„Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi

-nuvelă istorică, romantică-

Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu o acțiune desfăşurată pe un
singur plan narativ, având o intrigă bine evidențiată, numărul personajelor fiind redus, atenția
îndreptându-se asupra personajului principal.
Costache Negruzzi face parte din generația scriitorilor paşoptişti alături de Vasile Alecsandri,
Grigore Alexandrescu, Nicolaie Filimon. Cea mai importantă creație a sa rămâne nuvela istorică
„Alexandru Lăpuşneanu", operă ce marchează un punct de reper în istoria nuvelisticii autohtone
româneşti.
Nuvela „Alexandru Lăpuşneanu" a fost publicată în primul număr al revistei „Dacia literară"
în 1840 chiar după articolul „Introducție" în care Mihail Kogălniceanu propunea crearea următoarelor
surse de inspirație: istoria, natura/frumusețile patriei, folclorul, realitățile sociale ale vremii.
Romantismul este o mișcare artistică și literară afirmată în primele decenii ale secolului al
XIX-lea ca o reacție împotriva clasicismului, a rigorilor și regulilor acestui curent, promovând
libertatea de creație și fantezia artistică. Trăsăturile acestui curent sunt personaj excepțional în
împrejurări excepționale, seria de antiteze, descrierile făcute în manieră romantică, exitus-ul
personajului principal, spectaculosul nuvelei.
În primul rând, protagonistul nuvelei se înscrie în tipologia personajului excepțional prin
destinul pe care îl are, cu suișuri și coborâşuri. Domnitor al Moldovei, alungat apoi de pe tron,
revenind la domnie cu sprijin otoman, Lăpuşneanu se evidențiază ca personalitate în câteva scene
memorabile: cea a slujbei de la Mitropolie, cea a ospățului și ultima scenă în care este otrăvit.
În al doilea rând, se evidențiază o serie de antiteze (procedeu artistic preferat de scriitorii
romantici) cum ar fi: antiteza angelic-demonic, angelicul fiind reprezentat de doamna Ruxanda, fiică a
lui Petru Rareş și nepoată a lui Ştefan cel Mare, tânăra domniță este prizoniera unui spațiu în care
putere totală o are tiranicul ei soț, antiteza între boierul trădător (Moțoc) și boierul patriot (Spancioc şi
Stroici), antiteza între felul laş în care moare Moțoc cerşind îndurare până în ultima clipă şi felul
demn în care cere să fie ucis Lăpuşneanu.
Tema nuvelei este istorică, autorul prezentând ultimii cinci ani din cea de-a doua domnie a lui
Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569). O scenă reprezentativă pentru tema textului este întâlnirea lui
Alexandru Lăpuşneanul cu delegația celor patru boieri trimişi de țară, moment ce reflectă
determinarea personajului dar și specificul vremurilor, pline de intrigi politice șidorință după putere.
Lăpuşneanu revine în Moldova cu scopul de a-si relua scaunul domnesc, după ce, cu eforturi
îndelungate, izbutise să-l alunge „pre răpitorul" Ştefan Tomşa, care-i urmase la domnie.
Lăpuşneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiași care acum îl
întâmpină aproape de graniță: vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spatarul Spancioc și Stroici.
Aceştia vor să-l convingă să renunțe la tron, deoarece "norodul nu te vrea, nici te iubește". În ciuda
faptului că țara nu îl vrea nici nu îl place, Alexandru hotărăște să înainteze, cu ori fără voia lor, rostind
replica-motto: „Dacă voi nu mă vreți eu vă vreu...".
O altă scenă semnificativă este secvența uciderii celor 47 de boieri şi aşezarea capetelor lor
într-o piramidă, după funcție și rang, care ilustrează dorința de răzbunare a personajului în fața unor
boieri care îl vânduseră în trecut. Scena are suport istoric real și este creată pentru a dinamiza nuvela
şi a pune în evidență cruzimea personajului principal.
 Boierii sosesc la ospăț însoțiți fiecare de câte două-trei slugi, "adunându-se boierii, 47 la
număr". Spre sfârșitul ospățului, la semnul domnitorului, „toți slujitorii de pe la spatele boierilor" scot
jungherele şi-i omoară pe toți. Lăpuşneanu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le
aşază în mijlocul mesei, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt și pe a celor mai mari deasupra,
după neam și după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci și şapte căpățâne, vârful căreia se
încheia prin capul unui logofăt mare".
Conflictul nuvelei este unul complex și pune în lumină puternica personalitate a domnitorului.
Principalul conflict este unul exterior, de ordin politic: lupta pentru putere iscată între domnitor și
boieri.
Mijloacele alese de Lăpușneanul pentru impunerea autorității sunt dure, sângeroase, dar sunt
motivate psihologic, cruzimea sa devenind expresia dorinței de răzbunare pentru trădarea boierilor din
prima domnie.
Conflictul secundar, cel dintre domnitor și Moțoc, boierul trădător, particularizează dorința de
răzbunare a domnitorului, anunțată încă din primul capitol.
Conflictul social dintre boieri și popor se limitează doar la revolta mulțimii din capitolul al
treilea, în care Moțoc are un sfârșit tragic.
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea este la persoana a III-a, naratorul este
omniscient, prezintă cu dexteritate comportamentul personajelor, având cunoștință cu privire la
gândurile și atitudinile lor. Naratorul este parțial obiectiv, în mare parte evitând să-și expună
judecățile vizavi de personajele sale.
În concluzie, prima nuvelă istorică românească se înscrie în programul paşoptist al lui
Kogălniceanu și este romantică prin construcția personajului excepțional și seria de antiteze.
 „Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi
-caracterizarea lui Alexandru-
Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu o acțiune desfăşurată pe un
singur plan narativ, având o intrigă bine evidențiată, numărul personajelor fiind redus, atenția
îndreptându-se asupra personajului principal.
Costache Negruzzi face parte din generația scriitorilor paşoptiști alături de Vasile Alecsandri,
Grigore Alexandrescu, Nicolaie Filimon. Cea mai importantă creație a sa rămâne nuvela istorică
„Alexandru Lăpuşneanu", operă ce marchează un punct de reper în istoria nuvelisticii autohtone
româneşti.
Nuvela „Alexandru Lăpuşneanu" a fost publicată în primul număr al revistei „Dacia literară"
în 1840 chiar după articolul „Introducție" în care Mihail Kogălniceanu propunea crearea următoarelor
surse de inspirație: istoria, natura/frumusețile patriei, folclorul, realitățile sociale ale vremii.
Tema nuvelei este istorică, autorul prezentând ultimii cinci ani din cea de-a doua domnie a lui
Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569).
Personajul principal al acestei nuvele este sugerat de titlu, și anume, Alexandru Lăpuşneanu.
Statutul său social îl surprinde ca fost domnitor, întorcându-se în Moldova, cu gândul de a-și relua
tronul pierdut în urma uneltirii boierești.
Din punct de vedere moral, trăsăturile sale reliefate încă din primul capitol: crud, hotărât,
viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane.
Psihologic, el îşi păstrează aceeași atitudine pe tot parcursul romanului, de la venirea sa până
la moartea sa inevitabilă (liniaritate psihologică).
În complexitatea sa, personajul deține o serie de calități și defecte, dintre care, cea mai
pregnantă trăsătură a sa este voința neabătută, dublată de dorința de răzbunare pe boierii care l-au
privat de poziția socială pe care consideră că o merită cu prisosință. unei literaturi originale prin
folosirea
O primă scenă semnificativă în acest sens este întâlnirea lui Alexandru Lăpuşneanul cu
delegația celor patru boieri trimişi de țară, moment ce reflectă determinarea personajului dar și
specificul vremurilor, pline de intrigi politice și dorință după putere.
Lăpuşneanu revine în Moldova cu scopul de a-si relua scaunul domnesc, după ce, cu eforturi
îndelungate, izbutise să-l alunge "pre răpitorul" Ștefan Tomşa, care-i urmase la domnie.
Lăpuşneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiaşi care acum îl
întâmpină aproape de graniță: vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spatarul Spancioc și Stroici.
Aceştia vor să-l convingă să renunțe la tron, deoarece "norodul nu te vrea, nici te iubeşte". În ciuda
faptului că țara nu îl vrea nici nu îl place, Alexandru hotărăște să înainteze, cu ori fără voia lor, rostind
replica-motto: „Dacă voi nu mă vreți eu vă vreu...".
O scenă reprezentativă este cea din ultimul capitol, unde este înfățişată moartea sa prin
otrăvire. Bolnav de friguri, domnitorul refuză să fie călugărit, deoarece, acest lucru ar fi însemnat
pierderea puterii domnești.
Chiar si pe patul de moarte, el striga “De mă voi scula, pre multi am să popesc și eu". Striga
acest lucru, inclusiv fiului său, cu gândul că acesta i-ar putea lua scaunul domniei, ceea ce o determină
pe doamna Ruxanda să accepte sfatul boierilor de a-l otrăvi.
 Conflictul nuvelei este unul complex și pune în lumină puternica personalitate a domnitorului.
Principalul conflict este unul exterior, de ordin politic: lupta pentru putere iscată între
domnitor şi boieri. Mijloacele alese de Lăpuşneanu pentru impunerea autorității sunt dure, sângeroase,
dar sunt motivate psihologic, cruzimea sa devenind expresia dorinței de răzbunare pentru trădarea
boierilor din prima domnie.
Conflictul secundar, cel dintre domnitor și Motoc, boierul trădător, particularizează dorința de
răzbunare a domnitorului, anunțată încă din primul capitol.
Conflictul social dintre boieri și popor se limitează doar la revolta mulțimii din capitolul al
treilea, în care Moțoc are un sfârşit tragic.
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea este la persoana a III-a, naratorul este
omniscient, prezintă cu dexteritate comportamentul personajelor, având cunoștință cu privire la
gândurile și atitudinile lor. Naratorul este parțial obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună
judecățile vizavi de personajele sale.
În concluzie, Alexandru Lăpuşneanu este un personaj memorabil, bine individualizat încă din
titlu, fiind o figură inconfundabilă în galeria portretelor masculine ale literaturii române.