PLUMB

George Bacovia
-simbolism-

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.

1. Definiție și principii;
2. Notele definitorii ale simbolismului bacovian;
3. Statutul de artă poetică, tema și viziunea despre lume;
4. Structura discursului liric: titlu, secvențe poetice, incipit, final;
5. Imaginarul poetic: motive, elemente simboliste, relații de simetrie și opoziție, simbol, laitmotiv;
6. Limbajul poetic și versificația;
7. Concluzii

1. Definiție și principii
Simbolismul reprezintă un curent literar și artistic, apărut inițial în Franța și Belgia, la sfârșitul
secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva retorismului romantic și a impersonalității reci a parnasianismului,
promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii și a unei poezii care să sugereze prin valoarea simbolică
a cuvintelor. Precursor al simbolismului în Franța este considerat a fi Charles Baudelaire, prin volumele de
versuri ”Les Correspondances” și ”Les fleurs du mal”, iar printre reprezentanții de marcă în plan european
se numără și Paul Verlaine, Stephane Mallarme sau Arthur Rimbaud. Curentul literar este teoretizat de Jean
Moréas în anul 1886, în articolul - manifest ”Le symbolisme”, publicat în revista ”Le Figaro”.

Noua viziune poetică propusă de simboliști decurge din intuirea complexității lumii și se
bazează pe cultivarea simbolului, a sugestiei, a corespondenței, a muzicalității versurilor și a unor libertăți
prozodice (versul liber și versul refren). Poetul Stephane Mallarme definește rostul și rolul poeziei
simboliste: ”a numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului…a sugera, iată visul!”
Prin noutatea tematicii și a viziunii, simbolismul ilustrează efortul de modernizare al liricii, nevoia de o
nouă artă, de o ”poezie a viitorului” (Al. Macedonski).

În cultura noastră se realizează o sincronizare a simbolismului românesc cu cel european,

fiind promovat la noi de poetul Alexandru Macedonski, considerat teoreticianul acestui curent, prin
articolele programatice, reviste și cenaclul simbolist ”Literatorul”.

2. Notele definitorii ale simbolismului bacovian

In lirica românească, simbolismul autentic este reprezentat de George Bacovia, un
poet dificil și fascinant a cărui creație depășește simbolismul prin elemente expresioniste, moderniste și
esențialiste. În poezia sa se regăsesc atmosferă specifică, lumea târgului de provincie, singurătatea ființei,
degradarea materiei, vidul sufletesc, nevroza și stări sugerate prin instrumente muzicale sau prin spații
simbolice.

Poezia „Plumb ” deschide volumul de debut cu același nume și este considerată o artă
poetică întrucât include notele esențiale ale universului liric bacovian și direcțiile creației acestuia, avand la
bază câteva motive specifice liricii simboliste: motivul singurătății apăsătoare, sentimentul inadaptării
producând izolarea, dorința de evadare. Opera a apărut inițial în 1911, în revista ”Versuri”, sub
pseudonimul George Andoni, pentru ca apoi să fie inclusă în volumul de debut omonim, apărut în 1916, iar
poziția ei prilegiată îi relevă importanța de text programatic, cheie de interpretare a unui univers liric
singular în literatura română. Este considerată o artă poetică implicită, în care se dezvăluie principalele
concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui în Univers, într-un limbaj literar distinct.

3. Statutul de artă poetică, tema și viziunea despre lume;

Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin temă și motive specifice curentului, prin
folosirea sugestiei, prin cultivarea simbolului, prin corespondențele dintre planul interior-exterior, prin
decor, cromatica obsedantă, tehnica repetițiilor ce conferă muzicalitate interioară și dramatism trăirii eului
liric. Starea poetică simbolistă e transmisă pe calea sugestiei, prin decor și simboluri, textul nu cuprinde
niciun termen explicit al angoasei.

Tema principală a poeziei o constituie condiția poetului izolat într-o societate lipsită de
aspirații, artificială, ceea ce generează o stare de angoasă, condiție marcată de imposibilitatea comunicării și
a evadării, iar la un alt nivel tematic se regăsește tema morții (iubirii), susținută prin atmosfera și simbolurile
funebre (”sicrie de plumb”, ”cavou”, ”coroane de plumb”). Motivele lirice cu valoare de simbol: sicriele,
cavoul, somnul, frigul, vântul configurează decorul funerar și susțin temele discursului liric: moartea iubirii,
apăsarea sufletească, eșecul existențial, dar și singurătatea. Poezia este o confesiune elegiacă pe tema
neputinței de a înfrunta destinul și a inadaptării artistului, exprimând un sentiment de tristețe, sub forma
unui monolog liric al unui”eu fantomatic” (N. Manolescu).

Viziunea despre lume este sumbră, de un tragism asumat cu luciditate, tipic simbolistă și se
definește prin convingerea imposibilității de evadare dintr-un Univers închis, care limitează și distruge
ființa, dramatism regăsit și la nivelul corespondențelor stabilite între Materie și Spirit. Viziunea este
nemetafizică, textul hiperbolizează starea de singurătate, obsesia unui solitar, a unui prizonier, a unei
conștiințe înspăimântate de neant, de exterior, de sine, de presimțire a morții, a mineralizării, a plumbului ce
generează imposibilitatea comunicării.

Lirismul subiectiv e redat prin mărcile eului liric: persoana I, singularul verbelor: ”stau”, ”am
început”, ”să strig”, adjectivele posesive ”meu”. Verbul la imperfect însoțit de epitet ”stam singur” exprimă
ideea de continuitate a stării de singurătate, iar perfectul compus ”am început” și conjunctivul ”să strig”
exprimă incapacitatea de a comunica.

4. Structura discursului liric: titlu, secvențe poetice, incipit, final

Titlul poeziei, element paratextual cu valoare simbolică, reprezintă cuvântul cheie în jurul
căruia este construit întregul discurs liric. Denumind un metal greu de culoare cenușie care topit devine
galben, plumbul are valoarea unei metafore simbol ce sugerează imaginea unei existențe provinciale,
marcate de deznădejde. La nivel fonetic, cuvântul este alcătuit dintr-o vocală închisă și patru consoane
surde, sugerând impresia de cădere apăsătoare. Plumbul se poate asocia și artificialului din mediul social
atunci când devine determinant al substantivelor „flori” și „coroane”: „flori de plumb”, „coroane de plumb”,
imagini ale inautenticului în artă. Prin greutate, plumbul sugerează apăsarea sufletească, iar prin culoare
redă monotonia existenței.

Semnificațiile titlului se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv/uman

și obiectiv/cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile (răceală, duritate), cromatice (gri, galben:
”Galbenul e culoarea sufletului meu” G. Bacovia) și auditive ( cele patru consoane grele și vocala închisă
sugerează căderea greu, fără ecou).

Prin repetare, cuvântul-titlu, devine motiv central în text, din cauza sugestiei morții: lumea
exterioară și cea sufletească sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic.
 La nivel structural, poezia ”Plumb” este o creație în care toate planurile exprimă aceeași idee:
obsesia sfârșitului, a neantului, a morții. La nivel compozițional, poezia propune o structură externă de tip
canonic, evidențiată printr-un discurs concentrat, organizat în două catrene de o geometrie perfectă, cu
respectarea principiilor prozodice. La nivelul structurii interne, textul gravitează în jurul unui simbol central,
recurent în lirica bacoviană, plumbul. Cele două strofe evidențiază două planuri ale înregistrării realității:
unul exterior, construit dintr-un număr redus de elemente funerare: ”cavoul”, ”sicriele” ”cavourile” și unul
interior, reprezentat de lumea eului simbolist care, in universul static, se simte închis intr-un cavou
metaforic.Astfel, acesta poate fi oricand asociat cu trupul cavou sau chiar universul cavou, sugerând
perceperea existentei ca un sir nesfarsit de cercuri concentrice.

Prin descriere, în prima strofă se conturează o atmosferă funebră, este descrisă lumea
exterioară: ”cavou”, ”sicrie”, ”funerar”, ”coroane”, motive literare ce amintesc de un topos literar de factură
simbolistă. Versul-incipit (”Dormeau adânc sicriele de plumb”) anticipează tema morții prin motivul
somnului și înfățișează lumea ca pe un imens cimitir, cuprinzând două simboluri obsedante ale liricii lui
Bacovia: ”sicrie” și ”plumb”, așezarea ultimului simbol la final de vers exprimând închiderea în orizontul
pecetluit de plumb și imposibilitatea evadării. Spre deosebire de romantici, care văd în moarte un prilej de
eliberare totală, Bacovia propune viziunea unei coborâri în Infern. Incipitului îi este conferită sarcina de a
introduce lectorul într-un univers straniu, în care obiectele capătă proprietăți umane ”dormeau”.

Cimitirul e evidențiat prin imaginea sicrielor, a coroanelor, a florilor, substantive care

primesc determinantul ”de plumb”, care multiplică sugestiile (cromatică, tactilă), insistând asupra existenței
anoste, lipsită de posibilitatea salvării. Oximoronul ”flori de plumb” sugerează efemeritatea, dar și pierderea
farmecului, a gingășiei, sunt artificiale și prevestesc moartea. Universul devine un imens cimitir, un sicriu
cuprins de moarte atât pe orizontală, cât și pe verticală, prin îmbrăcarea sa figurată într-un ”funerar
veștmânt”.

Repetarea cuvântului simbol și la nivelul rimei are rolul de a sugera limitarea condiției umane
și închiderea existenței ca într-un cerc fatidic, implacabil. Corespondența între solitudinea eului și realitatea
ostilă e evidențiată prin laitmotivul ”stam singur” ”și era vânt”. Vântul produce stridențe acustice și senzația
de rece, specifică morții, în imaginea auditivă: ”Și scârțâiau coroanele de plumb”, care amplifică presimțirea
unui inevitabil sfârșit. E vânt și orice speranță e pierdută. În cel de-al treilea vers apare singura referire
explicită la eul liric (”stam singur”), trecându-se astfel dinspre realitatea exterioară spre cea a sinelui, starea
dominantă fiind angoasa, tipic simbolistă.

Strofa a doua conturează un al doilea plan poetic, reprezentat de lumea lăuntrică a eului
simbolist, care în universul static, imobil, se simte claustrat într-un cavou metaforic. Debutul strofei stă sub
semnul tragicului existențial, generat de moartea iubirii: ” Dormea întors amorul meu de plumb”. Iubirea
pare abandonată, stinsă, aparținând unui trecut irevocabil. Structura ”dormea întors” semnifică ideea
întoarcerii spre Apus, ca simbol al trecerii în neființă. Somnul-moarte este cu atât mai neliniştitor cu cât
acesta nu este perceput ca trecere către un plan transcendental al fiinţei, ci ca supremă închidere, ca limită
ultimă. Metafora ”amorul meu de plumb” sugerează ideea că mineralizarea, produsă de efectul toxic al
plumbului, a cuprins și lumea interioară, eul liric își privește sentimentul ca un spectator ”Stam singur lângă
mort”, sintagma poate reprezenta actul dedublării. Frigul amplifică starea de nesiguranță interioară.
Încercarea de salvare e iluzorie ”am început să-l strig”, ipostază a eului disperat, zgomotul vocii umane însă
se pierde în neant, strigătul devine modalitatea de exprimare a disperării resimțite de eul liric, ce
conștientizează drama existenței sale, amintind parcă de zadarnicul strigăt din pictura ”Țipătul” de E.
Munch.

Ultimul vers ”Și-i atârnau aripile de plumb” transferă metaforic imaginea zborului angelic,
văzut de romantici ca simbol al înălțării spirituale, în sfera teluricului, omul își târăște spre pământ, spre
degradare, simbolicele aripi de gând și aspirație, așa cum albatrosul lui Baudelaire își frânge zborul pe
puntea murdară a societății mărunte. Metafora ”aripile deplumb”presupune prăbușirea definitivă în moarte,
zborul în jos, o cădere grea și surdă, culminând cu ideea morții, a afectivității.

Cititorul receptează poezia ca pe o artă de a simți, prin folosirea sugestiei, care să exprime fidel
corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești. Universul e perceput sinestezic: vizual (”flori de
plumb”), tactil (” era vânt”), auditiv (”scârțâiau”). Atmosfera poetică se țese cu ajutorul simbolului recurent
”plumb”, care sugerează moartea, printr-o cromatică apăsătoare. Se poate observa că plumbul acaparează
întregul Univers, iar încercarea de salvare prin iubire este sortită eșecului. Repetițiile conferă muzicalitatea
poeziei, accentuând ideea poetică.

5. Imaginarul poetic: motive, elemente simboliste, relații de simetrie și opoziție, simbol, laitmotiv

Imaginarul poetic constituie o prelungire a semnificațiilor poeziei, menține atmosfera

funebră, sugerând solitudinea și disperarea eului poetic. Limbajul artistic este marcat de o simplitate
extremă. Expresivitatea are surse multiple, în plan morfo-sintactic, fonetic și prozodic, lexical. La nivel
morfologic, verbele la imperfect sugerează permanentizarea stării de angoasă: ”Stam”, ”dormeam”,
”atârnau”. Starea de apăsare, de cufundare în neant, de închidere este accentuată şi de funcţia timpului
imperfect al indicativului, care, exprimând o acţiune continuă, aboleşte durata prin confundarea cu
eternitatea. Perfectul compus şi conjunctivul prezent (şi-am început să-l strig) indică o ruptură în plan
interior şi reprezintă unica posibilitate de manifestare – răzvrătirea și evidențiază disperarea poetului care
constată că Universul e cuprins de moarte. Adverbul ”adânc” asociat verbului ”dormeam” sugerează somnul
veșnic, moartea. Verbele plasează confesiunea poetică într-un coșmar din care eul poetic nu poate scăpa.
 Imaginile auditive conturează o muzicalitate stridentă prin sugestia scârțâitului coroanelor și
prin prezența vântului. Sugestiile în asociere cu imaginea auditivă a strigătului care sfâșie tăcerea deschid
perspectiva expresionistă asupra locului omului în univers. Se remarcă prezența simbolului central ”plumb”,
asociat unor structuri metaforice (”flori de plumb”, ”aripile de plumb”) și conferă imaginilor vizuale
valoarea de obsesie.

La nivel stilistic , se remarcă prezența simbolului central ”plumb”, asociat unor structuri
metaforice (”flori de plumb”, ”aripile de plumb”) și conferă imaginilor vizuale valoarea de obsesie. La nivel
sintactic, se reține paralelismul, procedeu dominant, prin care catrenul final reia și nuanțează atmosfera și
sentimentele din prima strofă. Propozițiile sunt afirmative, dezvoltate, nonadresate, ca un semn al acceptării
destinului. La nivel fonetic, cuvântul” plumb” conține o singură vocală închisă ”u”, așezată între consoane
sonore, sugerând căderea grea, fără ecou. Vocalele închise dau sentimentul golului existențial, al vidului
interior. Muzicalitatea interioară e dată de mișcarea psihică pe care cuvintele o declanșează. La nivelul
construcţiei discursului, fraza bacoviană refuză extinderea, ramificarea, preferând succesiunea de propoziţii
simple, aflate în raport de joncţiune sau juxtapunere.

În ansamblu, procedeele artistice sugerează imaginea vieții percepute ca un coșmar și permanența

morții în toate elementele mediului înconjurător. Relațiile de simetrie se realizează prin repetarea
laitmotivului ”stam singur”, prin imperfectul verbului ”a dormi” și prin metafora-simbol „flori de plumb”,
sugestie a unei morți inevitabile, inerente. Cele două strofe ale poeziei sunt construite pe baza paralelismului
sintactic în cadrul căruia materialul lexical este variat doar parţial, în timp ce o mare parte a termenilor este
păstrată accentuând ideea centrală a solitudinii absloute a omului în faţa nefiinţei.

6. Versificația

În ceea ce privește prozodia, poezia are o construcție sobră, riguroasă, care sugerează
prezența morții, prin închiderea versurilor, măsura fixă, 10 silabe, rimă îmbrățișată, ritm predominant
iambic, care susține tonalitatea gravă a discursului și accentuează sentimentul eșecului.

7. Concluzii

În concluzie, poezia ”Plumb” de G. Bacovia rămâne un reper liric autentic, atât pentru
simbolismul românesc, cât și pentru deschiderile spre lirica modernă, fiind definitorie pentru viziunea
bacoviană, Nicolae Manolescu afirmand că Bacovia este singurul poet român care a coborât în Infern,
recuzita ce alcătuieşte imaginarul bacovian preponderent decadent, precum şi atitudinea de damnat a eului,
justificând această idee.