Marcu Andreea Bianca

Clasa a-11-a E

Arta portretului si a naratiunii în opera cronicarilor moldoveni

Letopiseţul este o scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sunt prezentate în ordine
cronologică, conform desfăşurării lor (cuvântul provine din limba slavă din ,,leto”=ani
şi ,,pisăţ”=a scrie)
Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu:studiul evoluției concepțiilor și
operelor istorice si totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară
și totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect. Istoriografia se poate referi,
așadar, la două noțiuni diferite, dar complementare: în sens larg, se referă la metodologia și
practica istoriei, iar în sens restrâns se referă la orice scriere despre și nu neapărat de istorie.
Concepția din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul că analizează narațiunea, viziunea
asupra lumii (ceea ce Lucien Febvre numea utilaj mental), argumentarea și metoda de prezentare
a micro- și macro-cosmosului.
Savanții dezbat istoriografia pe subiecte gen "Istoriografia catolicismului" sau "Istoriografia
islamului timpuriu" ori "Istoriografia chineză", precum și alte abordări specifice, cum ar fi, spre
exemplu, istoria politică și istoria socială. Literatura istoriografică s-a dezvoltat accentuat
începând cu secolul al XIX-lea, odată cu ascensiunea istoriei academice. Măsura în care istoricii
erau influențați de propriile grupuri de interese și, totodată, de concepțiile personale cu privire la
țara lor natalǎ este o chestiune mult dezbătută[1]. Interesele de cercetare ale istoricilor s-au
schimbat în timp, iar în ultimele decenii a avut loc o trecere de la studiul istoriei diplomatice,
economice și politice tradiționale la noi abordări (în special, la studii sociale și culturale).
La începutul epocii moderne, termenul de "istoriografie" definea "scrierea istoriei". Ulterior, a
însemnat și " istoric ". Mulți istoricii oficiali au primit titluri gen "istoriograful regal", spre
exemplu: în Suedia (din 1618); în Anglia (din 1660) și în Scoția (din 1681 până în prezent).
Furay și Salevouris (1988) au definit istoriografia ca fiind modul de studiu al istoriei care a fost
și este scrisă - istoria scrisului istoric ... Când studiem" istoriografia " nu înseamnă că studiem
evenimentele din trecut în mod direct, dar facem interpretări ale acestor evenimente din
lucrările istoricilor individuali.

Constiinta istorica se naste din incercarea de a construi identitatea unui popor, a unei natiuni,
prin raportare la alte popoare, la alte natiuni. Incepand cu secolul al XVI-lea, preocuparile
privitoare la felul in care românii se inscriu in cursul istoriei apar in documente scrise in limba
slavonă. Acest interes se devolta datorita contactelor pe care cei preocupati de formatia lor
intelectuala incep sa le aiba cu alte culturi si alte civilizatii. Primul român care afirma in lucrarea
sa Hungaria (1536), scrisa in limba latina, originea romana si unitatea limbii si a poporului
roman este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important in acest domeniu este facut de
cronicarii moldoveni, cei care, in mijlocul sec. al XVII-lea si inceputul sec. al XVIII-lea, scriind
in limba română, pun bazele istoriografiei si care, de asemenea, sunt considerati a avea merite in
crearea unui stil literar. Scrierile lor au ecou si in Tara Romaneasca, unde apar alte cronici, care
continua efortul de reconstituire a istoriei mai indepartate sau mai recente.
Marcu Andreea Bianca
Clasa a-11-a E
Miron Costin, cronicr moldovean, s-a născut în anul 1633, ca fiu al lui Iancu Costin (cf. Vita
Constantini Cantemyrii ar fi avut origini sârbești) și al Saftei, fiica lui Ionașco Coarteș. Face
studii in Polonia, iar dupa intoarcerea in tara are functii militare si diplomatice importante(mare
vornic, mare logofat).Apartinand boierimii inalte, este implicat in principalele evenimente
politice ale epocii.Suspectat ca ar participa la un complot impotriva domnului Constantin
Cantemir, este omorat din ordinul acestuia.Scrue LETOPISETUL TARII MOLDOVEI,
reconstituind evenimenteke petrecute in 1595-1661, poemul filozofic VIIATA LUMII Si
DEANEMUL MOLDOVENILOR, lucrare in care demonstreaza originea latina a romanilor.

Istoriografia romaneasca inceputa prin opera lui Grigore Ureche a fost continuata de Miron
Costin, carturar cu o vasta cultura si ifn diplomat.Prin avergura lucrarilor sale, Costin este
personalitatea cea mai proeminenta din tarile romane, in tot veacul al XVII-lea.

Lucrarea DE NEAMUL MOLDOVENILOR s-a născut din revolta şi indignarea cronicarului

îndreptate împotriva unor copişti ai cronicii lui Ureche, mai ales împotriva lui Simion Dascălul,
„om de multă neştiinţă şi minte puţină” şi a lui Misail Călugărul, care strecuraseră în copia
letopiseţului afirmaţia că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma, eliberaţi din puşcării şi
exilaţi pe teritoriul Daciei. Miron Costin este foarte indignat de aceste „basne” şi intenţionează să
scrie o Predoslovie (Prefaţă) la cronica sa, dar adună atâta material documentar, încât realizează
o operă de sine stătătoare. Revolta cronicarului este atât de sinceră, încât caracterul polemic al
„Predosloviei” capătă – pe alocuri – accente pamfletare. De neamul moldovenilor… este o
lucrare istorică de mare importanţă pentru cultura veche românească, întrucât este prima scriere
care priveşte poporul român în unitatea sa legată de originea comună a locuitorilor din Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania. Miron Costin este primul umanist care conturează
sincronizarea Ţărilor Române cu istoria celor europene, argumentând cu asemănările evidente
dintre civilizaţia, obiceiurile şi limba italienilor cu cele ale românilor, ilustrând concret cu latina
care stă la originea ambelor limbi, română şi italiană. De neamul moldovenilor este structurată în
şapte capitole, fiecare purtând un titlu explicativ pentru conţinutul acestora. În prefaţa
intitulată Către cititoriu, Miron Costin acordă problemei originii comune a românilor o
însemnătate deosebită, dintr-o reală datorie patriotică: „A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară
înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere”. Cronicarul trebuie să fie
responsabil de ceea ce consemnează într-o lucrare ştiinţifică, deoarece ea este veşnică şi trebuie
să transmită informaţii corecte generaţiilor următoare. Miron Costin este conştient de importanţa
misiunii pe care şi-a asumat-o, afirmând: „Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”, citând în
sprijinul afirmaţiilor sale personalităţi ale culturii europene şi documente istorice care vin în
susţinerea ideii de unitate şi origine comună a limbii române, care consemnează ca lucru de
mirare „că limba moldovenilor şi a muntenilor mai multe cuvinte are în sine râmleneşti, decât a
italienilor”. Atitudinea lui Miron Costin în această operă este asemănătoare cu a celorlalţi
cronicari, care sunt animaţi de un patriotism înflăcărat, de preocuparea constantă pentru originea
noastră romanică, de convingerea că românii trebuie să iasă din întunericul neştiinţei, „de unde
suntu şi de ce seminţe, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământu”. Conştiinţa că
scrisul este dator să slujească adevărul, că este un act de responsabilitate istorică, încrederea în
menirea educativă a istoriei pentru viitorime dau forţă cronicarilor în efortul lor de „a scoate la
ştirea tuturor” istoria poporului român.
Marcu Andreea Bianca
Clasa a-11-a E
Al cincilea capitol se referă la cetăţile Moldovei şi ale Ţării Româneşti, descriind aşezarea lor,
particularităţile fiecăreia şi inscripţiile săpate pe ziduri, intitulându-se „Aicea vine rândul să
pomenim de cetăţile ce se află aicea în ţară la noi”, între care menţionăm Cetatea Albă, Hotinul,
Suceava, Neamţ, Tighina din Moldova, iar din Ţara Românească podul lui Traian, pe care se afla
scris în latineşte „Traiani aeterna columna”, însemnând „pe româniia «A lui Traian, vecinicul
stâlpul»”.

Capitolul al şaselea susţine ideea unităţii de origine romană a poporului şi latinitatea limbii,
intitulându-se explicativ „De numerile neamului acestor ţări şi de port şi de limba graiului de
unde au luat, aşijderea şi de tunsura, cărei să află şi acumu la prostime pe supt munte, lăcuitorii
ce sântu şi de lege creştinească de unde au luat”. Miron Costin argumentează că „numele vechiu
şi mai direptu ieste rumân, adecă râmlean […] în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi
ţin până astăzi şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa
«rumânească», ca şi românii cei-din Ardeal”.

Numele de „vlah” este străin, „de la turci şi de la greci ieste”, cel de „moldovan” provine de la
apa Moldovei, „după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoşu-vodă”, dar cu toţii vorbesc
româneşte, argumentând că „nu întrebăm: «ştii moldoveneşte?», ce «ştii româneşte?», adecă
râmleneşte”. Referindu-se la „portul rumânilor”, Miron Costin constată asemănarea cu „portul
râmlenilor celor vechi, strămoşilor lor”, ba chiar şi tunsoarea este aceeaşi, „vechiu obiceiu
tunsura aceasta, care şi până astădzi să vede la o samă de lăcuitorii a ţării noastre şi-n Ardeal, şi
ieste de la râmleni aceasta”.

Citând surse istorice ale vremii, Miron Costin demonstrează că „graiul şi slovele” limbii române
se aseamănă cu cele latineşti şi italieneşti, dând exemple concrete de cuvinte şi comparându-le:
„Că unele dzice latineşte Deus, noi dzicem Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu […] iar unele
stau neclătite, cumu-i barba-barba, luna-lunaşi altele ca acestea: vinum-vinul, panis-pâne,
manus-mena, culter-cuţit”. Un alt argument în susţinerea originii neamului românesc îl constituie
obiceiurile „meselor şi ospeţelor” care sunt „de la vechii romani”, cele de înmormântare, cu
bocetele, „cântăreţii şi preuţii”, care sunt „vechiu obiceiu şi la râmleni”.

Cultura română veche nu poate fi înţeleasă în afara mentalităţilor vremii. Omul medieval e, în
primul rând, un om religios, a cărui viaţă este ghidată de credinţă şi de speranţa mântuirii. Omul
medieval trăieşte mai acut o dimensiune spirituală a existenţei (prin rugăciune, post). Valorile
etice se întemeiază pe cele religioase. Sunt subordonate în mare măsură religiosului: politica,
justiţia, arta, viaţa cotidiană. Pentru comunităţile vremii, principalul factor de coeziune este
religia. În cultura de tip religios nu primează originalitatea artistică. Până în secolul al XIXlea,
cultura română nu produce decât puţine opere de tip artistic (în sens modern), manifestându-se
prin texte religioase, prin arhitectură şi pictură religioasă. Viaţa culturală se desfăşoară în mare
parte în mănăstiri, unde se traduc şi se tipăresc cărţi de cult. În creaţia cronicarilor, dimensiunea
religioasă apare în scrierile care ies din sfera consemnării evenimentelor istorice – cum ar fi
poemul Viaţa lumii, de Miron Costin.

Cronicarii au avut o mare importantă istorica, scrieril lor fiind surse exraordinare pentru aflarea
trecutului românilor.Cronicile sunt cele care realizează cea dintâii imagine scrisă.Mai întâi au
apărut in limba oficială slavonă, iar mai târziu, începând cu secolele XVI-XVII, în limba
Marcu Andreea Bianca
Clasa a-11-a E
natională, acestea fiind primele scriei originale de mari întinderi.Valoarea literară a cronicilor
derivă din faptu că letopisetele consemnează evenimentele petrecute anterior, iar acestea
reprezintă primele scrieri artistice(naratiunea, portretul, descrierea si dialogul)

Deși sunt scrieri istoriografice, letopisețele au și o valoare artistică prin portretizarea unor domni,
prin nararea unor scene de viață, prin subiectivitatea relatării, prin consemnarea unor evenimente
trăite.Imprejurările au făcut ca viata oamenilor de la Carpati si Dunare să rămână mai mult decât
in alte părti aspră si dramatică.Pentru că au stat in mijlocul evenimentelor ca militari, oamenii
politici si diplomati, cronicarii secolelor XVII-XVIII ne-au lăsat relatări pretioase nu numai ca
documente istoric, ci ca mărturii ale unor sentimente si gânduri odată cu istoria tării la cere
participau.

În concluzie, prin opera sa, Miron Costin,a rămas un model în cultura românească. Aşa
cum Panaitescu spune, cronica lui Miron Costin este considerată superioară celorlalte cronici de
dinainte, fiind o operă mult mai modernă decât cea a lui Grigore Ureche şi având o importanţă
deosebită atât în procesul de identificarea şi stabilire a rădăcinilor şi păstrării istoriei poporului
român, cât şi din punct de vedere literar, aportul adus la dezvoltarea limbii române.
Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace fiind un model pentru istoricii viitori.

Ţării Moldovei de la Aron Vodă

încoace fiind un model pentru
istoricii vii