Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi

Tema și viziunea despre lume într-o nuvelă studiată

Context
Costache Negruzzi face parte din perioada pașoptistă a literaturii, numele său fiind legat în special de nuvela „Alexandru
Lăpușneanul” publicată în primul număr al revistei „Dacia literară”, imediat după celebrul articol-program „Introducție” semnat de
M. Kogălniceanu.
1.Încadrare în tipologie / curent
Opera literară este o nuvelă deoarece este o specie epică în proză, cu o construcție riguroasă, având un fir narativ central.
Se observă concizia intrigii, tendința de obiectivare a perspectivei narative și verosimilitatea faptelor. Personajele sunt relativ puține,
caracterizate succint și gravitează în jurul personajului principal. O trăsătură a literaturii din perioada pașoptistă este împletirea mai
multor curente literare, astfel că se pot observa și elemente clasice: echilibrul compoziției, construcția simetrică, aspectul verosimil,
credibil al faptelor, caracterul obiectiv al narațiunii și elemente realiste: tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor
scene, revolta mulțimii.
În primul rând,este o nuvelă romantică datorită mai multor trăsături: inspirația din istoria națională (Evul Mediu); temă;
conflict; personaje excepționale în situații excepționale; personaje construite în antiteză (dintre blândețea doamnei și cruzimea
domnitorului); culoarea epocii în descrieri cu valoare documentară, nu cu valoare epică (descrieri amănunțite ale vestimentației și a
obiceiurilor).
În al doilea rând, este o nuvelă istorică, specie literară cultivată de romantici, care se inspiră din trecutul istoric (Evul
Mediu): tema, personajele, culoarea epocii (mentalități, comportamente, obiceiuri, vestimentație, limbaj). Izvoarele istorice ale
scrierii se află în „Letopisețul Țării Moldovei” scris de Ureche și Miron Costin, dar și în culegerea de legende „O samă de cuvinte” de
Ion Neculce. Din cronica lui Ureche, Negruzzi preia imaginea personalității domnitorului Alexandru Lăpușneanul, ca și scene, fapte și
replici (de exemplu mottoul capitolelor I și IV), dar se distanțează de realitatea istorică prin apelul la ficțiune. Se știe că Moțoc a fugit
în Polonia în 1564 unde a fost decapitat în urma acuzației de complot odată cu Veveriță, Spancioc și Stroici. Aceste licențe istorice
sunt folosite cu scopul de a accentua conflictul dintre domnitori și boieri.
2. Ilustrarea temei
Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală (în Moldova, la mijlocul sec. al XVI-lea). Evocarea artistică a
celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569) evidențiază lupta pentru impunerea autorității domnești și
consecințele deținerii puterii de un domnitor crud, tiran. Costache Negruzzi aduce în momentul apariției nuvelei nu un model de
patriotism, ci un antimodel de conducător, ca un avertisment adresat contemporanilor într-o perioadă de efervescență
revoluționară. Două secvențe care ilustrează tema nuvelei sunt întâlnirea domnitorului cu solia de boieri la întoarcerea sa în țară cu
scopul de a-și redobândi tronul și episodul uciderii boierilor, când sadismul său atinge cote maxime. În prima parte se prezintă
reîntoarcerea lui A.L. în Moldova, cu ajutor turcesc în vederea recâștigării tronului pierdut în urma uneltirii boierilor. Boierii încearcă
din nou să-i stea în cale, fapt evident la întâlnirea cu reprezentanții acestora, Moțoc, Spancioc, Stroici și Veveriță. Dialogul dintre
Lăpușneanu și boieri trădează conflictul puternic între aceștia, marcat de o atitudine diplomatică, protocolară. Lăpușneanu lansează
provocarea către interlocutori: „Am auzit de bântuirile țării și am venit s-o mântui; știu că țara mă așteaptă cu bucurie!” la care
Moțoc îi cere să se întoarcă. Răspunsul lui Lăpușneanu se manifestă ca o răbufnire a furiei care îl măcina de atâta vreme: „Dacă voi
nu mă vreți, eu vă vreau și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră!”
Un alt episod îl reprezintă uciderea celor 47 de boieri, din răzbunare personală. După discursul din biserică, unde se
dovedește disimulant, jucând rolul omului credincios, îi invită pe boieri la masă sub pretextul împăcării cu aceștia. La semnalul
domnitorului, boierii sunt uciși iar spectacolul este savurat cu sadism de către domnitor și cu frică de Moțoc. La cererea vindicativă a
poporului, Lăpușneanu găsește momentul potrivit de a scăpa de trădătorul Moțoc, oferindu-l mulțimii dezlănțuite.
3. Elemente de structură și compoziție
Titlul situează în centrul narațiunii personajul care polarizează interesul epic și mesajul operei, forma articulată a numelui,
un arhaism morfologic sugerând culoarea epocii.
Incipitul și finalul se remarcă prin sobrietatea auctorială. Astfel, paragraful inițial rezumă evenimentele care motivează
revenirea la tron a lui Lăpușneanul și atitudinea lui vindicativă. Frazele finale consemnează sfârșitul tiranului în mod concis, lapidar și
obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar prin menționarea portretului votiv se realizează caracterul verosimil, specific nuvelei.
Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și conferă verosimilitate narațiunii: întoarcerea lui Lăpușneanul pe tronul Moldovei,
în a doua sa domnie. În primele trei capitole, evenimentele se desfășoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece
prin rezumare patru ani mai târziu, la secvența morții domnitorului. Spațiul ales alcătuiește un decor romantic: mai întâi cortul din
dumbrava de la Tecuci, apoi palatul domnesc din Iași și mitropolia, iar în ultimul capitol, curtea domnească din cetatea Hotinului.
Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detașat, predominant obiectiv, dar intervine prin câteva epitete de
caracterizare („tiran”, „curtezan”, mișelul boier”, „deșănțată cuvântare”). Narațiunea la persoana a III-a (cu focalizare zero, viziunea
„dindărăt”) amintește prin obiectivare și concizie de relatarea cronicarilor. Narațiunea se desfășoară linear, cronologic, prin
înlănțuirea secvențelor și a episoadelor narative, particularitate romantică, potrivit criticului Nicolae Manolescu: „Intriga liniară și
previzibilă este o particularitate a prozei narative care denotă multă artificialitate”.
Echilibrul compozițional este realizat prin organizarea textului narativ în patru capitole, care fixează momentele
subiectului, având fiecare funcția unui act din teatrul clasic. Fiecare capitol are o relativă independență, deschizându-se cu o
secvență rezumativă în stil cronicăresc. Capitolele poartă câte un moto ce reconstituie replici memorabile ale personajelor. Primul și
ultimul sunt cuvintele atribuite domnitorului în cronica lui Ureche: Capitolul I –„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…” (răspunsul dat
de Lăpușneanul soliei de boieri care îi ceruseră să se întoarcă de unde a venit pentru că „norodul nu îl vrea”, sintetizând voința de
neclintit a eroului de a recâștiga tronul); Capitolul al II-lea – „Ai să dai seamă, Doamnă!” (avertismentul pe care văduva unui boier
decapitat îl adresează doamnei Ruxandra, pentru că nu ia atitudine față de crimele soțului său); Capitolul al III-lea – „Capul lui Moțoc
vrem…” (cererea vindicativă a norodului care găsește în Moțoc vinovatul pentru toate nemulțumirile); Capitolul al IV-lea – „De mă
voi scula, pre mulți am să popesc și eu…” (amenințarea rostită de Lăpușneanul care, bolnav, fusese călugărit potrivit obiceiului
vremii, dar pierduse astfel puterea domnească).
Acțiunea poate fi structurată pe momentele subiectului: Capitolul I cuprinde expozițiunea (întoarcerea lui Alexandru
Lăpușneanul la tronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turcești și întâlnirea cu solia formată din cei patru boieri trimiși de
Tomșa: Veveriță, Moțoc, Spancioc, Stroici) și intriga (hotărârea domnitorului de a-și relua tronul și dorința sa de răzbunare față de
boierii trădători). Capitolul II corespunde, ca moment al subiectului, desfășurării acțiunii și cuprinde o serie de evenimente
declanșate de reluarea tronului de către Alexandru Lăpușneanul: fuga lui Tomșa în Muntenia, incendierea cetăților, desființarea
armatei pământene, confiscarea averilor boierești, uciderea unor boieri. Episodul central al capitolului reprezintă dialogul dintre
Lăpușneanul și soția sa, doamna Ruxandra. Ea e amenințată cu justiția divină ca fiind părtașă la crimele soțului ei ce încalcă porunca
„să nu ucizi”. Capitolul al III-lea conține punctul culminant prezentat prin mai multe scene romantice: participarea și discursul
domnitorului la slujba religioasă de la mitropolie, ospățul de la palat, uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moțoc de mulțimea
revoltată și „leacul de frică” pentru doamna Ruxandra. În capitolul al IV-lea, este prezentat deznodământul. Cel care schingiuise și
umilise atâția boieri s-a retras în cetatea Hotinului, fiind bolnav de friguri. Bântuit de stafiile victimelor sale, el se crede „la ușa
mormântului” și cere mitropolitului Teofan să-l călugărească, devenind astfel călugărul Paisie. Boierii îl proclamă domn pe fiul său
Bogdan, iar pe doamnă-regentă. Vestiți de aceste schimbări, Spancioc și Stroici sosesc la Hotin. Revenindu-și din leșin, Lăpușneanul îi
amenință pe toți cu moartea. La îndemnul boierilor și cu complicitatea mitropolitului, doamna acceptă să-și otrăvească soțul.
Conflictul principal al nuvelei, politic, relevă lupta pentru putere între domnitori și boieri. Întâlnim un conflict secundar,
răzbunarea domnitorului împotriva vornicului Moțoc, boierul care îl trădase în prima domnie și un conflict social, între boieri și
popor, limitat la revolta mulțimii din capitolul al treilea.
Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepționale (cu calități și defecte ieșite din comun) în
situații excepționale (confruntarea verbală din cort cu boierii, controversa cu Ruxandra, scena masacrării boierilor, moartea tragică a
domnitorului), antiteza ca procedeu de construcție, liniaritatea psihologică, replicile memorabile. Alexandru Lăpușneanul este
personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepțional, care acționează în situații excepționale (de exemplu: scena uciderii
boierilor, a pedepsirii lui Moțoc, scena morții domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului sângeros, tiran și crud. El este
construit din contraste și are o psihologie complexă, calități și defecte puternice, „un damnat” romantic (G. Călinescu). Doamna
Ruxandra este un personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză cu Lăpușneanul: blândețe – cruzime, caracter slab –
caracter tare. Boierul Moțoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laș, intrigant. El nu urmărește decât propriile interese. De
aceea îl trădase pe Lăpușneanul în prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, după refuzul de a renunța la tron, îl lingușește
„asemenea câinelui care în loc să muște, linge mâna care-l bate”. Este laș în fața primejdiei, comportându-se grotesc în timp ce
încearcă să-l determine pe domnitor să nu-l dea mulțimii. În antiteză cu boierul trădător sunt personajele episodice Spancioc și
Stroici, cu rol justițiar, reprezentând boierimea tânără, „pre buni patrioți”, capabili să anticipeze mișcările adversarului. Personajul
colectiv apare pentru prima dată în literatura noastră, fiind reprezentat de mulțimea de târgoveți strânși la porțile curții domnești.
Limbajul conține expresii populare, regionalisme fonetice, dar forță de sugestie au neologismele care conservă forma de
secol XIX, unele fiind integrate în figuri de stil „eho”, comparația „acesta din urmă cuvânt…. fu ca o schinteie electrică”, metafora „în
brațele idrei acestei cu multe capete”. Narațiunea și descrierea sunt reduse, naratorul obiectiv limitându-și intervențiile. Caracterul
dramatic al textului este dat de rolul capitolelor în ansamblul textului (asemenea actelor dintr-o piesă de teatru), de realizarea
scenică a secvențelor narative, de utilizarea predominantă a dialogului și de minima intervenție a naratorului prin considerații
personale. Descrierile (vestimentația și obiceiurile, portretul fizic al doamnei în capitolul al II-lea, vestimentația lui Lăpușneanul în
biserică, masa domnească, ceremonia relațiilor cu domnitorul etc.). Descrierea cetății Hotinului, cu motive romantice (cetatea
pustie, stâncile) are funcție simbolică: „Cetatea era mută și pustie ca un mormânt de urieș. Nu se auzea decât murmura valurilor
Nistrului, ce izbea regulat stâncoasele ei coaste, sure și goale, și strigătul monoton al ostașilor de strajă”.
Stilul narativ se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru între termenii arhaici și neologici, o mare frecvență a
gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alternează cu stilul direct, realizat prin dialog și intervenție izolată.
Mărcile prezenței naratorului sunt: topica afectivă (antepunerea adjectivelor, de exemplu: „această deșănțată cuvântare”,
„ticălosul domn”) utilizată în caracterizarea directă, lexicul combinat.
Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare și concentrează atitudini, redă trăsături în mod
direct, prin replicile memorabile „Dacă voi nu mă vreți eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul, a cărui ochi scântiară ca un fulger și dacă
voi nu mă iubiți, eu vă iubesc”.
Concluzia
Nuvela de inspirație istorică „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi ilustrează principiile ideologiei pașoptiste și ale
romantismului românesc potrivit recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu. Autorul face din Lăpușneanul un tiran de o cruzime ieșită
din comun ca un avertisment adresat contemporanilor și reconstituie culoarea epocii în aspectul ei documentar.
Deschizător de drumuri în literatura modernă, Negruzzi a scris o nuvelă ce se remarcă prin complexitate și profunzime pe
care criticul G. Călinescu o pune alături de „Hamlet”, dacă ar fi fost scrisă într-o limbă de circulație universală.