„Floare albastră" de Mihai Eminescu

-poezie romantică-
Romantismul este o mişcare artistică și literară afirmată în primele decenii ale secolului al
XIX-lea ca o reacție împotriva clasicismului, a rigorilor și regulilor acestui curent, promovând
libertatea de creație şi fantezia artistică. Romantismul românesc se manifestă în trei etape:
preromantismul (generația paşoptistă), romantismul propriu-zis (Mihai Eminescu), postromantismul
(etapa de prelungiri ale clasicismului și romantismului).
Poezia „Floare albastră" de Mihai Eminescu a fost publicată la 1 aprilie 1873 în revista
„Convorbiri literare" și aparține celei de-a doua etape ale creației eminesciene.
Dintre trăsăturile acestui curent, putem identifica în text libertatea absolută în alegerea
speciilor literare, utilizându-se combinarea acestora şi cultivarea antitezelor.
În primul rând, poezia este un amestec al speciilor. Astfel, se realizează o îmbinare între idilă
(o poezie în care este prezentată în formă optimistă/idealizată dragostea celor doi într-un cadru rustic,
al naturii, mediul protector al îndrăgostiților), elegie (reflectă sentimente de regret şi profundă tristețe
din cauza plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite) şi pastel (mod de expunere- descrierea prin
care este expus un tablou din natură, cadru în care se desfășoară iubirea: „Hai în codrul cu verdeață/
Und-izvoare plâng în vale").
În al doilea rând, procedeul artistic preferat este antiteza. Astfel, poezia este construită pe
două planuri distincte, inegale ca întindere: un plan al femeii ilustrând monologul liric, iar celălalt al
bărbatului ilustrând monologul lirico- filosofic. Femeia este o copilă naivă, dornică să se maturizeze
prin iubire, iar bărbatul este un contemplativ, sedus de dulceața jocului inocent, dar preocupat de idei
filosofice.
Temele acestui poem sunt: iubirea reprezentând o cale de cunoaștere, natura care se manifestă
afectiv fiind surprinsă în consonanță cu sentimentele umane şi condiția omului de geniu.
O secvență poetică referitoare la tema textului o constituie monologul fetei (strofele 5-12)
care continuă cu o chemare la iubirea ei în planul terestru. Chemarea iubitului (,,hai" chemare,
îndemn) se face într-un cadru natural în care apar elementele specifice imaginarului poetic
eminescian: codrul, pădurea, izvorul, văile, stâncile. Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiacă)
necesită un spațiu protector, un paradis terestru.
O altă secvență lirică semnificativă pentru tema textului este monologul fetei din primele
strofe (1-3) care înfățişează lumea rece a ideilor, lumea lui (a poetului, a omului de geniu). Monologul
fetei începe cu un reproş sugerat de adverbul „iar". Iubita îi reproșează poetului situarea lui într-o
lume superioară, a ideilor, creând astfel un portret al omului de geniu. În concepția iubitei, poetul
meditează asupra unor idei superioare exprimate prin câteva elemente ce simbolizează cultura,
cunoașterea, istoria, geneza universului, sugerându-se astfel planul spiritual înalt în care trăiește
geniul.
Titlul este exprimat printr-un substantiv comun („floare"), sugerând efemeritatea și delicatețea
iubitei/iubitului iar „albastrul" sugerează infinitul cosmic și aspirația spre absolut, spre fericire).
Se sugerează prezența a două lumi prin intermediul acestor metafore: o lume caldă,
primitoare, terestră, trecătoare (,floare") şi o lume rece, a ideilor, a cunoașterii absolute, o lume eternă.
O altă posibilă interpretare este cea a „flori- de-nu-mă-uita", simbol al credinței autohtone că iubirea
îndeplinită rămâne mereu în aminirea celui îndrăgostit.
 Din punct de vedere prozodic, poezia respectă convențiile tradiționale, având măsura de 7-8
silabe, rima îmbrățişată și ritmul trohaic.
În concluzie, poezia „Floare albastră" scrisă de Mihai Eminescu, aparține romantismului și
este nu numai o poezie de dragoste, ci și o meditație cu rezonanțe asupra aspirației către absolut în
iubire.
 „Plumb" de George Bacovia
-artă poetică simbolistă-
Simbolismul este curentul literar de circulație universală apărut în Franța în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva retorismului romantic și formalismului parnasian,
promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii. George Bacovia este considerat de critica literară
românească cel mai însemnat reprezentant al acestui curent în literatura română. Alte repere din
creația sa sunt „Decor", ,„Note de primăvară", „Lacustră".
Poezia „Plumb" scrisă de George Bacovia apare în volumul omonim de debut în 1916 şi
concentrează datele esențiale ale liricii bacoviene dominată de pesimism aparținând simbolismului.
Procedeele artistice simboliste prin care se conturează atmosfera generală a poeziei sunt
simbolul, simetria, sugestia, muzicalitatea versurilor, percepția sinestezică a universului,
corespondența.
In primul rând, folosindu-se tehnica simetriei în secvența a doua a poeziei, corespondentul
„sicrielor de somn, stare premergătoare morții prin poziția nefirească în care se află: „Dormea întors
amorul meu de plumb". Lirismul se interiorizează aflându-se din ce în ce mai pregnant sub semnul
tragismului. Sentimentul cel mai profund uman îşi caută dispariția ceea ce echivalează cu „întoarcerea
cu fața spre apus", aşa cum definea metaforic Lucian Blaga trecerea într-o altă dimensiune.
În al doilea rând, parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul receptează poezia ca pe arta
de a simți prin folosirea sugestiei care să exprime fidel corespondența dintre stările sufleteşti şi
elementele naturii. Cu alte cuvinte, universul este perceput sinestezic: vizual (,,funerar veşmânt",
„flori de plumb", „coroane de plumb"), tactil (,era vânt", „era frig"), auditiv („scârțâiau", „am început
să-l strig"). Creație de factură simbolistă, această operă lirică este o artă poetică în care se dezvăluie
principalele concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui în univers, într-un limbaj
literar distinct.
Astfel, tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care-l desconsideră, îngrădindu-i
aspirațiile, ceea ce generează o stare de nelinişte în raport cu două experiențe capitale ale existenței
umane iubirea şi moartea.
Două imagini poetice referitoare la tema textului sunt ,,Dormeau adânc sicriele de
plumb/Stam singur în cavou" și „Dormea întors amorul meu de plumb*. ab" din planul exterior este
amorul, căzut în prima imagine poetică exprimă simbolic spațiul închis, sufocant sugerat de simboluri
din câmpul semantic al elementelor funerare („sicriele de plumb", „cavou") trimițând, ca stare, către
iminența morții.
A doua imagine defineşte realitatea interioară; poetul invocă amorul, dar acesta „doarme"
întors cu fața spre moarte şi nu mai reprezintă o şansă de salvare.
Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic, „plumb", simbol recurent, repetat de şase ori
simetric, ceea ce conferă muzicalitate textului, accentuează starea deprimantă a eului. În sens
denotativ, „plumbul" este un element chimic, un metal moale, maleabil, greu, de culoare cenuşiu-
albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu şi sugerează cromatic, în plan poetic, apăsarea,
monotonia, dezorientarea, claustrarea, neliniştea.
Poezia debutează prin sugestia morții(,dormeau adânc"), verbul „dormeau" la modul indicativ,
timpul imperfect trimițând clar spre continuitatea unei acțiuni, cel mai adânc/profund somn fiind al
morții. Motivul „sierielor" susține tema amintită anterior, acestea părând ,de plumb" într-o atmosferă
sumbră.
 În concluzie, poet monocord, trăind până la paroxism spaima de moarte, George Bacovia
creionează un univers trist, apăsător, deprimant, a cărui artă poetică, poezia „Plumb" îl reprezintă pe
deplin, constituindu-se ca un crez existențial original.
 „Flori de mucigai" de Tudor Arghezi
-artă poetică modernă-
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică ale cărui trăsături sunt
teoretizate de Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al revistei
„Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut și prin
crearea unei noi modalități de exprimare.
In ceea ce priveşte poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism
subiectiv ca expresie a profunzimilor sufleteşti si înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea
limbajului prin folosirea, în primul rând, a metaforei, inovația formală, prin renunțarea la prozodia
tradițională.
Poezia „Flori de mucigai" face parte din volumul omonim apărut în anul 1931 și prezintă
particularități moderniste. Din vasta operă argheziană mai amintim volumul de poezii „Cuvinte
potrivite" finalizat în anul 1926.
Procedeele artistice moderniste care pot fi identificate în text sunt adâncirea lirismului în
subiectiv și ambiguitatea limbajului, realizată, în principal, prin frecvența metaforei.
În primul rând, lirismul subiectiv işi face simțită prezența prin verbele şi pronumele la
persoana I (,am scris", ,mi", ,am lăsat", ,mă", „am silit"), în centrul discursului poetic aflându-se eul
liric.
În al doilea rând, puternica metaforizare ajută la ambiguizarea textului poetic. In acest sens,
metafora unghia îngerească" simbolizează harul divin, în timp ce metafora „cu puterile neajutate"
sugerează neputința creatoare a artistului. Totodată, metaforele ,stihuri de groapă" și respectiv ,,foame
de scrum" se referă la opțiunea eului liric pentru estetica urâtului.
Tema, este influențată pe de o parte de ,estetica urâtului" a lui Baudelaire, pe de altă parte de
biografía scriitorului (experiența închisorii), întreg volumul fiind considerat un act profanator la
adresa convenției poetice și a bunelor moravuri. Prin temă, poemul „Flori de mueigai", „vorbește"
despre puterea creației în condiții ostile, despre poezia născută din privațiune și sacrificiul creatorului.
O secvență referitoare la tema textului estet: ,,Le-am scris cu unghia pe tencuială". Această
secvență concentrează întregul mesaj poetic indicând obiectul creației („le"), actul creator si creatorul
(,am scris"), instrumentul creației (,cu unghia"), suportul creației („pe tencuială").
O altă secvență referitoare la tema textului este: „M-am silit să scriu cu unghia de la mâna
stângă" actul creator apare ca o forță lăuntrică ce nu poate fi evitată, o forță ce îl obligă pe poet să
creeze (,m-am silit") sugerându-se blestemul creației și sacrificiul creatorului, însă versurile sunt
produse ale mâinii stângi, deci în consecință vor purta atributele stângăciei, ale imprefecțiunii.
Titlul este emblematic pentru reliefarea ,esteticii urâtului", un oximoron care creează o
imagine contradictorie a lumii. Primul termen („floare") sugerează prospețime, varietatea formelor şi
a culorilor, gingășie, inocență, lumină, viață, puritate, în timp ce „mucigaiul" (substantiv cu formă
arhaică) sugerează un spațiu închis, umed, neaerisit, insalubru, urâtul, moartea. Prin alăturarea celor
doi termeni, Arghezi sugerează naşterea frumosului din materia decăzută. Poezia este percepută ca o
floare a spiritului uman, însă această floare își trage seva din răul care a germinat-o, din suferință.
Din punct de vedere prozodic, poezia este structurată în două strofe de dimensiuni inegale (o
strofă polimorfă și un catren), cu ritm interior, rimă imperecheată şi măsura variabilă de 5-17 silabe.
 În concluzie, datorită trecerii poeziei de la un lirism obiectiv la un lirism subiectiv, impunerii
„esteticii urâtului", ambiguizării limbajului și preferinței pentru artă poetică, poezia „Flori de
mucigai" de Tudor Arghezi se încadrează în lirica modernistă.
 „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga
-artă poetică modernă-
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt
teoretizate de către Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al revistei
„Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut și prin
crearea unei modalități inovatoare de exprimare.
In ceea ce priveşte poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism
subiectiv ca expresie a profunzimilor sufleteşi şi înlăturarea totală a obiectivității, ambiguizarea
limbajului prin utilizarea, în primul rând, a metaforei, inovația formală prin renunțarea la prozodia
tradițională.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga deschide volumul de debut
al autorului și anume, „Poemele luminii" din 1919 şi întrunește particularitățile modernismului.
Trăsăturile moderniste care pot fi identificate în text sunt adâncirea lirismului în subiectiv și
ambiguizarea limbajului realizată, în primul rând, prin frecvența metaforei.
In primul rând, lirismul subiectiv se manifestă prin redarea în manieră lirică a ideilor
filosofice, prin asumarea rolului celui care creează cu scopul de a potența misterele universului prin
filtrarea lor imaginativă. În cadrul textului, se observă prezența mărcilor gramaticale ale euluiliric
precum verbe, pronume şi adjective pronominale la persoana I singular („eu", ,lumina mea", ,calea
mea", ,iubesc", „nu ucid").
În al doilea rând, se remarcă puternica metaforizare a textului poetic. De exemplu, metafora
„nepătrunsul ascuns/adâncimi de întuneric" ne duce cu gândul la universul misterios ce nu trebuie
descifrat în esența tainelor sale, ci trebuie ocrotit pentru a-i asigura echilibrul spiritual existențial, iar
substantivul ,buze" („căci eu iubesc/...şi buze") are o dublă semnificație: de sărut, iubire, dar şi de
rostire, cuvânt ca unic mijloc de comunicare, ceea ce contribuie la ambiguizarea limbajului.
Această operă literară este o artă poetică în care se evidențiază un ansamblu de trăsături care
compun viziunea despre lume şi viață a poetului, despre menirea artei sale în univers, într-un limbaj
care îl particularizează. Ea se constituie ca o meditație confesivă modernistă, exploatând idei
filosofice asupra destinului privilegiat al creatorului.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului, cunoașterea
lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire. Două imagini poetice relevante pentru
tema textului sunt: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric" şi
„eu cu lumina mea sporesc a lumii taină" legată prin conjuncția adversativă „dar". Astfel, este
sugerată opoziția dintre cele două tipuri de cunoaşteri. Prima idee poetică exprimă tipul adoptat de
majoritatea oamenilor, cel rațional, logic (cunoaşterea paradisiacă) ce constă în descifrarea tainelor
universului („sugrumă"), deci în distrugerea acestora.
A doua idee poetică reprezintă alegerea clară a poetului de a potența misterul prin creație,
acesta fiind adeptul cunoaşterii luciferice, de tip intuitiv.
Titlul poeziei, metafora revelatorie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" exprimă
concepția eului liric despre cunoaştere, conținutul său bogat în sensuri fiind dat de semnificația
cuvintelor care îl compun: marca morfosintactică a eului liric (,,eu"), verbul cu tentă de agresivitate la
forma negativă („nu strivesc"), sugerarea perfecțiunii („corola"), misterelor universului (,de minuni a
lumii").
 Poezia se remarcă și prin inovația formală de factură modernistă prin care se renunță la
elementele tradiționale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Poezia este alcătuită din 20
de versuri, alternând versuri lungi cu cele scurte. Blaga foloseşte versul liber, cu măsură variabilă (2-
15 silabe), ritm interior şi tehnica ingambamentului care permite o mai mare libertate de exprimare a
ideilor şi de construire a unor imagini artistice reprezentative.
În concluzie, poetul și filosoful Lucian Blaga afirma că în epoca modernă, „poetul nu mai este
un mânuitor al cuvintelor, ci un mântuitor al acestora, el scoate cuvintele din starea lor obişnuită şi le
aduce în starea lor de grație."
 „Riga Crypto și Lapona Enigel" de Ion Barbu
-artă poetică modernă-
Poezia „Riga Crypto și Lapona Enigel" scrisă de Ion Barbu debutează în 1930 în volumul
antum ,Joc secund" și întruneşte particularitățile moderniste.
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt
teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al revistei
„Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut și prin
crearea unei noi modalități de exprimare. În ceea ce priveşte poezia, sunt formulate următoarele
deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufleteşti si înlăturarea totală a
obiectivității, ambiguitatea limbajului prin folosirea, în primul rând, a metaforei, inovația formală.
Procedeele artistice moderniste care pot fi identificate în text sunt ambiguitatea limbajului prin
folosirea metaforei și intelectualizarea emoției, respectiv conținutul filosofic.
În primul rând, textul se remarcă prin puternica metaforizare, procedeu prin care cuvintele
capătă semnificații noi. De exemplu, soarele este imaginat în poem prin metaforele ,roata albă"
(perfecțiunea geometrică) și „aprins inel" (simbolul nunții), iar metafora ,,sufletul fântână" sugerează
puritatea, setea de cunoaștere, veşnicia. Spiritul și sufletul sunt atribute ale ființei raționale, înțelepte
(.,fiară bătrână").
În al doilea rând, conținutul filosofic, trăsătură specifică poeziilor moderniste, este prezentă și
în această poezie prin prezentarea dramei incompatibilității a două ființe care alcătuiesc cuplul erotic.
Ea este interpretată în spirit modern şi din perspectiva apartenenței la regnurile animal (Lapona
Enigel)/vegetal (Riga Crypto), aflate în relații de opoziție.
Astfel se conturează eternul conflict dintre rațiune și instinct, dintre materialitate și
spiritualitate. Simbolizând natura instinctuală, Riga Crypto este făptura involuată, simbolul vieții pur
vegetative care aspiră să-și depăşească statutul și să se împlinească prin iubire. Lapona Enigel este
făptura superioară, înzestrată cu rațiune şi care aspiră către cunoașterea absolută. Cei doi membrii ai
cuplului sunt antagonici şi au idealuri distincte.
Acest poem aparține etapei baladic-orientală a creației barbiene, subintitulat baladă,
constituindu-se de fapt ca o viziune parabolică asupra existenței. Tema poeziei o constituie iubirea,
prezentată ca o cale de cunoaștere, eşuată, căci cei doi protagoniști aparțin unor planuri diferite.
Două imagini poetice relevante pentru tema textului sunt: ,Eu de umbră mult mă tem,/ Că
dacă-n iarnă sunt făcută,/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbră exprimare deasă, desfăcută,/ Mă-
nchin la soarele-nțelept" şi „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure,/ Că sufletul
nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână/ Iar la făptura mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă".
Se manifestă aici motivul soare-umbră, sugerând cele două lumi incompatibile cărora le
aparțin cele două ființe care nu pot comunica ideatic și sentimental. Soarele este simbolul vieții
spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează capacitatea ființei superioare de a aspira către absolut.
Umbra, întunericul și umezeala simbolizează condiția ființelor inferioare care aspiră să
dobândească spiritualitate, dar sunt distruse de propriul vis, aşa cum i se întâmplă și lui Crypto care
,,înnebuneşte" și se transformă în ciupercă otrăvitoare.
Titlul poeziei, „Riga Crypto și Lapona Enigel" este alcătuit din enumerația a două nume
proprii, completate de date reprezentative despre cele două ipostaze prezentate în text.
Denumirea arhaică pentru rege (,,riga") este însoțită de apelativul Crypto, care sugerează
făptura sa criptică, adică încifrată, ascunsă. Enigel, nume propriu, care în limba suedeză înseamnă
„înger" sau care amintește de arhaica zeitate a fântânilor, este Lapona viețuind în Țările nordice. Titlul
desemnează deci, membrii cuplului neîmplinit: el întruchipează geniul vegetal, intelectul pur, iar ea
aparține umanului caracterizat prin aspirația către absolut.
Din punct de vedere prozodic, se remarcă strofele inegale, măsura variabilă a versurilor care
au între patru și nouă silabe, rima variabilă, ca o combinație între monorimă, rimă încrucişată şi
îmbrățișată.
În concluzie, „Riga Crypto şi Lapona Enigel" de Ion Barbu este o poezie modernă în care
autorul îşi prezintă viziunea despre lume dintr-o dublă perspectivă și aceasta apare, aşa cum afirma
Alexandru Rosetti, „ca o plantă cu rădăcinile adânc înfipte în solul nostru".