NUVELA ISTORICĂ

- PARTICULARITĂŢI ALE NUVELEI ISTORICE / MODUL ÎN CARE SE REFLECTĂ PROGRAMUL

REVISTEI ,,DACIA LITERARĂ” ÎNTR-UN TEXT STUDIAT APARŢINÂND PERIOADEI
PAŞOPTISTE
-
- Alexandru Lăpuşneanul
- Costache Negruzzi
Nuvela este specie a genului epic în proză, cu o acţiune în acre sunt implicate personaje ale căror caractere
se desprind dintr-un conflict puternic. Naraţiunea este organizată liniar, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor
narative, accentul punându-se mai mult pe definirea personajelor decât pe acţiune. Se observă tendinţa de
obiectivare.
O astfel de operă este ,,Alexandru Lăpuşneanul” de C.Negruzzi, aparţinând speciei epice a nuvelei istorice
pentru că este inspirată din trecutul istoric, iar personajele au nume, unele trăsături şi acţiuni ale unor
personalităţi istorice. Reconstituirea artistică a epocii se realizează şi prin culoare locală, urmărindu-se relaţiile
sociale, obiceiurile, mentalităţile, vestimentaţia şi limbajul personajelor.
Publicată în primul număr al revistei ,,Dacia literară” nuvela lui Negruzzi corespunde programului romantic
al acesteia, prin valorificarea unor fapte din trecutul istoric. Scriitorul valorifică ,,Letopiseţul” lui Grigore
Ureche pentru a contura personalitatea domnitorului. Preia din cronică scene, fapte şi replici : revenirea lui
Lăpuşneanu în Moldova însoţit de armată turcească, solia boierilor trimisă de Tomşa care îi cere să renunţe la
domnie, arderea cetăţilor, uciderea celor 47 de boieri, boala, călugărirea şi moartea prin otrăvire a
domnitorului.
Dar autorul se detaşează de realitatea istorică prin apel la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra
istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Astfel, scriitorul se foloseşte, pentru episodul uciderii lui Moţoc, de
scena uciderii unui boier, Batişte Veveli, în timpul domniei lui Alexandru Iliaş, consemnată de cronica lui
Miron Costin. Îl prezintă pe Moţoc drept sfătuitor al lui Lăpuşneanul, în a doua domnie a acestuia, dar boierul
se exilase în Polonia, acolo unde va fi decapitat la cererea domnitorului din Moldova. Nici boierii Spancioc şi
Stroici nu mai trăiau în timpul domniei lui Lăpuşneanu, fiind executaţi la Liov, în Polonia, alături de Moţoc.
Transfigurarea artistică a evenimentelor este motivată estetic: gradarea tensiunii narative, evidenţierea
caracterelor personajelor în relaţie cu spectaculosul acţiunii, mesajul textului. Astfel, punctul de vedere al lui
Mario Vargas LLosa :,,ficţiunea nu e viaţa trăită, ci altă viaţă, inventată cu materialele oferite de realitate” este
ilustrată de nuvela ,,Alexandru Lăpuşneanul” în care autorul modifică realitatea istorică, dar acţiunea se
păstrează în limitele verosimilului.
Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade din trecutul istoric al Moldovei, mijlocul secolului
al XVI-lea, a doua domnie a lui Lăpuşneanu (1564 – 1569).
Perspectiva narativă aparţine naratorului omniscient care relatează la persoana a III-a, detaşându-se
obiectiv de faptele prezentate, dar în acelaşi timp subiectivând pe alocuri naraţiunea prin epitete de
caracterizare. Dominantă rămâne însă perspectiva nonfocalizată.
În construcţia discursului narativ, naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor
narative. Nuvela îmbină modurile de expunere care au funcţii artistice. Naraţiunea este obiectivă, prezentând
gradat momentele subiectului. Prin pauzele descriptive sunt inserate în text portretele personajelor şi scene
epice deosebite. Dialogul dramatizează naraţiunea, evidenţiază relaţiile dintre personaje şi devine mijloc de
caracterizare.
Incipitul şi finalul sunt realizate concis, într-un stil apropiat de cel al cronicilor. În incipit se rezumă
evenimentele care motivează revenirea în Moldova a lui Lăpuşneanul şi atitudinea lui ostilă, vindicativă faţă de
boieri. Finalul consemnează concis, prin vocea auctorială asemenea unui cronicar, sfârşitul voievodului tiran:
„Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldaviei.”
Construcţia subiectului este riguroasă, evenimentele fiind ordonare în patru capitole, corespunzătoare
momentelor importante ale subiectului. Fiecare capitol poartă un motto care îl rezumă şi care constituie replici
ale anumitor personaje.
Capitolul I, ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” cuprinde expoziţiunea ce se referă la întoarcerea lui
Lăpuşneanu în Moldova, însoţit de armată turcească, pentru a ocupa din nou tronul pierdut prin trădarea
boierilor. Intriga se prefigurează în momentul întâlnirii dintre Lăpuşneanu şi solia boierilor conduşi de Moţoc,
care îi cer în numele voievodului Tomşa şi al populaţiei să renunţe la pretenţiile la tron. Replica domnitorului dă
titlul primului capitol şi anticipă conflictul dintre Lăpuşneanul şi boieri, central în desfăşurarea acţiunii.
Capitolul al II-lea, ,,Ai să dai samă, doamnă!” anunţă desfăşurarea acţiunii şi cuprinde o serie de
evenimente care sunt consecinţa dorinţei de răzbunare a lui Lăpuşneanu împotriva boierilor: arderea cetăţilor,
confiscarea averilor, uciderea multora dintre boieri. Doamna Ruxanda intervine pe lângă domnitor pentru a
înceta cu omorurile, căci fusese avertizată de o văduvă a unuia dintre boierii ucişi cu replica ce dă titlul
capitolului. Intervenţia doamnei este urmată de promisiunea lui Lăpuşneanu de a înceta cruzimile începând ,,de
poimâine”.
Capitolul al III-lea, ,,Capul lui Moţoc, vrem!” cuprinde punctul culminant anunţat de mai multe
momente: discursul domnitorului la slujba duminicală de la mitropolie, ospăţul de la curtea domnească,
uciderea celor 47 de boieri (punct culminant al acţiunii) şi piramida celor 47 de capete, a cărui imagine va fi
,,leacul de frică” oferit de domnitor soţiei sale, dialogul dintre Lăpuşneanul şi Moţoc. Apariţia mulţimii care se
adunase în faţa cetăţii anunţă şi un conflict social. Când un armaş trimis de Lăpuşneanu întreabă mulţimea ce
doreşte, după mai multe ezitări, un glas din mulţime rosteşte replica ce dă şi titlul capitolului.
Ultimul capitol, ,,De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu!” cuprinde deznodământul acţiunii:
uciderea prin otrăvire a domnitorului. După patru ani de la evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetatea
Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi revine ameninţă
să-i ucidă pe toţi, inclusiv pe fiul său, doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor Spancioc şi Stroici şi a
mitropolitului Teofan, de a-l otrăvi. Astfel se motivează observaţia lui Daniel Grojnowski, potrivit căreia,
,,nuvela este construită în perspectiva unui final, cel mai adesea şocant”.
Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precis determinate, ceea ce conferă operei verosimilitate: cea de-a doua
domnie a lui Lăpuşneanu. Spaţiul alcătuieşte un decor romantic: mai întâi cortul din dumbrava de la Tecuci,
apoi palatul domnesc din Iaşi şi mitropolia, iar în ultimul capitol, curtea domnească din cetatea Hotinului.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în evidenţă personalitatea puternică eroului. Conflictul exterior
este de ordin social şi evidenţiază lupta dintre domnitor şi boieri. În plan secundar apare conflictul dintre
domnitor şi Moţoc, dintre boieri şi mulţime.
Se poate vorbi şi de un conflict interior, trăit intens de către ,,buna doamnă”. Acesta fusese declanşat de
cuvintele unei văduve: ,,Ai să dai samă, doamnă!” astfel, doamna Ruxanda este ameninţată cu justiţia divină, ca
părtaşă la crimele soţului ei, care încalcă porunca d a nu ucide. Spaima şi sentimentul de culpabilitate ale
doamnei se sting însă, când Lăpuşneanu îi promite că nu va mai vărsa sângele boierilor, începând ,,de
poimâine”.
Ca în orice nuvelă istorică, în centrul naraţiunii este fixată emblematic, figura unui protagonist, al cărui
portret este inspirat din realitatea istorică. Alexandru Lăpuşneanul, eroul evenimentelor, este un personaj
romantic, erou excepţional care acţionează în situaţii excepţionale (scena uciderii boierilor, a piramidei de
capete, a pedepsirii lui Moţoc, scena morţii domnitorului).
El întruchipează tipul domnitorului tiran. Autorul creează un personaj complex, în construcţia căruia se
recunosc două perspective: clasicismul şi romantismul. Alexandru Lăpuşneanul este un personaj static,
trăsăturile sale de caracter rămânând aceleaşi de-a lungul acţiunii. Alături de această caracteristică a eroului
clasic, se evidenţiază şi un tipar romantic în construirea personajului ca geniu malefic, cu o inteligenţă diabolică
şi o cruzime deosebită, puse statornic în slujba voinţei de putere şi de răzbunare. Temperament violent,
inteligent, pe Lăpuşneanu îl caracterizează voinţa puternică, luciditatea, abilitatea de a disimula, capacitatea de a
intui psihologia celor din jur, dorinţa de putere. E caracterizat direct (de către narator, de alte personaje), şi
indirect (prin fapte, limbaj, comportament, relaţii cu alte personaje, atitudini, gesturi). Celelalte personaje se
definesc prin raportare la personalitatea puternică a domnitorului.
Doamna Ruxanda este personaj secundar, romantic, definit în antiteză cu Lăpşneanul. E blândă,
vulnerabilă, sensibilă, însuşirile ei evidenţiindu-se prin contrast, pe cele ale domnitorului.
Moţoc este tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. Urmăreşte doar propriile interese şi de aceea îl
trădase pe Lăpuşneanul în prima domnie. E laş în faţa primejdiei, comportându-se ridicol când încearcă să-l
convingă pe domnitor să nu-l dea mulţimii.
În nuvelă apare şi personajul colectiv, a cărui psihologie este surprins în mod realist: adunarea mulţimii
în faţa curţii domneşti din cauza unor veşti nelămurite, ezitarea mulţimii în faţa întrebării armaşului, glasurile
izolate care exprimă nemulţumirile şi în final rostirea numelui Moţoc în care toţi văd un vinovat pentru toate
suferinţele. Stilul narativ al operei se caracterizează prin concizie, sobrietate, claritate. Stilul direct alternează cu
cel indirect liber. Limbajul e marcat de prezenţa expresiilor populare, a regionalismelor, prin care se conturează
culoarea locală. Nuvela afost considerată o capodoperă a genului, G. Călinescu apreciind că ea ,,ar fi devenit o
scriere celebră ca şi Hamlet, dac literatura română ar f i avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”.

EVOLUŢIA RELAŢIILOR DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Nuvela, ca specie a genului epic în proză, prezintă o acţiune în sunt implicate personaje ale căror caractere
se desprind dintr-un conflict puternic. Naraţiunea este organizată liniar, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor
narative, accentul punându-se mai mult pe definirea personajelor decât pe acţiune. Se observă tendinţa de
obiectivare.
O astfel de operă este ,,Alexandru Lăpuşneanul” de C.Negruzzi. Publicată în primul număr al revistei
,,Dacia literară”, 1840, nuvela corespunde programului romantic al revistei, prin valorificarea unor fapte din
trecutul istoric.
Tema textului o constituie evocarea artistică a unei perioade din trecutul istoric al Moldovei, la mijlocul
secolului al XVI-lea, a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, 1564-1569.
Perspectiva narativă aparţine naratorului omniscient care relatează la persoana a III-a, detaşându-se
obiectiv de faptele prezentate, dar în acelaşi timp subiectivând pe alocuri naraţiunea prin epitete de
caracterizare.
Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precis determinate, ceea ce conferă operei verosimilitate: cea de-a doua
domnie a lui Lăpuşneanu. Spaţiul alcătuieşte un decor romantic: mai întâi cortul din dumbrava de la Tecuci,
apoi palatul domnesc din Iaşi şi mitropolia, iar în ultimul capitol, curtea domnească din cetatea Hotinului.
Construcţia subiectului este riguroasă, evenimentele fiind ordonare în patru capitole, corespunzătoare
momentelor importante ale subiectului. Fiecare capitol poartă un motto care îl rezumă şi care constituie replici
ale anumitor personaje.
Capitolul I, ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” cuprinde expoziţiunea ce se referă la întoarcerea lui
Lăpuşneanu în Moldova, însoţit de armată turcească, pentru a ocupa din nou tronul pierdut prin trădarea
boierilor. Intriga se prefigurează în momentul întâlnirii dintre Lăpuşneanu şi solia boierilor conduşi de Moţoc,
care îi cer în numele voievodului Tomşa şi al populaţiei să renunţe la pretenţiile la tron. Replica domnitorului dă
titlul primului capitol şi anticipă conflictul dintre Lăpuşneanu şi boieri, central în desfăşurarea acţiunii.
Capitolul al III-lea, ,,Capul lui Moţoc, vrem!” cuprinde punctul culminant anunţat de mai multe
momente: discursul domnitorului la slujba duminicală de la mitropolie, ospăţul de la curtea domnească,
uciderea celor 47 de boieri (punct culminant al acţiunii) şi piramida celor 47 de capete, a cărui imagine va fi
,,leacul de frică” oferit de domnitor soţiei sale, dialogul dintre Lăpuşneanu şi Moţoc. Apariţia mulţimii care se
adunase în faţa cetăţii anunţă şi un conflict social. Când un armaş trimis de Lăpuşneanu întreabă mulţimea ce
doreşte, după mai multe ezitări, un glas din mulţime rosteşte replica ce dă şi titlul capitolului.
Ultimul capitol, ,,De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu!” cuprinde deznodământul acţiunii:
uciderea prin otrăvire a domnitorului. După patru ani de la evenimente, Lăpuşneanu se retrage în cetatea
Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi revine ameninţă
să-i ucidă pe toţi, inclusiv pe fiul său, doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor Spancioc şi Stroici şi a
mitropolitului Teofan, de a-l otrăvi.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în evidenţă personalitatea eroului. Dominant este conflictul
exterior, de ordin social care evidenţiază lupta dinte domnitor şi boieri. El este completat de conflicte secundare
între domnitor şi Moţoc sau dintre domnitor şi doamna Ruxanda. Se poate vorbi şi de un conflict interior trăit
intens de către ,,buna doamnă”. Acesta fusese declanşat de cuvintele unei văduve: ,,Ai să dai samă, doamnă!”
care o ameninţă cu justiţia divină, ca părtaşă la crimele soţului ei, ce încalcă prunca divină de a nu ucide.
Cuplul Alaexandru Lăpuşneanul – doamna Ruxanda este reprezentativ în nuvelă pentru ilustrarea
antitezei romantice angelic – demonic. Personajele sunt caracterizate mai ales indirect, prin atitudini,
comportament, limbaj, dar şi indirect, decătre naratorul omniscient şi de către celelalte personaje. Diversitatea
atitudinilor adoptate de Lăpuşneanu faţă de doamna Ruxanda reflectă falsitatea, disimularea lui.
Fiică a domnitorului Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanuş se căsătorise cu ea ,,ca să atragă inimile
norodului” în care era încă vie amintirea lui Rareş. Nu o respectă pentru originea ei nobilă şi nici pentru că îi
este soţie. Pe Lăpuşneanul doamna Ruxanda ,,ar fi voit să-l iubească dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire
omenească”,dar cum nu găsise la el semne de omenie, ,,era tristă şi tânjitoare ca floarea espusă arşiţii soarelui”.
Trista doamnă este prizoniera unui spaţiu care-l reprezintă pe sângerosul ei soţ: curtea domnească la poarta
căreia capetele boierilor ucişi alcătuiesc o imagine sinistră în interiorul acestui spaţiu se consumă antinomiile
dintre înger şi demon. Compasiunii pe care o arată doamna Ruxanda faţă de cei loviţi de soartă, Lăpuşneanul îi
opune cinismul unui scenariu sângeros. Bunătăţii îngerului, voievodul îi opune ,,dorul lui cel tiranic” de a vedea
suferinţa oamenilor, născocind tot felul de schingiuiri.
În scena dialogului din capitolul al II-lea (devenit mijloc al caracterizării indirecte) când doamna
Ruxanda intervine pe lângă domnitor rugându-l să înceteze cu omorurile în rândul boierilor, Lăpuşneanul
demonstrează falsitatea atitudinii lui de soţ: mai întâi îi sărută mâna, apoi reacţionează impulsiv la rugămintea
ei, ducându-şi mână la jungher, dar apoi se stăpâneşte şi cu sadism, îi promite ,,un leac de frică”. Spaima,
remuşcările doamnei par să se stingă când Lăpuşneanul îi făgăduieşte că nu va mai vărsa sângele boierilor
începând ,,de poimâie”.
În capitolul următor, ,,Capul lui Moţoc, vrem!”, Lăpuşneanul se răzbună pe boieri, pe Moţoc, dar nu o
iartă nici pe doamnă pentru îndrăzneala de a-i fi cerut să înceteze cu omorul. Se bucură cinic de spaima doamnei
care leşinase la vederea piramidei de capete, chiar de el făurită: ,,Femeie tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind;
în loc să se bucure, ea se sparie”. Gestul lui Lăpuşneanul dovedeşte desconsiderare totală faţă de soţia sa şi de
ideea de feminitate.
Pentru că trăieşte într-un spaţiu care îi aminteşte permanent de soţul ei tiran, doamna Ruxanda este
vulnerabilă. Aş se explică de ce în finalul acţiunii se va implica în uciderea domnitorului. După patru ani de la
masacrul celor 47 de boieri, domnitorul se retrage în cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, care să fie călugărit.
Şi acum o socoteşte vinovată de trădare pe soţia sa, care ar fi complotat pentru a-l aduce în acea situaţie. De
aceea o ameninţă cu moartea, replica sa fiind expresia unui sentiment de ură violentă, singura pe care personajul
l-a nutrit faţă de soţia sa: ,,Iar pe căţeaua asta voi s-o tai în bucăţi, împreună cu ţâncul ei ca să nu mai asculte
sfătuirile duşmanilor mei”. În finalul nuvelei, mitropolitul Teofan se adresează doamnei Ruxanda, îndemnând-o
indirect să-şi otrăvească soţul. Ea va ceda sugestiei pornind şi de la faptul că soţul ei o ameninţase cu uciderea
fiului lor. Uşurinţa cu care acceptă să-i dea otrava adusă de boierii Spancioc şi Stroici, pune în evidenţă faptul
că legătura ei cu cel care i-a fost soţ fusese pur formală, fără implicaţie sufletească, din partea amândurora.
Deznodământul nuvelei pune în evidenţă singurătatea absolută în care a trăit domnitorul tiran, nici soţia
sa nu s-a putut apropia de el, nu i-a fost alături.
Modul în care sfârşeşte domnitorul corespunde tiparului naraţiunii romantice, cu întâmplări neobişnuite,
răsturnările spectaculoase de situaţie (uciderea boierilor, răzvrătirea mulţimii, moartea lui Moţoc, complotul şi
răzvrătirea lui Lăpuşneanul).

PARTICULARITĂŢI DE REALIZARE A UNUI PERSONAJ ÎNTR-O NUVELĂ ISTORICĂ

O operă reprezentativă pentru specia epică nuvelă istorică este ,,Alexandru Lăpuşneanul” de C.Negruzzi.
aparţine acestui gen de creaţie literară pentru că este inspirată din trecutul istoric, subiectul prezintă întâmplări
care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie, iar personajele au nume, unele trăsături şi acţiuni
ale unor personalităţi istorice.
Publicată în primul număr al revistei ,,Dacia literară” nuvela corespunde programului romantic al
revistei, prin valorificarea unor fapte din trecutul istoric, mai exact a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul.
Perspectiva narativă aparţine naratorului omniscient care relatează la persoana a III-a, detaşânsu-se
obiectiv de faptele prezentate, dar în acelaşi timp subiectivând pe alocuri naraţiunea prin epitete de
caracterizare.
Imaginea personalităţii domnitorului, care dă şi titlul nuvelei este conturată în ,Letopiseţul Ţării
Moldovei” de Grigore Ureche, cronică din care Negrzzi preia scene, fapte, replici, dar se detaşează de realitatea
istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă.
Personajul ilustrează un tip uman, cel al tiranului medieval, având un destin şi un profil psihologic
elaborate în funcţie de viziunea autorului şi de ideologia paşoptistă, spre deosebire de personalitatea istorică a
cărei existenţă este consemnată în cronici.
 Acţiunea nuvelei antrenează personaje ale căror caractere se desprind dintr-un conflict puternic. În
funcţie de rolul lor în acţiune, ele sunt puternic individualizate, caracterizte prin detalii sau portretizate succint.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în evidenţă personalitatea eroului. Dominant este conflictul
exterior, de ordin social care evidenţiază lupta dinte domnitor şi boieri. El este completat de conflicte secundare
între domnitor şi Moţoc sau dintre domnitor şi doamna Ruxanda. Se poate vorbi şi de un conflict interior trăit
intens de către ,,buna doamnă”. Acesta fusese declanşat de cuvintele unei văduve: ,,Ai să dai samă, doamnă!”
care o ameninţă cu justiţia divină, ca părtaşă la crimele soţului ei, ce încalcă prunca divină de a nu ucide.
Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal, personaj romantic, erou excepţional care acţionează
în situaţii excepţionale. El întruchipează tipul domnitorului tiran, perfect integrat în mentalitatea epocii,
guvernând despotic, într-o vreme când desele lupte pentru domnie alcătuiau o realitate cotidiană. De aceea
conflictul esenţial se constituie între domnitor şi boieri.
Crud, hotărât, viclean, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul e puternic
individualizat, G.Călinescu apreciind cp ,,echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului …e
minunea creaţiei lui Negruzzi”.
Hotărârea de a avea puterea domnească este implacabilă şi e formulată de la începutul acţiunii, în
răspunsul dat boierilor: ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”.
Hotărârea este pusă în practică prin guvernarea cu ajutorul terorii, prin lichidarea posibilelor opoziţii, culminând
cu uciderea celor 47 de boieri la oaspăţ şi încheindu-se prin revenirea asupra deciziei de a se călugări.
Voinţa puternică este asociată cu abilitatea diplomatică şi cunoaşterea psihologiei umane, cu ajutorul
cărora reuşeşte să-i domine pe cei din jur. Îl linişteşte pe Moţoc pentru curajul de a fi crezut că îl poate înşela
din nou şi î promite că îl va cruţa, fiindu-i ,,trebuitor ca să se mai uşureze de blăstămurile norodului”. Planul de
răzbunare al domnitorului e însă crud. Îl oferă pe Moţoc mulţimii, ca pe o ofrandă, neputându-şi disimula
satisfacţia:,, Sunt bucuros că-ţi plăteşte ţara pentru slujba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea şi trecând de
partea Tomşii”.
Sacrificându-l pe Moţoc, se răzbună pentru trădarea acestuia în prima domnie şi manipulează mulţimea
revoltată, de a cărei putere este totuşi conştient: ,,Proşti, dar mulţi!” . Dovedeşte în acest moment stăpânire de
sine, ca şi în scena masacrului boierilor.
Sadismul personajului se dovedeşte şi prin leacul de frică oferit doamnei Ruxanda, după ce anterior
ştiuse să-şi stăpânească violenţa, când doamna cerea să înceteze cruzimile faţă de boieri.
Planul de răzbunare împotriva boierilor e transformat de Lăpuşneanul în obiectiv principal al diplomaţiei
sale şi reuşeşte, pentru că domnitorul stăpâneşte perfect arta disimulaţiei. Astfel regizează invitaţia la ospăţul de
împăcare cu boierii, alegând inspirat locul şi momentul: slujba religioasă de la mitropolie, când, profitând de
atmosfera solemnă, rosteşte un discurs prin care demonstrează că este un bun orator, viclean, abil, foloseşte
citate din textul biblic pentru a mima bun credinţă şi se îmbracă în hane purtând însemne domneşti pentru a crea
o puternică impresie. Aşa reuşeşte să câştige încrederea oamenilor şi mai ales pe cea a boierilor cărora de fapt le
pregătise la curtea domnească un adevărat masacru.
Cruzimea, plăcerea diabolică de a face rău celor care îl trădaseră sunt însuşiri obişnuite unui domnitor în
Evul Mediu, dominat de luptele pentru putere, dar în cazul lui Lăpuşneanul, are manifestări care aparţin
excepţionalului: asistă râzând la măcelul boierilor, inventează tot felul de pdepse ,,ca să uite dorul lui tiranic de
a vedea suferiri omeneşti”, ameninţă cu uciderea propriului fiu în care vede un uzurpator, aşa încât G.Călinescu
afirmă că ,,Lăpuşneanul e un damnat osândit de Providenţă să verse sânge”.
Personajul este caracterizat direct (de către narator, de către celelalte personaje) şi indirect (prin
comportament, atitudini, limbaj). Naratorul omniscient realizează în mod direct portretul fizic al domnitorului,
insistând mai ales asupra ţinutei specifice epocii şi de asemenea descrie gesturile şi mimica personajului: ,,Spun
că în minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit”. Caracterizarea realizată de către
celelalte personaje e succintă: ,,Crud şi cumplit este omul acesta”, îl caracterizează mitropolitul Teofan, în
vreme ce Spancioc îi spune: ,,sângele cel pângărit al unui tiran ca tine”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază în manieră romantică cruzimea
personajului şi dorinţa lui de a anula puterea boierilor. Pentru aceasta ucide ,,pe cine ave prepus”, arde cetăţile,
reduce numărul oştilor moldovene. Inteligent, îi atrage pe boieri la curte pentru a-i ucide, apoi alcătuieşte însuşi
piramida de capete pe care o arată cu satisfacţie doamnei. Râde în timpul masacrului, iar faptul că pe Moţoc îl
oferă mulţimii, îl convinge că face un act de dreptate.
 Personajul se autodefineşte prin limbaj, iar două dintre replicile sale devin mottourile capitolelor I şi IV.
Personalitatea lui Lăpuşneanul domină şi în relaţie cu celelalte personaje. Pentru fiecare personaj gândeşte
un plan de răzbunare, în funcţie de gravitatea faptelor: pe boieri îi ucide, pe Moţoc îl conferă mulţimii, doamnei
îi oferă ,,un leac de frică”, dar şi sfârşitul său stă sub semnul cruzimii şi al răzbunării celorlalţi: ,,Învaţă a muri,
tu care ştiai numai a omorî”.
Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic – demonic. Atitudinile diferite pe
care le adoptă faţă de Ruxanda reflectă falsitatea, disimularea personajului. Se căsătorise cu ea ,,ca să atargă
inimile norodului” în care era încă vie amintirea lui Rareş. Nu o respectă pentru originea ei nobilă şi nici pentru
că îi este soţie. În scena dialogului din capitolul al II-lea, Lăpuşneanul demonstrează falsitatea atitudinii lui de
soţ. Mai întâi îi sărută mâna, apoi reacţionează impulsiv la rugămintea ei, ducându-şi mâna la jungher, dar apoi
se stăpâneşte şi cu sadism îi promite ,,un leac de frică”. Se bucură de spaima doamnei care leşină la vederea
piramidei de capete: ,,Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul, zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”.
Astfel, Alexandru Lăpuşneanul rămâne un personaj memorabil, un erou romantic, prin perseverenţa cu
care îşi duce planurile la bun sfârşit, prin acţiunile lui spectaculoase, prin spiritul lui machiavelic.