Ideologia revistei Dacia literară

Dacia literară a apărut în contextul pașoptismului. Pașoptismul este un curent ideologic care exprimă
viziunea, principiile și starea de spirit a participanților la Revoluția de la 1848. S-a configura în perioada 1830-
1860, cu premise în mișcarea de înnoire de după 1821 și a fost animat de principii iluministe, preluate de la Școala
Ardeleană, al cărei mobil esențial fusese conștiința națională.
Prima generaţie de cărturari paşoptişti, constituită din Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi şi
George Bariţiu, are meritul de a fi continuat activitatea de culturalizare a maselor începută de Şcoala Ardeleană,
prin fondarea presei în limba română şi înfiinţarea de şcoli. La sfârşitul deceniului al treilea, apar primele foi
româneşti: Curierul românesc(1829), la Bucureşti, Albina românească(1829), la Iaşi, Gazeta de Transilvania, la
Braşov. Un rol important în dezvoltarea culturii îl au suplimentele culturale şi literare ale acestora, apărute mai
târziu: Curierul de ambe sexe, Alăuta românească şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură.
Mihail Kogălniceanu, om politic şi de cultură, scriitor chiar, face parte din cea de-a doua generaţie
paşoptistă şi numele său rămâne legat de cel al revistei Dacia literară, apărută la Iaşi, la 30 ianuarie 1840. În
primul număr al revistei, apare articolul program intitulat Introducţie, semnat de M. Kogălniceanu. Introducţia
conţine ideologia perioadei paşoptiste şi este considerată chiar programul romantismului românesc, apărut la
distanţă de doar treisprezece ani de celebra prefaţă a dramei ”Cromwell” a lui Victor Hugo, considerată programul
romantismului francez.
În prima parte a Introducţiei, M. Kogălniceanu face o analiză a principalelor iniţiative de edificare a
presei în limba română, arătând meritele fondatorilor: I.H. Rădulescu, Gh. Asachi, G. Bariţiu. Aceştia sunt “nişte
bărbaţi mari şi patrioţi adevăraţi, ale căror nume vor fi trainice ca veacurile” – spune autorul. Menţionează
principalele publicaţii ale momentului: Curierul românesc, Albina românească, Foaia inimii, evidenţiind meritele
acestora, dar şi lipsurile: acordă prea mult spaţiu politicii şi prea puţin literaturii; au culoare locală. M.
Kogălniceanu arată că este necesară o revistă consacrată în exclusivitate literaturii. Aceasta va fi Dacia literară care
îşi propune să valorifice experienţa predecesorilor.
Programul revistei este formulat cu precizie. Dacia literară îşi propune unificarea literaturii, aşa cum
sugerează numele publicaţiei: va primi în coloanele ei scrierile originale din toate provinciile româneşti. Iniţierea
unei critici literare obiective este un alt punct din program: “vom critica cartea, iar nu persoana”; “scandalul va fi
o urâciune izgonită”. Unificarea limbii române şi combaterea imitaţiilor şi a traducerilor proaste care nu fac o
literatură naţională sunt alte obiective ale revistei. Dacă I. H. Rădulescu lansase scriitorilor un apel la recuperare cu
scopul sincronizării cu Occidentul, M. Kogălniceanu ia atitudine fermă împotriva literaturii imitate care tinde să
anuleze specificul naţional: “Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul
naţional.” Autorul recomandă scriitorilor o literatură inspirată din realităţile naţionale: faptele mari ale
istoriei, frumuseţea naturii autohtone, folclorul. Fără a fi folosit noţiunea de romantism, M. Kogălniceanu a
formulat programul curentului, ştiut fiind că istoria, natura şi folclorul sunt surse de inspiraţie şi teme predilecte ale
romantismului. Pentru a demonstra că se pot găsi şi la noi “sujeturi de scris”, M. Kogălniceanu publică în primul
număr al revistei nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, nuvela Buchetiera de la Florenţa
de Vasile Alecsandri şi poezia Anul 1840 de Grigore Alexandrescu. Revista este interzisă după doar trei apariţii, dar
are meritul de a fi generat un curent de opinie, de factură romantică, bazat pe ideea afirmării specificului naţional în
literatură. Se întemeiază spiritul critic în literatura română pe principiul estetic: ”Critica noastră va fi
nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”
Nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi, o capodoperă a genului, publicată în mod
demonstrativ în primul număr al Daciei literare, reflectă programul formulat de M. Kogălniceanu în Introducţie,
îndeosebi prin tema de inspiraţie istorică, respectiv, a doua domnie a voievodului Alexandru Lăpuşneanul
(1564-1569). Scriitorul a valorificat informaţiile şi viziunea din cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin.
Titlul situează în centrul narațiunii personajul eponim, forma articulată a acestuia reprezentând un
arhaism morfologic.
 Subiectul nuvelei este alcătuit în spirit romantic prin răsturnări spectaculoase de situaţie şi pe baza unui
conflict puternic ce se stabileşte între boierii trădători şi dornici să-şi păstreze privilegiile şi domnitorul revenit cu
gând de răzbunare şi însetat şi el de putere. Pe de altă parte, compoziţia este de tip clasic, caracterizându-se prin
rigoare, echilibru, simţ al proporţiei. Nuvela se structurează din patru capitole, comparabile cu actele unei piese
de teatru – nu întâmplător a fost comparată cu Hamlet de Shakespeare -, ce poartă câte un motto cu rol rezumativ și
predictiv, care constituie replici memorabile ale personajelor: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”, ”Ai să dai sama,
Doamnă!”, ”Capul lui Motoc vrem...”, ”De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”.
Se pot identifica momentele clasice ale subiectului. Astfel, în primul capitol, este prezentă expoziţiunea,
reprezentată de intrarea lui Lăpuşneanu în Moldova cu sprijin militar turcesc pentru a ocupa tronul ţării pentru a
doua oară. Este evidenţiat şi conflictul:o solie de boieri din partea lui Tomşa încearcă să-l determine pe
Lăpuşneanul să se întoarcă din drum, însă acesta este ferm în hotărârea lui şi, mai mult, ameninţător. Vornicul
Moţoc obţine promisiunea domnitorului că-i va cruţa viaţa. Cei patru boieri, văzând că Lăpuşneanul vine cu acordul
Porţii, nu-şi continuă drumul la Constantinopol, ci trec de partea noului domn. În capitolul al II-lea, apare intriga,
reprezentată de “leacul de frică” pe care domnitorul vrea să-l ofere doamnei Ruxanda care, acuzată de văduva unui
boier de complicitate la crimele soţului, îi cere acestuia să înceteze omorurile. În capitolul al III-lea, (de unde
începe desfășurarea acțiunii) este prezentat mai întâi episodul de la mitropolie, când Lăpuşneanul, după slujba de
liturghie, ţine boierilor o “deşănţată cuvântare”, simulând împăcarea cu aceştia. Îşi cere chiar iertare pentru crimele
săvârşite. Îi invită apoi pe boieri la un ospăţ la Curte. Ospăţul de reconciliere se tranformă în măcel, fiind ucişi, din
porunca lui Lăpuşneanul 47 de boieri. Din capetele acestora, aşezate în ordinea rangurilor, “tiranul” face o piramidă
de capete - “leacul de frică “ pentru doamna Ruxanda, punctul culminant al acţiunii. Se remarcă predilecţia
romantică pentru scenele terifiante. În capitolul al IV-lea, Lăpuşneanul este prezentat în cetatea Hotinului,
bolnav şi bântuit de fantomele celor ucişi. Într-un moment de slăbiciune, domnitorul acceptă să se călugărească şi
să lase la tron pe fiul său, Bogdan. Boierii dau de ştire fugarilor şi revin din Lehia Spancioc şi Stroici care o vor
determina pe doamna Ruxanda să-l otrăvească pe Lăpuşneanul. Acesta moare în chinuri, sub privirile celor mai
aprigi duşmani, care îi replică: ”învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî” (schimbare spectaculoasă de situaţie).
Nuvela se încheie într-o notă obiectivă, naratorul arătând că Lăpuşneanul a fost îngropat la Mănăstirea Slatina,
ctitorită de el, şi că aici se pot vedea portretele familiei domnitorului (deznodământul).
Protagonistul, Alexandru Lăpuşneanul, personaj eponim, cu identitate istorică, este construit în spirit
romantic ca individ excepţional în împrejurări excepţionale, ilustrând tipul despotului medieval, crud,
sângeros, sadic, urmărind centralizarea puterii domnului în detrimentul marilor feudali. Este un personaj violent
romantic, caracterizat complex. Cea mai importantă modalitate de caracterizare este însă antiteza între voievod
şi doamna Ruxanda. Se ştie că romanticii manifestă interes pentru antiteză. Astfel, nobleţei, gingăşiei,
generozităţii ce o definesc pe doamnă i se opun cruzimea, setea de putere şi de răzbunare, forţa de disimulare ce-l
caracterizează pe Lăpuşneneanul. Doamna este o figură angelică, în timp ce Lăpuşneanul are o importantă
component demonică, aşa cum o evidenţiază scena de la mitropolie când “tiranul” sărută racla cu moaştele
Sfântului Ioan şi - “se zice”- că moaştele ar fi tresărit, ceea ce este o reacţie a sacrului la demonic. Personajul este
caracterizat indirect, prin fapte, atitudini, comportamente. Lăpuşneanul dă dovadă de abilitate politică în relaţia
cu boierii. La sfârşitul întrevederii cu vornicul Moţoc, Lăpuşneanul îi dezvăluie acestuia cu cinism că nu are
încredere în boieri şi, mai ales, că “nu-şi va mânji sabia în sângele lui”, ci îl va păstra pentru a-l “uşura de
blăstemurile norodului”.” Mârşavul curtezan “nu ia în seamă avertismentul, deşi este, la rândul lui, destul de abil.
Lăpuşneanul se ţine de cuvânt şi îl dă pe Moţoc mulţimii dornice de spectacole tari să-l linşeze, nu înainte de a-i
aminti că e de datoria lui să moară pentru “binele moşiei” şi că este “un tâlhar şi un vânzător”. Cruzimea lui
Lăpuşneanu este evidenţiată şi în mod direct de către narator, care precizează că domnitorul şi-a ţinut cuvântul dat
doamnei de a nu mai ucide boieri, dar pentru a-şi satisface plăcerea de a vedea “suferiri omeneşti”, mutila: scotea
ochi, tăia mâini, “ciuntea şi seca” pe cei bănuiţi de uneltiri şi intrigi. Toate acestea fac din Alexandru Lăpuşneanul
un individ ieşit din comun, “excepţional”, romantic.
Culoarea locală şi de epocă este un alt aspect prin excelenţă romantic al nuvelei. Scriitorul
reconstituie o epocă istorică, respectiv, atmosfera din Moldova secolul al XVI-lea, prin descrierea ţinutei
vestimentare a voievodului prezent în ziua de duminică la slujba de liturghie, a vestimentaţiei doamnei, prin
descrierea uzanţelor de la Curtea domnească. Astfel, cititorul află că doamna Ruxanda era o aristocrată, fiică,
soră şi soţie de domn, că fusese căsătorită de boieri din raţiuni politice şi că aşa ajunsese soţia lui Lăpuşneanul, pe
care l-ar fi iubit “dacă ar fi aflat la el cât de puţină simţire omenească”. Era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită,
purta părul despletit pe umeri şi pe spate şi avea acea frumuseţe ce făcea vestite pe femeile de odinioară ale
României. Autenticitatea mai este accentuată și prin limbaj, care conține expresii populare (”rămasă cu gura
căscată”), arhaisme (”spahii”, ”vornicul”, ”spătarul”), regionalisme fonetice (”clipală”, ”găsând”), dar forța de
sugestie o au neologismele care conservă forma de secol XIX, unele fiind integrate în figuri de stil: ”curtezan”,
”eho”, comparația ”Acest din urmă cuvânt (...) fu ca o schinteie electrică”, metafora: ”în brațele idrei acestei cu
multe capete”.
Personajul colectiv, mulţimea de târgoveţi adunată sub zidurile Curţii domneşti în timpul ospăţului-
măcel, apare pentru întâia dată în proza noastră şi este un element de factură romantică, ştiut fiind că
romanticii îşi aleg personajele din toate clasele sociale, spre deosebire de clasici.
Din punctul de vedere al perspectivei narative, scrierea se remarcă prin obiectivitate, naratorul este
omniscient, omniprezent și prezintă evenimentele sobru, detașat, la persoana a treia. Sunt inserate totuși mărci ale
subiectivității, dintre care se remarcă, în special, epitetele dezaprobatoare: ”mârșavul curtean”, ”mișelul boier”,
”deșănțată cuvântare”, ”urâtul caracter”. Narațiunea se realizează liniar prin înlănțuirea secvențelor narative, în
ordine cronologică. Ca moduri de expunere, predomină dialogul, care dramatizează și dinamizează acțiunea,
oferind, indirect, informații asupra personajelor; apar pauzele descriptive prin care se individualizează
personajele prin detalii sau se prezintă amănunte semnificative despre vestimentație sau despre topos, cum ar fi
cetatea Hotinului.
Fiind o operă literară, nuvela este produsul sintezei dintre realitate și fictiune. Costache Negruzzi se
distanțează de realitatea istorică prin apelul la ficțiune și prin propria sa viziune despre lume. Astfel, el modifică
circumstanțele morții lui Moțoc și, pentru a spori dramatismul operei și conflictul, îl livrează mulțimii revoltate,
deși izvoarele istorice arată că Moțoc a murit decapitat în Polonia.
În concluzie, Dacia literară urmărește să aducă un suflu nou, sugerat și de titlul revistei, respingându-se
coloratura locală și amestecul politicului. Punctele de reper formulate de Mihail Kogălniceanu au menirea de a
institui o formă de manifestare a imaginației creatoare cu specific autohton și cu descriere către universalitate. Un
astfel de pas a fost făcut prin publicarea nuvelei ”Alexandu Lăpușneanul”.