Proiect limba română

Tema:”Dimensiunea religioasă a existenţei. Formarea conştiinţei istorice.”

Formarea conştiinţei istorice.

Constiinta istorica se naste din incercarea de a construi identitatea unui popor, a unei
natiuni prin raportare la alte popoare, la alte natiuni. Cateva dimensiuni specifice acestei
raportari sunt: situarea in timp si spatiu, evenimentele istorice, limba, cultura si civilizatia,
mentalitatile.

Preocuparile privitoare la felul cum romanii se inscriu in cursul istoriei incep sa se

dezvolte incepand cu sec. al XVI. Acest interes se manifesta datorita contractelor pe care
cei preocupati de formatia lor intelectuala incep sa aiba contacte cu alte culturi si civilizatii.

Un pas important in domeniul istoriografiei este facut de cronicarii moldoveni in

mijlocul sec al XVII –lea. Textele scrise in limba romana sunt de asemenea si puncte de
pornire pentru dezvoltarile ulterioare ale stilului expunerii si al argumentarii stiintifice, cat si
al prozei narative.

Primul roman care scrie despre originea romana si unitatea limbii si a poporului
roman este Nicolaus Olahus, informatie ce a aparut in lucrarea sa “Hungaria” (1536)
scrisa in limba Latina.

Alte teme fundamentale abordate de cronicari si de ceilalti autori preocupati de constiinta

istorica a romanilor sunt continuitatea evenimentelor istorice si institutia domniei.

Prima intentie insa a cronicarilor a fost aceea a recuperarii trecutului. In conceptia

lor, istoria era purtatoarea unor valori educative. Scrierile cronicarilor sunt un act de mare
patriotism prin reflectarea nazuintei generale de eliberare de sub jugul otoman. Ei prezinta
idea originii romane pure si a latinitatii limbii.

Grigore Ureche redacteaza prima cronica in limba romana si de aceea este nevoit
sa inventeze o limba scrisa, cartureasca, din care nu lipsesc accentele specifice limbii
vorbite. Letopisetelul Tarii Moldovei scris de el prezinta evenimentele petrecute intre 1359
(domniile lu Dragos Voda) si 1594 (inscaunarea lui Aron Voda ), dar si o scurta expunere a
istoriei antice care puncteaza romanitatea. Afirmand identitatea de origine si de neam a
romanilor de pretutindeni, latinitatea limbii romane, Ureche incearca sa contureze profilul
identitar al romanilor.

1
 Miron Costin scrie si el un letopiset continuand cursul evenimentelor istorice pana
in 1661. Relatarea este adesea intrerupta de meditatii asupra cauzelor care determina
suisurile si caderile omenesti. Spre sfarsitul vietii scrie “De neamul moldovenilor, din ce
tara au iesit stramosii lor”, ramasa insa neterminata. In aceasta lucrare descrie istoria de
la cucerirea Daciei de catre romani, cu gandul de a reconstitui epoca originilor. Miron Costin
are aplecare spre estetica, in opera sa se recunosc tipare intacte latine precum si modele
ale retoricii clasice. Are o viziune europenista si universala.

Un alt cronicar Ioan Neculce aseaza in fata letopisetului ce continua relatarea pana
in 1743 (a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat ), “O sama de cuvinte”, legende
despre voievozi, boieri, tarani ascultate de la oameni batrani sau din propriai amintire.
Neculce intoarce scrisul cronicaresc la oralitate si dovedeste caracter narativ. Dar nu si
constiinta istorica la fel de moderna ca a cronicarilor pe care ii continua. El promoveaza
autohtonismul si nationalismul.

Stolnicul Constantin Cantacuzino este cel ce continua eforturile cronicarilor

moldoveni, fiind primul care are gandul de a scrie o istorie completa a romanilor. Opera sa “
Istoria Tarii Romanesti” ramane nefinalizata. Firul evenimentelor se opreste in navalirea
hunilor condusi de Atilla (434), iar pasajul final se refera la un eveniment aflat la aproape un
mileniu distanta (descalecatul lui Radu Negru Voda in Tara Romaneasca). El vadeste
calitati de istorie superioare cronicarilor.

Apogeul cronicarilor este reprezentat de Dimitrie Cantemir, in cultura noastra fiind

unul dintre cei mai eruditi umanisti. Cele mai valoroase lucrari ale sale sunt despre istorie,
fata de cea a cronicarilor. In timp ce acestia explicau fenomenul istoric prin vointa fortei
divine, Cantemir interpreteaza istoria dand atentie cauzalitatii. “Descriptia Moldovei”, carte
redactata in limba latina, ilustreaza viziunea enciclopedica a autorului: opera este alcatuita
din trei parti: Geografica (discutand locul in care s-a format si statornicit poporul roman),
Politica(tratand institutia domniei, dar si mentalitatile si traditiile moldovenilor) si De statu
ecelesiastico et litterario Moldovie ( cercetand aspecte precum religia, limba, scrierea etc).
Lucrarea ramane din pacate neterminata si prezinta originea comuna a tuturor romanilor.
Toate lucrarile lui Cantemir, fie ca au fost scrise in romana sau in latina, au un stil erudite, in
general retoric, cu toate acestea valoarea lor documentala ramane incontestabila. In cultura
si literatura noastra el prefigureaza iluminismul.

In Transilvania, in a doua jumatate a sec al XVIII – lea, latinitatea limbii si originile

romane sunt utilizate politic si devin argument de afirmare a identitatii nationale.

Din punct de vedere cultural, Scoala Ardeleana, a avut un rol important in stimularea
studiului istoriei si al limbii romane. Invatatii scolii Ardelene, ca si cronicarii moldoveni sustin
orginea comuna a tuturor romanilor (moldoveni, munteni si ardeleni), precum si originea pur

2
romaneasca. Ei aduc noi argumente pentru a demonstra puritatea latina a romanilor si a
limbii pe care o vorbeau acestia. Cele mai importante sunt: ”Istoria, lucrurile si
intamplarile romanilor” si ”Scurta cunostinta a istoriei romanilor” de Samui
Mincu, ”Hronica romanilor si a mai multor neamuri” de Gheorghe Sincai, ”Istoria
pentru inceputul romanilor in Dacia” de Petru Maior. Alaturi de acestia apar lucrari
lingvistice, in care teza latinitatii limbii romane este sustinuta cu argumente etimologice,
ortografice si gramaticale: “Elementa linguae romanicae” si “Temeiurile gramaticii
romanesti” de Ion Budai Deleanu, “Diseratie pentru inceputul limbii romanesti” si
“Dialog petnru inceputul limbei romana intre nepot si unchi” de P. Maior ( in care
autorul sustine ideea ca limba romana provine, nu din Latina culta, ci din Latina populara).
Scoala Ardeleana are meritul de a fi pus bazele cercetarii stiintifice a limbii romane si a
creat un climat favorabil literaturii. Prin I. Budai Deleanu a dat cel dintai mare poet de talie
europeana. Iluminismul Scolii Ardelene reprezinta prima etapa de modernizare a culturii
noastre, inscriindu-se in iluminismul European.

Importanta cronicarilor, asa cum o percepem astazi, nu consta neaparat in valoarea

stiintifica a ideilor pe care le-au pus in circulatie ( deci unele dintre ele s-au dovedit in timp
fara temei stiintific, liniile de cercetare abordate de cronicari au autostiinta majora in
dezvoltarea istoriografiei romanesti) , ci mai de graba impulsul pe care l-au dat formarii
constiintei identitare si in contributia esentiala la instapanirea limbii nationale in cultura.
Deasemenea au avut un rol important in planul realizarii artistice, in formarea constiintei
retorice si literare.

In cultura romana, evocarea solemna a originilor (mitul fondator) a pendulat intre

exaltarea daciei si cea a imperiului roman si cea a culturii latine. S-au lansat in decursul
timpului ipoteze istorice mai panteziste sau mai realiste, care indreptateau o revendicare
genetica mai curand din daci, sau dimpotriva din romani, sau admiteau ideea amestecului
etnic. Ambele mituri puteau oferi motive de orgoliu national. La autorii din secolul al XIX lea
se manifesta un current de solidaritate cu limbile si tarile “surori”. In perioada romantica
trecutul preroman trece adesea in prim-plan; se contesta ideea ca dacii au fost exterminati.
Intre razboaie exista o preocupare pentru cautarea radacinilor arhaice ale spiritului
European. In timpul regimului comunist accentuarea nationalismului a utilizat politic mitul
dacic pentru a justifica izolarea Romaniei.

Tema identitara este actuala, ea se manifesta in dezbateri aprinse pe tema integrarii

Romaniei in U E.

3
 Dimensiunea religioasă a existenţei.

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul
Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine. Incepand cu secolul al
XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in biserica, incepe sa fie inlocuita
treptat cu limba romana. In aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de
care aveau nevoie toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate,
cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si pravilele(corpuri de
legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane demonstreaza ca mentalitatea religioasa,
caracteristica Evului Mediu este dominanta.

Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova, au marcat

inceputul unei epoci de inviorare culturala. Pin tipografiile infiintate cu sprijinul lui Petru
Movila, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al Kievului, cartile religioase se
raspandesc si contribuie la unificarea limbii romane literare. Zorii literaturii religioase poata
astfel amprenta cartilor religioase care au iesit din aceste tipografii.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor. Sentimentul religios se
manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de zidurile ei. In biserica, legatura cu
Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa
credinta se oglindeste siin afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in
comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea cecreeaza: in
arhitectura, in arte plastice, in muzica, in literatura.

Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada premoderna. In

Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu de stramosii romanilor, devine o
religie bazata pe carte. Cuvantul scris-mai intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin
intermediul cartilor de cult in limba slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea
cartilor de cult grecesti a fost determinata de nevoia Bizantului de a crestina popoarele
slave. In acest scop, Chiril si Metodiu au tradus Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au
facut sa circule in tot spatial sud-est european. Religia si literatura dezvolta, incepand cu
secolul al XVI-lea, un palier comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii
romane indorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara, prin
componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica. Cultura romaneasca
intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte
religioasa si literaturea) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).

Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de
credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al
bisericii sau voievod. Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii
scrise si a literaturii. Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba
slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai
4
exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila
la inceput. Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie
romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul
bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, caliteratura de inspiratie religioasa.Cultura
romaneasca premoderna se constituie din interactiunea mai multor grupuri culturale: cel
eclezial, cel carturaresc, cel folcoric.
Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate de religia
crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in interiorul comunitatii de
credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si in limba romana, apoi tipariturile deschid
calea pentru exprimarea sentimentului religios. Biblioteca crestinismului contine doua
compartimente: cel destinat spatiului eclezial (literatura patristica, liturgica, apologetica,
teologala, canonica, pastorala, duhovniceasca) si cel destinat spatiului extraeclezial - pe
de o parte, o literatura destinata educatiei crestine si edificarii duhovnicesti a“bunului
crestin”, legata de religia traita (Biblia, rugaciuni zilnice, cantari bisericesti, ode si imnuri,
canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul); pe de alta parte, o literatura pioasa: (carti de
rugaciune, scrieri apocrife, creatii hagiografice, literatura mistico-ascetica, calendare,
literatura moral- edificatoare, literatura culta de inspiratie religioasa).

Mentalitatea medievala: homo religious

Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern, traind in alt orizont cultural.
Omul medieval este prin excelenta un homo religiosus, care comunica cu Dumnezeu, si cu
sfintii, crede in semne si minuni, are cultul moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, I se supune neconditionat lui
Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele ii apar ca moduride avertizare sau pedeapsa din
partea lui Dumnezeu ori ca interventie a puterii diavolului. In ambele cazuri, iesirea din
impas presupunere cunoasterea pacatelor si indreptarea lor prin penitenta.
Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei initiati: calugari si
peoti, astrologii de pe langa curtile domnesti, voievodul insusi care domnea ca “unsul lui
Dumnezeu pe pamant”.
Mentalitatea medievala se confrunta cu marile epidemii de ciuma, catastrofe naturale
(cutremure, inundatii), perioade lungi de seceta si foamete, razboaie ce dureaza uneori zeci
de ani. Toate genereaza sentimentulde instabilitate a lumii si nesiguranta a vietii.
Religia oficiala si autoritatea bisericii coexista cu crestinismul popular; de-alungul
secolelor s-au perpetuat superstitii, credinte si practici pagane legate de vechile religii ale
naturii.

Emanciparea limbii romane: mitropolitul Varlaam

Cel dintai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat prin incercarile
tot mai insistente de introducere a limbii romane in biserica a fost mitopolitul Varlaam.
Principala sa contributie in domeniul culturii religioase este Cazania, lucrare in care limba
romana dobandeste un stil propriu, departandu-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul
Varlaam pune in valoare, prin fraze expressive, intreaga bogatie a limbii romane. Primele
5
accente ale prozei artistice pot fi intalnite in pasaje remarcabile prin energia tonului si prin
ritmul constructiei. Figuri de stil precum repetitia si enumeratia ies imediat in evidenta:
“Pentr-acea, sa socoteasca cine cum este intru inima sa si cine cu ce gand asculta
cuvantul lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui Dumnezeu ca, graind Domnul
Hristos aceste cuvinte, striga: Cine are urechi de auzit, sa auda. Striga Hristos cu cuvantul,
cu lucrul, cu vieata, cu moartea, ca sa ne intoarcem catr-insul. Striga celor surzi sa auda,
srtigacelor ce dorm ca sa se trezeasca, striga celor lenesi ca sa se simta, strigacelor
neintelegatori sa inteleaga, striga celor rataciti sa se intoarca, strigacelor pacatosi sa se
pocaeasca. Striga cu scripturile in toate zilele, cu slugile sale, cu arhiereii, cu preotii, cu toti
invatatorii bisericei; striga tuturor de toata varsta: batranilor, tinerilor, sanatosilor, bogatilor,
saracilor; striga sa-si aduca aminte de moarte, de ziua cea infricosata a giudetului si de
prapastia iadului, unde se vor munci pacatosii carii nu se pocaesc; striga sa-si aduca aminte
dup-aceea de imparatia ceriului si de plata aceea ce va sa o dea Dumnezeu intr-acea zi:
bunatatea, framsetea, dulceata, odihna, veselia intru imparatia cea de sus a ceriului.”

Primul nostru poet: mitropolitul Dosoftei

Continuator al lui Varlaam este mitopolitul Dosoftei, inscaunat la numai cativa ani
dupa retragerea din functie a predecesorului sau. Cunoscator al mai multor limbi, Dosoftei a
tiparit numeroase traduceri, imbogatind literatura religioasa nu numai cu cele mai populare
carti de lectura in acest domeniu (Psaltirea in versuri, Vietile sfintilor), dar si cutexte de
ritual, de slujba bisericeasca (Liturghia, Molitvenicul, Octoihul ), pe care le-a publicat,
pentru prima oara, in limba romana.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din trecutul nostru, fiind primul poet naţional,
primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura
dramatică universală şi din cea istorică în româneşte, primul traducator al cărţilor de slujbă
în româneşte în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, unul
dintre primii cunoscători şi traducători din literatura patristică şi post patristică la noi şi care
a contribuit la formarea limbii literare româneşti.

Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în româneşte, Istoriile lui

Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea
păcătoşiior a lui Agapie Landos şi fragmente din Viaţa şi minunule Sf. Vasile cel Nou.
Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu,
care s-a tipărit la Bucureşti, în 1688. în timp ce se afla în exil în Polonia, a tradus
introducerea dramei Erofili, scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis (începutul sec.XVII),
inspirată, la rândul ei, din piesa Orbecche a italianului Giraldi.
La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei şi a mitropolitului Varlaam lasinski al
Kievului, a tradus din greceşte în slavo-rusă mai multe lucrări teologice: Scrisorile
Sfântului Ignatie Teoforul, Constituţiile Sfinţilor Apostoli, Istoria bisericească şi
privire mistică a patriarhului Gherman I al Constantinopolului (o explicare a Sf.
Liturghii), Dialog împotriva ereziilor,şi despre credinţe noastre a lui Simeon al
6
Tesalonicului, 40 de cuvântări (Mărgăritare) ale unor Sfinţi Părinţi (34 ale Sf. loan
Gură de Aur). Tot acuma alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice şi liturgice
despre prefacerea Sfântelor Daruri.

Talmacind Psalmii lui David, Dosoftei realizeaza nu doar o simpla traducere, ci si o

prelucrare a lor, desi s-a izbit de insuficientele mijloace de expresie literara pe care le putea
oferi atunci limba romana. Cu toate ca versul sau este inca stangaci, cand ia ca model
versul popular, limba stihurilor lui devine imediat curgatoare, muzicala si ritmica. Unii din
psalmii tradusi in versuri de Dosoftei au devenit, prin larga lor circulatie, colinde religioase
sau cantece de stea, ca Psalmul 46:
“Limbile să salte/Cu cântece nalte/ Să strige-n tărie/ Glas debucurie./ Lăudând pre
Domnul,/ Să cânte tot omul./Domnul este tare,/ Este-mpărat mare/Preste tot pământul /Şi-ş
ţâne cuvântul./Supusu-ne-au gloate/ Şi limbile toate,/ De ni-s supt picioare/ Limbi de pre
supt soare./Alesu-ş-au şie/ Parte de moşie/ Ţara cea dorită./ Carea-i giuruită/ Lui Iacov
iubitul, /Ce-i ţâne cuvântul./Mila să-ş arate/ Cea de bunătate/ Spre noi, ticăloşii,/ Precum ne
spun moşii./ Pre vârvuri de munte/ S-aud glasuri multe/ Debucine mare,/ Cu naltă strigare,/
Că s-au suit Domnul./ Să-l vază tot omul./ Cântaţ în lăute,/ În zâcături multe,/ Cântaţ pre-
mpăratul,/ Că nu-i ca dânsaltul./ Să domnească-n lume,/ Cu svântul său nume./”

Dosoftei apeleaza la modelul poeziei populare, astfel incat psalmii safie accesibili
ascultatorilor, usor de inteles, de cantat in biserica si de memorat. Psaltirea cuprinde toata
gama trairilor umane indreptate spre planul transcendent si, totodata, recupereaza
realitatea romaneasca asemanatoare celei biblice. Biserica devine o institutie eficienta de
raspandire a limbii romane, de la slujitorii cultului pana la cel din urma credincios.Tipariturile
religioase au contribuit, in primul rand, la introducerea limbii romane in biserica, inlocuind
limba slavona in care se oficia serviciul divin. Marile reforme in acest domeniu le-au infaptuit
Dosoftei, in Moldovasi Antim Ivireanul in Muntenia.In al doilea rand, cartile religioase au
influentat fomarea limbii romane literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul
muntean larangul de limba literara, pana la mitropolitii Varlaam, Simion Stefan, Dosoftei si
Antim Ivireanul, toti s-au staduit sa caute forma cea mai limpedesi mai armonioasa a limbii,
care sa fie inteleasa in toate tinuturile romanesti. Nota de religiozitate, prezenta
pretutindenti in cartile bisericesti, se regaseste si in filele letopisetelor redactate de boierii
moldoveni. Astfel,cronicarul Grigore Ureche, relatand despre o lupta, scrie:
”Zic unii sa se fiaratat lui Stefan Voda sfantul mucenic Procopie, imbland
deasuprarazboiului calare si intr-armat, ca un viteaz fiind intr-ajutoriu lui StefanVoda si dand
valva ostirii lui.”

Miron Costin:
Mentalitatea religioasa a avut influenta si asupra umanistului Miron Costin,
continuatorul lui Gigore Ureche. Miron Costin a inceput prin a scrie versuri intr-o perioada
cand poezia nu era deloc o indeletnicire obisnuita. Poemul filosofic „Viata Lumii” a fost scris
cand Miron Costin avea 40 de ani. Poezia are un moto extras din „Ecleziast”:„vanitas
7
vanitatum et omniavanitas”(desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte) care
concentreaza tema poemului larg raspandita in literatura universala, aceea a sortii
alunecoase (Fortuna labilis) care nu poate fi stapanita. Viata omuluieste comparata cu o ata
subtire care se poate rupe oricanna filosofica:„existenta fiind scurta, omul trebuie sa se
ilustreze prin fapte bune pentru ca binele este telul suprem al omului”. Creatie de inspiratie
religioasa, “Viata lumii” exprima un pesimism fara leac, prevazand surparea inevitabila
aintregii omeniri.

Arta oratoriei religioase: mitropolitul Antim Ivireanul

Prin predicile sale (“Didahiile”) rostite de la inaltimea amvonului Mitropoliei din
Bucuresti , unde erau ascultate cu mare interes, Antim Ivireanul se apropie sensibil de
literatura. Desi imitau stralucitele omilii (cuvantari religioase) ale bisericii, predicile
mitropolitului au multe parti originale. Preocupat de viata morala a credinciosilor, el
surprinde slabiciunile si excesele contemporanilor pe care, dupa modelul Sf. Ioan
Hrisostomul (Gura de Aur), se simte dator sa le indrepte. Antim nu este prin Didahii numai
un teolog, ci si un indrumator care prin mijloacele artei oratorice incearca sa patrunda in
inima celor rataciti si sa-i aduca pe caleacea dreapta. El afirma cu hotarare dreptul
pastorului de a veghea asupra credinciosilor sai, ale caror suflete ii sunt date in paza de
Dumnezeu.
Procedeele artei oratorice a lui Antim sunt cele ale retoricii clasice: comparatia,
antiteza, interogatia retorica.

Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta, da si conceptia celor care au

scris in aceasta perioada.
Dintotdeaua religia a fost piatra de temelie a umanitatii, fiind nu numai motivul
evolutiei dar totodata si centrul acesteia. Lucrul acesta a fost posibil prin credinta si prin
cultura diferitelor popoare in diferite momente ale istoriei.