Formarea constiintei istorice

Conștiința istorică se naște din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei națiuni prin raportare la
alte popoare, la alte națiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp și spațiu,
evenimentele istorice, limba, cultură și civilizația, mentalitățile.
Preocupările privitoare la felul cum românii se înscriu în cursul istoriei încep să se dezvolte începând cu sec.
al XVI. Acest interes se manifestă datorită contractelor pe care cei preocupați de formația lor intelectuală
încep să aibă contacte cu alte culture și civilizații.
Un pas important în domeniul istoriografiei este făcut de cronicarii moldoveni în mijlocul sec al XVII –lea.
Textele scrise în limba română sunt de asemenea și puncte de pornire pentru dezvoltările ulterioare ale
stilului expunerii și al argumentării științifice, cât și al prozei narative.
Primul român care scrie despre originea română și unitatea limbii și a poporului român este Nicolaus Olahus,
informație ce a apărut în lucrarea să “Hungaria” (1536) scrisă în limba Latină.
Alte teme fundamentale abordate de cronicari și de ceilalți autori preocupați de conștiința istorică a
românilor sunt continuitatea evenimentelor istorice și instituția domniei.
Prima intenție însă a cronicarilor a fost aceea a recuperării trecutului. În concepția lor, istoria era purtătoarea
unor valori educative. Scrierile cronicarilor sunt un act de mare patriotism prin reflectarea năzuinței generale
de eliberare de sub jugul otoman. Ei prezintă idea originii române pure și a latinitățîi limbii.
Grigore Ureche redactează prima cronică în limba română și de aceea este nevoit să inventeze o limba scrisă,
cartureasca, din care nu lipsesc accentele specifice limbii vorbite. Letopisetelul Țării Moldovei scris de el
prezintă evenimentele petrecute între 1359 ( domniile lu Dragoș Vodă) și 1594 ( înscăunarea lui Aron
Vodă ), dar și o scurtă expunere a istoriei antice care punctează românitatea. Afirmând identitatea de origine
și de neam a românilor de pretutindeni, latinitatea limbii române, Ureche încearcă să contureze profilul
identitar al românilor.
Miron Costin scrie și el un letopiseț continuând cursul evenimentelor istorice până în 1661. Relatarea este
adesea întreruptă de meditațîi asupra cauzelor care determina suișurile și căderile omenești. Spre sfârșitul
vieții scrie “ De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, rămasă însă neterminată. În această
lucrare descrie istoria de la cucerirea Daciei de către români, cu gândul de a reconstitui epoca originilor.
Miron Costin are aplecare spre estetică, în opera să se recunosc tipare intacte latine precum și modele ale
retoricii clasice. Are o viziune europenistă și universală.
Un alt cronicar Ioan Neculce așează în față letopisetului ce continuă relatarea până în 1743 ( a două domnie a
lui Constantin Mavrocordat ), “O samă de cuvinte”, legende despre voievozi, boieri, țărani ascultate de la
oameni bătrâni sau din propriai amintire. Neculce întoarce scrisul cronicaresc la oralitate și dovedește
caracter narativ. Dar nu și conștiința istorică la fel de modernă că a cronicarilor pe care îi continuă. El
promovează autohtonismul și naționalismul.
Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel ce continuă eforturile cronicarilor moldoveni, fiind primul care are
gândul de a scrie o istorie completă a românilor. Opera să “ istoria Țării Românești” rămâne nefinalizată.
Firul evenimentelor se oprește în năvălirea hunilor conduși de Atilla (434), iar pasajul final se referă la un
eveniment aflat la aproape un mileniu distanță (descălecatul lui Radu Negru Vodă în Țară Românească). El
vădește calități de istorie superioare cronicarilor.
Apogeul cronicarilor este reprezentat de Dimitrie Cantemir, în cultură noastră fiind unul dintre cei mai
erudiți umaniști. Cele mai valoroase lucrări ale sale sunt despre istorie, față de cea a cronicarilor. În timp ce
aceștia explicau fenomenul istoric prin voință forței divine, Cantemir interpretează istoria dând atenție
cauzalității. “Descripția Moldovei”, carte redactată în limba latină, ilustrează viziunea enciclopedică a
autorului: opera este alcătuită din trei părți: Geografică (discutând locul în care s-a format și statornicit
poporul român) , Politică(tratând instituția domniei, dar și mentalitățile și tradițiile moldovenilor) și De statu
ecelesiastico et litterario Moldovie ( cercetând aspecte precum religia, limba, scrierea etc). Cronicul vedrimei
a româno-moldo-vlahilor” cuprinde perioada de la “descălecatul dacii cu românii, adecă de la Traian Marele
Împărat” (107) până la 1274 (când Dragoș Vodă revine la tron în Moldova, iar în Muntenia se inscauneaza
Radu Negru Vodă). Lucrarea rămâne din păcate neterminată și prezintă originea comună a tuturor românilor.
Toate lucrările lui Cantemir. Fie că au fost scrise în română sau în Latină, au un stil erudite, în general
retoric,” Cu toate acestea valoarea lor documentala rămâne incontestabilă. În cultură și literatură noastră el
prefigurează iluminismul.
În Transilvania, în a două jumătate a sec al XVIII – lea, latinitatea limbii și originile române sunt utilizate
politic și devin argument de afirmare a identității naționale. Din punct de vedere cultural, Școală Ardeleană,
a avut un rol important în stimularea studiului istoriei și al limbii române. Învățații școlii Ardelene, că și
cronicarii moldoveni susțîn orginea comună a tuturor românilor ( moldoveni, munteni și ardeleni), precum și
originea pur românească. Ei aduc noi argumente pentru a demonstra puritatea latină  a românilor și a limbii
pe care o vorbeau aceștia. Cele mai importante sunt: “Istoria, lucrurile și întâmplările românilor” și “ scurtă
cunoștință a istoriei românilor” de Samui Mincu, “ Hronică românilor și a mai multor neamuri” de Gheorghe
Șincai, “istoria pentru începutul românilor în Dacia” de Petru Maior. Alături de aceștia apar lucrări
lingvistice, în care teza latinității limbii române este susținută cu argumente etimologice, ortografice și
gramaticale: “Elementa linguae romanicae” și “temeiurile gramaticii românești” de Ion Budai Deleanu
“Diseratie pentru începutul limbii românești” și “ dialog petnru începutul limbei română între nepot și unchi”
de P. Maior ( în care autorul susține ideea că limba română provine, nu din Latină cultă, ci din Latină
populară). Școală Ardeleană are meritul de a fi pus bazele cercetării științifice a limbii române și a creat un
climat favorabil literaturii. Prin I. Budai Deleanu a dat cel dintâi mare poet de talie europeană. Iluminismul
Școlii Ardelene reprezintă prima etapă de modernizare a culturii noastre, înscriindu-se în iluminismul
European.

Importantă cronicarilor, așa cum o percepem astăzi, nu constă neapărat în valoarea științifică a ideilor pe care
le-au pus în circulație ( deci unele dintre ele s-au dovedit în timp fără temei științific, liniile de cercetare
abordate de cronicari au autostiinta majoră în dezvoltarea istoriografiei românești) , ci mai de grabă impulsul
pe care l-au dat formării conștiinței identitare și în contribuția esențială la instapanirea limbii naționale în
cultură. Deasemenea au avut un rol important în planul realizării artistice, în formarea conștiinței retorice și
literare.

În cultură română, evocarea solemnă a originilor ( mitul fondator) a pendulat între exaltarea daciei și cea a
imperiului român și cea a culturii latine. S-au lansat în decursul timpului ipoteze istorice mai panteziste sau
mai realiste, care indreptateau o revendicare genetică mai curând din daci, sau dimpotrivă din români, sau
admiteau ideea amestecului etnic. Ambele mituri puteau oferi motive de orgoliu național. La autorii din
secolul al XIX lea se manifestă un current de solidaritate cu limbile și țările “ surori”. În perioada romantică
trecutul preroman trece adesea în prim-plan; se contesta ideea că dacii au fost exterminați. Între războaie
există o preocupare pentru căutarea rădăcinilor arhaice ale spiritului European. În timpul regimului comunist
accentuarea naționalismului a utilizat politic mitul dacic pentru a justifică izolarea României.