic de grâu!

Și-acel spic dus

De-un fluviu ce-a inundat

Sunt eu!…