Cultura Româ nă ,

cultura europeană
în secolul xx

Sandu Alexandru
Cultura României este ansamblul de valori materiale și spirituale
produse pe teritoriul României.
În Evul Mediu, cultura în limba română şi-a început existenţa într-o
perioadă cu mult ulterioară culturii în limbile vorbite de popor în
Europa occidentală. Cel mai vechi document scris în limba română care
s-a păstrat, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datează din 1521,
perioadă în care în Europa occidentală marii oameni de litere ai
Renaşterii îşi scriseseră operele sau şi le desăvârşeau. În muzeele
mănăstirilor, bibliotecile universitare şi ale Academiei române, arhivele
din marile oraşe din România sunt păstrate manuscrise cu miniaturi, de
o deosebită valoare artistică.
Cultura română a recuperat treptat acest decalaj uriaş existent între
ea şi cea occidentală. Într-o politică istorică plină de salturi, cele mai
dinamice epoci din punct de vedere cultural au fost cele caracterizate
de stabilitate, când treptele erau atinse, unele chiar sărite, când s-a
observat o sincronizare cu cultură europeană contemporană. Acest
lucru stă mărturie pentru anii de dinaintea şi de după abolirea
domniilor fanariote când, într-un context istoric favorabil, românii au
ales modul de viaţă vestic, în special cel francez, lucru urmărit constant
şi cu un ritm deosebit de rapid.
 Cele 2 mari caracteristici ale culturii române sunt continuitatea, care este o
condiție indispensabilă atât pentru funcționarea normală, cât și pentru
dezvoltarea dinamică a culturii, respectiv unitatea acesteia în timp şi spaţiu.

Singurii credincioşi creştini ortodocşi printre popoare latine şi singurul popor

latin în spaţiul ortodox estic, românii au reușit să-și păstreze în mod eficient
identitatea culturala cu rădăcinile
lor daco-romane şi au încercat să o
armonizeze cu ortodoxismul,
pentru a transforma diversitatea
etnică într-un dialog bogat cu
celelalte culture, care s-au format în
vecinătatea ei.

Cultura populară românească s-a format o dată cu poporul din care facem
parte, ca o cultură carpato-danubiano-pontică, pe al carei teritoriu avem de-a
face, de exemplu, cu creaţii ale artei populare care se numără printre cele mai
interesante şi mai vechi manifestări ale artei populare europene.

Poporul român se caracterizează printr-o clară unitate etnică uşor de

observat la nivel istoric şi lingvistic dar, mai ales, la nivelul culturii populare:
arhitectura, ocupaţiile, uneltele, tehnicile tradiţionale, arta şi obiceiurile.

Trăsăturile culturii şi civilizaţiei românești a cunoscut 2 curente coexistente:

unul european şi altul oriental. Acestea au beneficiat de o evoluție aparte de-a
lungul secolelor, datorită particularităților celor trei provincii românești și a
poziției istorico-geografice, care a plasat țara noastră la întretăierea drumurilor
dintre Occident şi Orient. Cultura românească a reușit în acest context să își
dezvolte o perspectivă proprie şi o capacitate deosebită de sinteză a valorilor în
căutarea și urmarea destinului său european.

În secolul al XIX-lea, dominanța culturală era dată de căutarea şi cultivarea

acelor elemente care reprezentau similarităţi între cultura română şi cele ale
marilor culturi europene. În schimb, în secolul al XX-lea, românii sunt doritori
mai mult să descopere ceea ce îi diferenţiază de ceilalţi. ,,Românismul” este
descoperit în:

 ortodoxism – considerat geneza a spiritualităţii româneşti;

 moştenirea culturală bizantină – civilizaţia românească considerându-se
continuatoarea legitimă a celei bizantine, Nicolae Iorga lansând chiar
sintagma ,,Bizanţ după Bizanţ” ;
 folclor – satul fiind considerat un model cultural şi o sursă de inspiraţie
pentru întreaga cultură română. Românii sunt prin însăși originea lor unul
dintre cele mai vechi popoare europene. Rezistenţele lor împotriva
dominaţiei otomane în cursul Evului Mediu a dovedit în mod strălucit că
întreg organismul naţional şi-a menţinut coeziunea europeană şi creştină.

În prima jumătate a secolului 20, principala caracteristică a culturii române a

fost sincronizarea ei cu cea europeană. De altfel, cultura română nu a fost doar
sincronizată cu cea europeană, ci a avut momente în care s-a aflat în avangarda
culturii europene, prin apariţia unor curente care căutau modalităţi inedite de
expresie şi reflectau revolta artiştilor împotriva civilizaţiei moderne. Dintre
acestea, cel mai mare impact au avut expresionismul, cubismul,
abstracţionismul, suprarealismul. Aceste curente au influenţat literature, arta,
muzica, filosofia pe parcursul întregului secol.

Trăsăturile culturii interbelice au fost:

 Protestul faţă de război, faţă de uniformizare şi tehnicizare;

 căutarea unor noi forme artistice.

Apariţia culturii de masă a dus la decăderea culturii tradiţionale. Încurajarea

consumului de masă a dus la standardizarea gusturilor publicului și la impunerea
unor modele comportamentale noi.

În ţările cu regimuri politice totalitare, cultura de masă a reprezentat un

instrument de propagandă în slujba puterii politice.
Etape
Începând cu secolul XVI, se reduce decalajul dintre cultura română şi cultura
europeană. Sunt 4 momente care au stat la baza sincronizării culturii române cu cea
occidentală:,

1) În secolul al XVI-lea - aparitia tiparului a cauzat reorganizarea vieții religioase,

domnul Radu cel Mare l-a chemat pe iscusitul tipograf sârb Macarie să tipărească
documente bisericești în limba slavonă. Astfel, în 1508, la Mănăstirea Deal, în zona
Munteniei din Țara Românească, a apărut prima carte tipărită din Țările Române, o
carte de rugăciuni în limba slavonă, numită Liturghierul. Apoi, în Principatul
Transilvaniei, vrând să convertească românii la protestantism, sașii le tipăresc cărţi
bisericeşti în româneşte, fiind primele tipografii în limba română. Cel mai important
fapt cultural este opera tipografică a Diaconului Coresi, care a editat în total circa 35
de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile
românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român, dar și apariția limbii
române literare. Prima carte tiparită a fost la Sibiu, în 1544 și se numește
„Catehismul Românesc”. Tiparul, apăruse în Germania cu aproximativ 60 de ani în
urmă (cca 1439). În secolul al XVI-lea sunt înfiinţate tipografii la Bucureşti,
Târgovişte, Braşov, Iaşi, Alba Iulia, Râmnic, Buzău, Blaj;

2) În secolul XVII - scrierile cronicarilor Ion Neculce, Grigore Ureche şi Miron Costin,
reprezentanți ai umanismului târziu în Țările Române (umanismul european se
încheie în secolul XVI) și alții. Civilizaţia Apusului îşi arată adevărata influenţă asupra
românilor prin polonezi. Popor de cultură europeană, datorită culturii lor latine,
polonezii au, încă din veacul al XVI-lea, o mare influenţă asupra spaţiului românesc.
Grigore Ureche, Costineştii, mitropolitul Dosoftei şi alţii sunt mai mult sau mai puţin
familiarizaţi cu cultura apuseană, ştiu însă limba poloneză şi pe cea latină, în care
puteau citi mai mult. În jurul lor, alţii, mai puţin cărturari, învaţă şi ei ceva de la ei. Ion
 Neculce, de exemplu, deși nu cunoştea vreo limbă străină, e şi el un om cultivat.
Aceşti cărturari şi principele Dimitrie Cantemir, cosmopolit, având o vastă cultură
europeană, constituie o veritabilă mişcare culturală capabilă să sincronizeze Ţările
Române cu Europa. Cronica lui Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, care
acoperă perioada 1359 - 1594, este o foarte importantă sursă de informații despre
viața, evenimentele și personalitățile din Moldova. Este printre primele texte laice și
literare în românește. Datorită dimensiunii ei, precum și informațiilor pe care le
conține, este, probabil, cel mai important document românesc din secolul al 17-lea.
Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești, a fost un mare patron al artelor și
a fost o figura locală a Renașterii Apusene. În timpul domniei lui Șerban Cantacuzino,
călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au publicat în 1688 prima Biblie
tradusă în limba română (Biblia de la București). Primele încercări reușite de a scrie
poezii în limba română s-au făcut în 1673, atunci când Dosoftei, un înalt cleric
moldovean, de asemea cărturar, poet (considerat chiar primul) și traducător, a
publicat o versiune în română a Psalmilor. Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei
în 1693, apoi între 1710-11, a fost, fără îndoială, cea mai mare personalitate a
perioadei respective din Moldova. El a fost un prolific om de litere, cu interese în
filozofie, istorie, muzică, lingvistică, etnografie și geografie. Cele mai importante
lucrări ale sale sunt Descriptio Moldaviae, care conține informații despre regiunea
Moldova din estul României, scrisă în latină și publicată în 1769 și Hronicul vechimii
romano-moldo-vlahilor, o primă istorie critică a României. Dimitrie Cantemir a fost
cunoscut în Europa educată ca un savant remarcabil, autor al mai multor scrieri în
latină: nu numai Descriptio Moldaviae, dar și o istorie a Imperiului Otoman denumită
„Incrementa atque decrementa aulae Othomanicae” reprezintă primul tratat de
istorie despre Imperiul Otoman, fiind o lucrare de referință în Europa până în secolul
al 19-lea. El este considerat de unii cercetători ca umanist iar de altii, chiar
preiluminist. Pentru activitatea sa ştiinţifică şi literară, Cantemir a fost ales membru
al Academiei din Berlin. Una dintre cele mai importante personalități de origine
română care s-a născut în Transilvania a fost Nicolaus Olahus (Oláh în limba maghiară
vine de la valah, un mai vechi cuvânt pentru români), istoric, politician și episcop în
Regatul Ungariei și unul din reprezentanții de seamă ai umanismului în Europa.

3) În secolul XVIII - s-a ridicat o mișcare de emancipare cunoscută sub denumirea de

Școala Ardeleană, care a accentuat vechile origini latine ale poporului român și a pus
bazele alfabetului latin al limbii române (care, în cele din urmă, va înlocui scrierea
chirilică). În Transilvania, deși au fost populația majoritară, românii s-au văzut doar o
"națiune tolerată" de către conducerea austriacă a provinciei și nu au fost
 reprezentați în mod proporțional în viața politică și în Dieta Transilvaniei. Fruntași ai
acestei mișcări au acceptat sa primească supremația Papei de la Roma în biserica
română din Transilvania, punând bazele Bisericii Unite sau Greco-Catolice românești.
În 1791, reprezentanți ai românilor transilvăneni au emis o petiție către Împăratul
Leopold II al Austriei, numită „Supplex Libellus Valachorum” inspirată de Declarația
drepturilor omului și ale cetățeanului din Franța, și cerând drepturi politice egale cu
alte etnii pentru românii din Transilvania. Astfel, a început mișcarea națională pentru
emancipare a acestei colectivități. Printre alții, Samuil Mlicu, Gheorghe Şincai, Petru
Maior şi loan Budai-Deleanu au promovat ideologia naţională, fiind iluminişti care se
afirmă în aceeaşi perioadă cu iluminiştii europeni. Iluminismul a fost o expresie a
spiritului european. În secolul al XIX-lea, Ţările Române au fost, „reeuropenizate”,
rezonând cu Europa la 1848, la 1856 şi în 1918.

4) Mijlocul secolului al XIX-lea - se constată o reluare a legăturilor dintre Ţările Române

şi Europa, meritul fiind al generaţiei paşoptiste. Perioadă sub influenţa Occidentului,
într-o fecundă competiţie pe care o execită civilizaţia franceză şi cea germană.
Adunarea fruntaşilor Revoluţiei Române de la 1848, reprezentată de personalităţi ca
Nicolae Bălcescu (istoric, scriitor și revoluționar), Mihail Kogălniceanu (scriitor,
politician și primul ministru al României), fraţii Brătianu, fraţii Golescu, Vasile Conta,
Vasile Alecsandri (politician, poet și dramaturg), Andrei Mureșanu (publicist și
creatorul actualului imn al României, ”Deșteaptă-te, române!”), P. P. Carp, Titu
Maiorescu, A. D. Xenopol, Ioan Slavici, Petru Poni şi mulţi alţii, care au creat o
mişcare politică şi culturală de amploare europeană. Plecaţi la studii în străinătate, în
special la Paris, dar şi la Viena şi Berlin, tinerii români (bonjuriştii) au adus din
Occident învăţătură şi soluţii pentru construirea unui stat naţional modern. Mulţi
dintre ei erau membrii ai unor loji masonice franceze, aveau legături cu cercurile
politice radicale sau chiar socialiste, erau prieteni cu ilustre personalităţi franceze
(Jules Michelet, Edgar Quinet), fapt care a avut beneficii pentru românii de acasă.
Intelectualii români şi-au pus, însă, şi întrebări privind corectitudinea căii alese în
celebra teorie a formelor fără fond, una dintre cele mai importante controverse ale
istorie şi culturii române. Ea a fost enunţată iniţial de Ioan Heliade Rădulescu, Alecu
Russo, Barbu Catargiu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, dar junimiştii au sintetizat-o
în formula potrivită. Titu Maiorescu, în celebrul său articol ,,În contra direcţiei de
astăzi în cultura română’’, a expus principalele idei: societatea română modernă era
considerată o imitaţie a celei occidentale; exponenţii acestei mişcări, tinerimea
imigrantă, au împrumutat efectele civilizaţiei occidentale, numai formele, nu şi
fundamentele ei istorice necesare, fondul; principalele instituţii româneşti moderne
 sunt golite de conţinut, pretenţii fără fond. În secolul XIX, în anii premergători
revoluției de la 1848, tinerii români care au studiat la Paris au preluat ideile politice
romantice: libertate, egalitate şi formarea statului national, pe care le-au
popularizat în Tara Românească şi Moldova in timpul revolutiilor de la 1848, iar in
1859 au realizat Unirea Principatelor. El au fot numiti paşoptişti. Tot în secolul XIX, în
perioada 1870-1889, Mihai Eminescu se afirmă ca ultimul mare reprezentant al
romantismului european.

Secolul 20
În prima jumătate a secolului al XX-lea s-a impus o nouă sincronizare a culturii şi
civilizaţiei româneşti cu valorile culturale apusene. Personalităţi ca Dimitrie Gusti, P.P.
Negulescu, Simion Mehedinţi, Dan Barbilian (mai cunoscut sub numele de Ion Barbu),
Lucian Blaga, Alexandru Rosetti sunt doar câţiva dintr-o pleiadă strălucită de savanţi
români integraţi în spiritul european. Poetul Tristan Tzara a pus bazele unui curent cultural
numit dadaism, care a revoluţionat literatura şi mai ales artele plastice. Filozoful şi scriitorul
Mircea Eliade a fost fondatorul unei noi discipline ştiinţifice, istoria religiilor. Dramaturgul
Eugen Ionescu a fost unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului. Sculptorul Constantin
Brâncuşi a revoluţionat acest domeniu al artelor plastice. Compozitorul şi violonistul
George Enescu a făcut cunoscută muzica românească pe marile scene ale lumii, de la Viena
şi Paris la New York. Originalitatea compoziţiilor sale a constat tocmai în faptul că s-a
inspirat din folclorul românesc. Aceşti scriitori şi artişti s-au afirmat în prima jumătate a
secolului XX (unii au continuat activitatea şi după 1950) şi au trăit mai ales în exil, la care au
consimţit de bună voie.

 La începutul secolului al XX-lea, Occidentul beneficiază de contribuţia unor mari

personalităţi de origine română: Martha Bibescu, Emil Racoviţă, Aurel Vlaicu, Henri
Coandă, creatorul primului motor cu reacție, Traian Vuia, contesa Anna de Noailles.
Piatra de temelie a teatrului românesc original este opera dramaturgului şi prozatorului
Ion Luca Caragiale (1852 – 1912). Lucia Sturdza Bulandra a fost actrița cea mai
 reprezentativă pentru această perioadă. S-au evidențiat si un număr mare de pictori,
printre care Ştefan Luchian, care este unul dintre fondatorii picturii româneşti
moderne.

 În epoca interbelică, cultura europeană a secolului al XX-lea a fost influenţată de

schimbările în modul de viaţă şi mentalitatea oamenilor, produse de Primul Război
Mondial. Constituirea statului naţional unitar şi afirmarea României în rândul statelor
europene moderne s-a reflectat în plan cultural printr-o amplă efervescenţă a formelor
şi modalităţilor de expresie, ca şi prin deschiderea spre cultura europeană, fără a nega
valoarea specificului național. Cultură română a cunoscut un moment de excepţională
dezvoltare, îmbogăţind-o pe cea europeană cu operele lui Constantin Brâncuşi (creatorul
sculpturii moderne), Emil Cioran (un mare eseist revendicat şi de cultura franceză),
Nicolae Iorga (istoric de anvergură europeană) etc. În această perioadă, au existat două
orientări în cultura română, relatia dintre ele reprezentând un subiect de polemici
aprinse intre personalitati remarcabile. una care îi grupa pe intelectualii numiţi
europenişti şi alta pe cei tradiţionalişti:
 Europeniştii considerau că România trebuie să se dezvolte din punct de vedere
economic, social şi cultural urmând modelul Europei occidentale. Liderul
europeniştilor era criticul literar Eugen Lovinescu, care, în lucrarea ”Istoria
civilizaţiei române moderne”, a expus teoria sincronismului. Lovinescu i-a criticat
pe cei care idealizau lumea rurală românească şi a considerat că civilizaţia română
modernă s-a născut odată cu începuturile contactelor culturale cu Europa
occidentală, din prima jumătate a secolului XIX. Lovinescu a utilizat termenul de
sincronism pentru a denumi recuperarea decalajului dintre civilizaţia românească
şi cea a Europei occidentale. Elitele din secolul XIX au reuşit să şteargă enormele
diferenţe dintre România şi occident prin adoptarea instituţiilor şi moravurilor din
ţările occidentale puternic industrializate şi urbanizate. La început, preluarea a
fost pur şi simplu imitaţie superficială şi neselectivă, dar ulterior ea s-a
transformat într-o adaptare a civilizaţiei occidentale la cea românească. Lovinescu
arăta că în perioada interbelică civilizaţia românească ajunsese să semene din ce
în ce mai mult cu cea occidentală. Clasele sociale urbane, adică burghezia şi
intelectualii, au avut şi vor avea rolul de a promova civilizaţia occidentală în
rândurile românilor. Principalele reviste ale europeniştilor au fost Sburătorul şi
Contimporanul. Aici au publicat Ion Barbu, Camil Petrescu, George Bacovia,
Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu.
 Tradiţionaliştii căutau modele pentru dezvoltarea României în trecutul autohton.
Ei considerau că civilizaţia românească este predominant rurală, astfel că
importurile culturale din occidentul urbanizat nu se potrivesc specificului nostru
naţional. Cei mai muţi tradiţionalişti s-au grupat în jurul revistei Gândirea,
 condusă de Nichifor Crainic. Nichifor Crainic a fost iniţiatorul curentului numit
ortodoxism, care pornea de la ideea că cea mai înaltă dezvoltare a spiritului uman
o reprezintă cultura creştină. Teoriile sale de filosofia culturii se bazau pe operele
Părinţilor Bisericii şi pe scrieri ale teologilor moderni, cum au fost Serghei
Bulgakov sau Nikolai Berdiaev. Crainic a considerat că spiritualitatea ţăranului
român este în primul rând religioasă, iar intelectualii români din secolele XIX şi XX,
adepţi ai civilizaţiei occidentale, s-au izolat de popor şi au depărtat civilizaţia
românească de la cursul său normal de dezvoltare. Dintre colaboratorii revistei
Gândirea îi amintim pe Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ionel
Teodoreanu, Camil Petrescu, George Bacovia etc.
 De fapt, cei mai mulţi dintre tradiţionalişti au avut ca surse de inspiraţie cultura
tradiţională, dar din punct de vedere al expresiei artistice s-au integrat în curente
moderniste ale vremii lor. De altfel, mulţi dintre ei au colaborat şi la revistele
europeniste şi la cele tradiţionaliste. În ambele procese, nelipsite de polemici, de
confruntări între conservatori şi avocaţii progresului, asimilarea culturii
occidentale şi capitalizarea tradiţiilor locale s-au dovedit a fi foarte benefice.

 Sincronizarea României cu Europa a fost întreruptă în anii de după Al Doilea Război

Mondial (perioada postbelică), după circa 4 ani de restrângere gravă a libertăților, sub
regimul fascist, care s-a alăturat Germaniei naziste în politica ei genocidă, s-a instaurat
regimul comunist în țara noastră. În anii comunismului, multor intelectuali li s-a impus
tăcerea, prin lipsa de acces la publicare, alţii au fost suprimaţi fizic, unii dintre ei au
refuzat să colaboreze, în timp ce alţii au „făcut pace” cu comunismul. Regimul comunist
a controlat producţia culturală atât în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi a lui
Nicolae Ceauşescu, de aceea cultura română a avut perioade în care artiştii de valoare
nu s-au putut exprima. Anii '60 şi, într-o anumită măsură, anii '70 au fost cei mai benefici
pentru artiştii românii, iar în anii '50 şi '80 s-a manifestat cel mai dur cenzura comunistă.
Acesta a dorit transformarea intelectualilor în ,,aparatici”, adică funcţionari în aparatul
de propagandă. Literatura a devenit angajată social, proletcultistă. Un ,,nou trecut” a
fost produs în România decătre istoriografia noastră în conformitate cu noua ideologie
naţională. Un adevărat război contra celor de ,,dincolo”, etichetaţi ca denigratori ai
valorilor naţionale, s-a dezlănţuit în interior. Cu foarte mici excepţii însă, România a
manifestat constant o lipsă de interes faţă de cultura românească din timpul regimului
comunist. Puterea a cheltuit sume considerabile pentru a,,împânzi” Occidentul cu
manifestări culturale (cărţi, spectacole, expoziţii de artă, filme), dar impactul lor a fost
slab. Cu toate acestea s-au consemnat unele progrese, care au îmbogăţit patrimoniul
ştiinţific universal, rezultate remarcabile fiind înregistrare în: medicină (Ana Aslan),
istorie (Constantin C. Giurescu), literatură (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Marin
Preda, Nichita Stănescu) tehnică (Elie Carafoli), în artă, şi în plan social, mai ales în
 statele occidentale, dezvoltarea rapidă a mijloacelor de comunicare în masă au produs
anumite modificări ale practicilor culturale în favoarea cinematografiei, a televiziunii şi a
noilor tehnologii informatice. În arhitectură s-a impus concepţia funcţională, modernă,
cu noi forme şi materiale (aluminiu, beton, sticlă). Modelele arhitecturale au accentuat
caracterul funcţional şi social al edificiilor. Unii scriitori au obţinut inclusiv recunoaşterea
internaţională. Astfel, mai mulţi poeţi şi prozatori români au primit premiul Herder, o
prestigioasă distincţie pentru artă, ştiinţă şi literatură, acordată de universităţi din
Austria şi Germania pentru scriitori din Europa Centrală şi de Est. Tudor Arghezi, Zaharia
Stancu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Marino etc. au fost laureaţi ai acestui
premiu. Fără îndoială, liderul acestei generaţii este Nichita Stănescu, poetul care a fost
tradus în mai multe limbi europene şi a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru
literatură în 1980. O altă consecinţă a atitudinii comuniste faţă de elite, în general, a fost
apariţia, pentru prima dată în istoria României, a unei diaspore adevărate incluzând mari
personalităţi a vieţii ştiinţifice şi culturale: Eugen Ionescu, ajuns membru al Academiei
Franceze, George Emil Palade, premiul Nobel în biologie, Mircea Eliade, Emil Cioran, „cel
mai mare maestru al stilului în scrisul francez după Pascal”, dirijorul Sergiu Celibidache,
muzicianul Constantin Brăiloiu, Vintilă Horia, un romancier care a păstrat spaţiul
românesc ca o constantă în lucrările sale și Paul Goma. Acești mari oameni, deși aflaţi în
exil, au continuat să reprezinte cultura românească. În ciuda acestor lucruri ei erau
etichetaţi ca trădători de ţară. Astfel nici Mircea Eliade, nici Eugen Ionescu sau Emil
Cioran, a căror lucrări s-au publicat în ţară numai sporadic după 1960, nu şi-au mai văzut
locurile de naştere. Numai după Revoluţia din decembrie 1989, procesul de recâştigare
a valorilor diasporei şi de reintegrare a personalităţilor acesteia în cultura ţării a putut fi
început, un proces marcat la rândul lui de tensiuni şi neînţelegeri.

 După înlăturarea regimului comunist, la sfârșitul anului 1989, deschiderea politică a

României spre spaţiul euro-atlantic a fost însoţită de dorinţa de a reveni în marea
familie culturală europeană, ideea europeană devenind o prioritate a dezvoltării
societăţii noastre în pas cu societatea europeană, nu fără a-şi menţine sau conserva
baza naţională. Pe de o parte, eliminarea controlului politic al statului a adus mult visata
libertate de creaţie, dar odată cu această cultură a încetat a fi subvenţionată şi relaţia cu
societatea este guvernată de economia de piaţă, toate acestea stingherind o activitate
culturală adecvată. Pe de altă parte, cultura, şi în primul rând, literatura română, trebuie
să facă faţă competiţiei izvorâte din valul de cultură importată şi cu o mutare a
interesului populaţiei către alte zone ale discursului public (presă, televiziune, internet).
Căutarea de noi politici culturale pare a prevala acum, dincolo de tensiunea implicată de
chiar problemele creaţiei însăşi.
 Mari realizări/ capodopere ale culturii
române

În medicină, o mare contribuție a fost adusă de Nicolae Paulescu prin descoperirea

insulinei. În 1916, Paulescu a descoperit un produs activ antidiabetic în pancreas, substanță
pe care a numit-o pancreină (insulina de astăzi) și pe care a injectat-o unui câine cu diabet,
observând un efect de normalizare în ceea ce privește nivelul glicemiei. Ca urmare a
implicării sale în Primul Război Mondial, munca de cercetare a fost oprită, dar omul de
știință și-a reluat activitatea imediat după încheierea războiului. În 1921 a publicat lucrarea
cu titlul Pancreina și procedura fabricației sale, cerându-și astfel drepturile pentru metoda
de realizare a acesteia.

Scaunul ejectabil. Dacă la sfârșitul sec. XIX, inceputul sec. XX, mulți entuziaști ai aviației
erau preocupați de construcția avioanelor si de pilotarea acestora, un tânăr pe nume
Anastase Dragomir și-a concentrat atenția pe siguranța aparatelor de zbor si mai ales a
pasagerilor de la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, precum mulți dintre tinerii
acelei perioade, de problemele aviației. A plecat în Franța, unde a lucrat la mai multe uzine
de avioane. Aici și-a perfecționat propriul său sistem pentru salvarea piloților și a
pasagerilor în caz de accidente. La 3 noiembrie 1928, a înregistrat, in Franța, cererea de
brevet “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion
aerienne” si a obtinut Brevetul nr. 678566 din 2
aprilie 1930 pentru “cabina catapultabilă”.
Această invenție era “un nou sistem de
parașutare din aparatele de locomotie aeriana,
fiecare pasager având o parașută proprie care
permite, în momentul critic, eliberarea acestui
ansamblu de avion, astfel încât parașuta,
împreuna cu pasagerul instalat pe scaun, să
treacă printr-o deschizătură a podelei”.
Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-
parașută sa aiba mai multe comenzi, menvrabile de catre pilot. In 1950, Anastase Dragomir
a obtinut un nou brevet, romanesc, cu nr. 40658, pentru “celula parasutata”, care consta in
folosirea unui spatar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru
ca in 1959 sa inregistreze o alta cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de
transport echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet romanesc nr.
41424 din 1960). Ideea roamanului se va concretiza prin aparitia, la noile tipuri de avioane
supersonice militare, a scaunul ejectabil.

Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino. Academician, medic, microbiolog, profesor

universitar roman, fondator al scolii românești de imunologie si patologie experimentala, a
desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric si vaccinarea
antiholerica. Pe baza cercetărilor desfășurate in această direcție, medicul a pus la punct o
metoda de vaccinare antiholerica, numita “Metoda Cantacuzino”, folosita si astazi in tarile
unde se mai semnalează cazuri de holera. Implicându-se in studiul holerei, tifosului
exantematic si tuberculozei, aduce contribuții remarcabile. A creat notiunea de imunitate
prin contact. In campania din 1913, a condus prima vaccinare antiholerica masiva in
focarele infecțioase, cunoscuta in stiinta ca „Marea experiență românească”, care a salvat
multe mii de vieți, si a initiat masurile de combatere a epidemiei de holera. In Primul Razboi
Mondial, in calitate de conducător al serviciilor sanitare militare si civile, a luat masurile de
combatere a marii epidemii de tifos exantematic. Creeaza o serie de lucrari ca: descoperirea
imunitatii celulare si umorale, sensibilitatea si lipsa de imunitate a organismului fata de
scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei si vaccinoterapiei. Introduce vaccinul
lui Calmette, iar în 1912 creeaza vaccinul antitific.

Gerovital. Medic român specialist in gerontologie, academician din 1974 si director al

Institutului National de Geriatrie si Gerontologie, Ana Aslan a evidențiat importanța
procainei in ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scara larga in
clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul geriatric a fost
preparat in anul 1952 si brevetat in peste 30 de tari. In același, an ia ființă Institutul
National de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model
pentru tarile dezvoltate, prin asistenta clinica si cercetare. „Ana Aslan” are, anual, mii de
pacienti. Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrânirii au convins încă de la început, aducând
institutului pacienți cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale,
prințese, conți si directori ai unor mari bănci ale lumii. Renumele produselor “Aslan” a
trecut si Oceanul, John Kennedy recurgând, pentru o afecțiune a coloanei vertebrale, la un
tratament la domiciliu cu “Gerovital”.
Avionul cu Reactie – Henri Coanda. In Octombrie 1910, Marele Palat de pe Champs-Elisee,
Paris, a găzduit cea de-a doua editie a Expozitiei Internaționale de Aeronautica. Au fost
expuse cele mai noi piese de aviatie. Cea mai interesanta mașinărie, care a atras atentia
multora, a fost un avion roșu, fără elice, pe a carui plăcuța metalica din scria: COANDA-
1910. Acest avion trezit interesul atenția oamenilor nu numai pentru ca nu avea elice, ci si
pentru ca era total diferit fata de ceea ce numeau ei pana atunci „avion”. Mașinăria avea
doua aripi duble si un singur loc, o anvergura de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de
420 kg si o forta a propulsiei de 220 kg. Cea mai interesanta parte din avionul lui Coanda era
sistemul de propulsie, o adevărată revoluție in construcția de motoare de avioane, care
avea sa constituie soluția viitorului. Motorul cu reacție, inventat si construit pentru prima
oara de catre Henri Coanda era compus
dintr-un motor-piston cu patru cilindri,
racit cu apa si dezvolta 50 de cai-putere
la 1000 de rotatii pe minut. Acest
motor-piston era conectat la o tija care
rotea multiplicatorul de rotatii;
miscarea era transmisa compresorului
care castiga o rotatie de 4000 de rotatii
pe minut. Forta de propulsie era de 220
kgf, mult mai mare decat daca motorul-
piston era conectat la o elice. Multi vizitatori ai expozitiei au fost suspiciosi privind
decolarea avionului, pana la o demonstratie accidentala a lui Coanda, când, dorind doar sa
verifice motorul, avionul a inceput sa meargă din ce in ce mai repede, pana si-a luat zborul.
Impresionat de flacarile produse de motor si ingrijorat de faptul ca nu mai pilotase un avion
pana atunci, ci doar planoare, Henry a pierdut controlul masinariei, care a pierdut din
inaltime si viteza pana cand a aterizat fortat. Aceasta incercare a constituit primul zbor cu
un avion echipat cu un motor cu reactie. Astfel, cu 30 de ani inainte de Heinkel, Campini si
Whittle, Coanda a construit si a zburat cu primul avion cu reactie.

Gheorghe Botezatu: in 1920, a calculat traiectoriile posibile Pământ – Lună, folosite la

pregătirea programelor “Apollo” (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost
si seful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo” care a dus
primul om pe Luna.

Celebrele Rapsodii Române ale lui George Enescu. Ele au fost compuse în perioada 1901-
1902 (la numai 20-21 ani) la Paris, premiera a avut loc în data de 23 februarie 1903, într-un
concert dirijat de compozitor și Eduard Wachmann la Ateneul Român, și au fost publicate în
1904 la editura muzicală pariziană Enoch (Éditions Enoch). Sunt miniaturi simfonice bazate
pe folclor (preponderent orășenesc) și pe prezentarea unui grupaj de melodii tip potpuriu,
cu secvențe dezvoltătoare. Caracterul lor exotic, dinamismul, frumusețea melodică,
orchestrația spectaculoasă au făcut ca aceste piese să intre repede în repertoriul marilor
orchestre și să fie interpretate în concert ori în înregistrări discrografice de către
majoritatea marilor dirijori ai lumii.

Omulețul lui Gopo. Fiind un spirit inovator și nonconformist,

Gopo a încercat întotdeauna să depășească barierele tehnice
și modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a
întreprins. „Omulețul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omulețul”,
creația lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud și schițat
din câteva linii, care interpretează însă atât de complet
problemele lumii contemporane. Mai târziu a mărturisit că
nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea
tehnică a filmelor americane de animație, Gopo a inițiat o
revoltă anti-Disney. Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'or) la Cannes (1957) cu
Scurtă istorie, a fost și cel mai mare. Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obținând
Marele Premiu pentru cel mai bun film de animație, la Festivalul de Film de la Tours), dar
Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul și-a abandonat pentru
moment Omulețul.

O pilă electrică, de producție românească, furnizeaza energie de 56 de ani, fără

intrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de știință, inginer, fizician
si inventator a declarat, cu o jumatate de secol in urma, ca ea va funcționa vesnic. In
Muzeul National Tehnic „Dimitrie Leonida” din Bucuresti exista un obiect de patrimoniu
care sta intr-un seif metalic blindat, chiar in biroul directorului muzeului. Este vorba despre
„Pila termoelectrica cu temperatura uniforma”, cunoscuta sub numele de „Pila lui
Karpen”, realizata in 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adica un dispozitiv
care generează energie la nesfârșit fara interventie din exterior. Desi ar fi trebuit sa se
opreasca de multe decenii, „Pila lui Karpen” se încăpățânează sa functioneze, asa cum a
prevazut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al
omenirii. Un aparat care sa se miste la nesfârșit, fara sa primeasca impulsuri exterioare, ar
rezolva definitiv setea de energie a civilizatiei actuale. In epoca moderna insa, acest vis a
fost abandonat pe considerentul ca ar fi o utopie. Cei ce au continuat totuși sa caute
solutia, au fost marginalizati, lumea oamenilor de știința considerandu-i nebuni. Perpetuum
mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician roman s-a încăpățânat sa-l
construiască. Si se pare ca a reusit. Nicolae Vasilescu-Karpen a inceput sa lucreze la teoria
unei pile electrice care sa genereze energie la nesfarsit inca inainte de Primul Razboi
Mondial. „Pila” a fost brevetata in 1922. Era vorba, in fapt, despre doua pile electrice
legate in serie, care pun in miscare un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul sau,
misca o paleta conectata la un întrerupător. La fiecare jumatate de rotire paleta deschidea
circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotație sa-l închidă. Timpul de rotație a elicei era
calculat in asa fel incat pilele sa aiba timp de reincarcare, respectiv pentru refacerea
polaritatii in perioada cat circuitul este deschis. O astfel de pila de proporții ar putea
alimenta o nava spațială.

Expresionismul a apărut în Europa de Nord la începutul secolului XX şi s-a manifestat cu

precădere în Germania. Artiştii expresionişti căutau să redea esenţa lucrurilor sau a
fenomenelor, deformând în mod voit realitatea fizică pentru a surprinde expresia
psihologică. Expresioniştii au prezentat, în general, o viziune pesimistă asupra realităţii. În
pictură, expresioniştii au fost interesaţi de teme ca frica, disperarea, moartea şi au folosit ca
modalităţi de exprimare culori intense şi linii frânte. Cel mai reprezentativ artist
expresionist este pictorul norvegian Edvard Munch iar lucrarea sa cea mai celebră este
”Strigătul”. În literatură, expresioniştii au avut ca temă predilectă valorificarea miturilor.
Din această perspectivă, scriitorul român care se încadrează acestui curent este Lucian
Blaga.

Tristan Tzara împreună cu mai mulţi tineri de diverse naţionalităţi, a creat, în Elveţia, în
perioada Primului Război Mondial, un curent cultural numit dadaism. Dadaismul era o
mişcare culturală apărută ca protest faţă de civilizaţia modernă; dadaiştii considerau că
civilizaţia modernă dusese la devastatorul război mondial, astfel că ei au negat valorile
acesteia. Membrii mişcării contestau esenţa modernităţii, şi anume, gândirea raţională şi
valorile estetice bazate pe căutarea frumuseţii eterne. De aceea dadaismul s-a manifestat
ca promotor al libertăţii neînfrânate a individului, al iraţionalului, al imperfecţiunii şi ca un
contestatar al ordinii şi al purităţii formelor artistice. „Reţeta” poeziei perfecte pe care o
propune tzara este sugestivă pentru felul în care dadaiştii înţelegeau actul artistic: se ia un
ziar din care se decupează cuvinte la întâmplare, se amestecă toate şi se extrag pe rând,
apoi se copiază în ordinea în care au fost extrase şi astfel a apărut o poezie originală şi
reprezentativă pentru creatorul ei. Inclusiv termenul care denumea curentul cultural, dada,
fusese găsit prin deschiderea unui dicţionar la întâmplare, arătând cât de arbitrar poate fi
actul artistic. Dadaismul a stat la baza mişcării suprarealiste. Dintre adepţii curentului dada,
poetul André Breton şi artistul plastic Marcel Duchamp au devenit apoi membrii de bază ai
suprarealismului.
 Suprarealismul a fost o mişcare artistică apărută în Franţa în perioada interbelică care a
contestat valorile morale şi sociale ale epocii şi toate formele de expresie raţională în artă,
înlocuindu-le cu valorizarea instinctului, a visului, a inconştientului, a iraţionalului. Cea
mai importantă sursă a artei suprarealiste a fost psihanaliza. Suprarealismul a apărut ca
prelungire a mişcării dadaiste, iniţiată de românul Tristan Tzara. Cei mai importanţi artişti
suprarealişti au fost poetul André Breton, pictorii Juan Miró, René Magritte şi Salvador
Dali.

Pădurea spânzuraților este un roman de război și de analiză

psihologică scris de Liviu Rebreanu și publicat în 1922 de
către Editura Cartea Românească din București. Romanul
reia tema nuvelei anterioare „Catastrofa” (1919),
completând-o cu evenimente inspirate din tragedia reală a
fratelui scriitorului, sublocotenentul Emil Rebreanu, ce
fusese condamnat la moarte și executat în mai 1917 prin
spânzurare la Ghimeș pentru încercarea de a traversa
frontul în scopul de a se alătura Armatei Române. Romanul
a obținut „Marele premiu al romanului” acordat în 1924 de
Societatea Scriitorilor Români și a fost tradus în peste
douăzeci de limbi străine. El a stat la baza unui film omonim
regizat de Liviu Ciulei după un scenariu scris de Titus
Popovici, care a avut premiera la 16 martie 1965. Ecranizarea cinematografică a obținut
Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (1965).

În martie 1906, Traian Vuia realizează la

Paris primul zbor din lume cu un aparat
mai greu decât aerul, dotat exclusiv cu
mijloace proprii de bord, în ciuda
faptului că Academia de Știine îi
respinsese proiectul pentru că ar fi fost
prea utopic. Vuia nu a renunțat la
proiect și se înscrise pentru un brevet,
acordat pe 17 august 1903 și publicat
pe 16 octombrie 1903. Invenția
brevetată se numește aeroplan automobil.
Cibernetica studiază și modul în care sistemele se modifică sau permit modificări pentru a-
și optimiza acțiunile. Medicul Ștefan Odobleja este creatorul psihociberneticii și al
ciberneticii generalizate și a scris despre aceasta în 1929 în studiul „Metoda de
transonanță toracică“ în care enunța și legea reversibilității. În 1937 anunță și opera sa
principală: „Psihologia consonatistă“, prin care face publică prima variantă a concepției
cibernetice generalizate si demonstrează caracterul mulți și interdisciplinar al acesteia.
Cibernetica este teoria controlului prin retroacțiune. Termenul s-a răspândit mai ales in
legătură cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg: cibernetica se ocupa de
modul in care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucrează informațiile si reacționează
la acestea; tot cibernetica se interesează de modul in care sistemele se modifica sau permit
modificări pentru a-si optimiza acțiunile. Modelul cibernetic, pornind de la observații,
intuiție si rațiune, creat de Odobleja in 1938 – 1939, dar vehiculat zece ani mai târziu in
literatura americana si apoi in cea europeana, a fost utilizat si aplicat intr-o varietate de
domenii.

Personalită ți marcante
În artă, mai exact în sculptura modernă
românească şi universală, s-a facut simtita
apariţia lui Constantin Brâncuşi (1876 – 1957)
care s-a dovedit, prin operele sale, un
precursor al artei abstracte, un inovator al
cuvântului sculptură, prin imersiune în sursele
primordiale a creaţiei folclorice. El este
considerat de majoritatea criticilor de artă cel
mai important sculptor al secolului XX şi unul
dintre
cei mai mari artişti ai tuturor timpurilor. Cele mai
cunoscute opere le sale sunt ”Pasărea în văzduh”
(din care a creat mai multe variante în marmură şi
bronz în anii 1920), ”Cocoşul”, ”Noul născut” şi
ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (realizat în
perioada 1937-1938), care cuprinde ”Masa tăcerii”,
”Poarta sărutului” şi ”Coloana infinitului”. Sursa
fundamentală de inspiraţie a operelor sale rămâne arta populară din zona Gorjului, acolo
unde s-a născut. Brâncuşi a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii şi a căutat, în opera
sa, să redea esenţa lucrurilor. De aceea el a redus formele la ceea ce era mai reprezentativ
pentru fiecare dintre ele, eliminând detaliile de prisos. În întreaga sa operă a folosit câteva
motive care alcătuiesc esenţa lumii: sfera, ca simbolul al perfecţiunii, oul, ca simbol al
genezei, inelul, ca simbol al unităţii, zborul ca simbol al căutării idealului. Marele critic de
artă Giulio Carlo Argan spunea despre Brâncuşi că este ”singurul artist din zilele noastre
care a ajuns până la origine, la rădăcina lucrurilor, la frontiera dintre real şi sacru, omul care
se află la baza restructurării limbajului sculptural al lumii din secolul XX”.

În domeniul istoriei, personalitatea covârşitoare a

istoricului Nicolae Iorga (1871-1940) a adus în dezbatere
europeană atât istoriografia română cât şi istoria românilor,
dovedindu-și timpuriu formidabila putere de cercetare ca
editor de documente privind istoria românilor, când aceasta
era doar parţial cunoscută. Istoric, om de stat, ziarist,
dramaturg şi poet, s-a născut la Botoşani, a studiat la
universităţile din Iaşi, Berlin şi Paris. Predând la o
universitate nouă, într-o ţară care-şi dobândise de curând
independenţa şi aparţinând unei naţiuni care nu-şi
îndeplinise încă unitatea naţională, Iorga s-a simţit chemat la conducerea vieţii academice,
precum şi la rolurile de reformator al societăţii româneşti şi de lider politic. A creat trei
reviste istorice, cărora le-a furnizat material cu regularitate, a susţinut mai multe reviste
literare, a condus un ziar timp de 33 de ani, a întemeiat trei institute, şi-a asumat sarcina de
a proteja monumentele istorice ale ţării sale şi a întreprins o reformă a educaţiei atunci
când a fost prim-ministru (1931-1932).

În domeniul literaturii, Mircea Eliade, considerat cel mai

mare istoric al religiilor, este cunoscut ca prozator, filosof şi
istoric al religiilor; în toate aceste domenii a creat opere
care au avut un mare succes internaţional. Un rol
important în cariera sa a avut-o experienţa trăită în India în
perioada interbelică, unde a studiat civilizaţia indiană şi a
experimentat practicile yoga. Reîntors la Bucureşti, a
obţinut titlul de doctor cu o teză despre yoga, pe care a publicat-o apoi în limba franceză în
1936. Tot în urma experienţei indiene, a scris un roman de dragoste, Maitreyi, ajuns apoi
celebru în întreaga Europă, fiind tradus în numeroase limbi europene. Lucrarea sa de istorie
a religiilor, publicată în limba franceză în 1949, a avut rapid succes, cunoscând traduceri nu
doar în limbile europene, ci şi în limbi asiatice (japoneză, coreeană). Eliade a ţinut cursuri de
istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti, la Sorbona şi École de Hautes Études în
Franţa iar din 1957 a fost profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. Din 1961
şi până la decesul său, în 1986, a lucrat la monumentala operă „Istoria religiilor” (titlul
exact este „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”), care l-a făcut cel mai celebru dintre
istoricii religiilor din secolul XX. Prima ediţie a lucrării a apărut în 1976. Eliade a elaborat o
viziune comparată a religiilor pornind de la analiza credinţelor religioase neolitic până în
prezent.

Scriitorul Paul Goma a fost un scriitor român comunist, apoi disident anticomunist.
Acesta a trimis la postul de radio „Europa Liberă” (din Marea Britanie) o scrisoare în care
cerea respectarea drepturilor omului în România. Pentru aceasta a fost arestat şi bătut de
Securitate. Ca să evite reacţii la nivel internaţional, securiştii nu l-au eliminat, ci l-au obligat
să părăsească ţara. Goma s-a stabilit la Paris şi a publicat numeroase cărţi în limbile
franceză şi germană despre regimul comunist. În Franţa a scris mai multe romane
document despre regimul comunist din România. În 1981 apare Les chiens de mort,
consacrat experienţelor de reeducare comunistă prin tortură, practicate în 1949-1952 la
închisoarea din Piteşti. Goma a fost singurul scriitor român care a descris, în exil, viaţa în
regimul comunist.

Filosoful Lucian Blaga reprezintă una dintre cele mai mare personalități creatoare a
secolului XX. Opera sa – de poet, filozof, eseist, dramaturg si traducător de poezie –
constituie o sinteză personală de mare originalitate, de profundă inspiratie națională,
alimentată de o uimitoare deschidere spre cele mai variate
aspecte ale spiritului uman: filozofie si stiinţă, istorie şi religie,
şi îndeosebi domeniul complex şi controversat al artelor. El a
căutat izvoarele specificului naţional românesc, ajungând să
pună în evidenţă filonul tracic. El a considerat că obiceiurile şi
credinţele precreştine şi-au pus o amprentă importantă asupra
culturii române. Blaga era de părere că spiritualitatea
românească era cel mai bine reprezentată de lumea satului.
Teoria sa despre stil şi originalitatea culturii a fost influenţată
însă de teoriile psihanalitice ale lui Freud şi Jung. În anii 50,
Blaga a fost nominalizat pentru premiul Nobel, dar autoritătile române ale timpului nu i-au
permis să răspundă anunţului făcut de Academia Regală din Suedia. Însă dacă autorităţile
timpului i-au anulat dreptul la Premiul Nobel, nimeni nu va putea influenţa destinul operei
pe care Blaga a lasat-o urmaşilor săi.

Eugen Ionescu este unul dintre cei mai importanţi autori dramatici ai secolului XX şi
iniţiator al teatrului absurdului, alături de dramaturgul irlandez Samuel Beckett. Ionescu a
debutat în perioada interbelică în România în ipostaza de critic literar. Cariera sa
internaţională începe în 1950, când se joacă pe scena unui teatru din Paris, unde locuia
autorul, piesa „Cântăreaţa cheală”. În anii următori a continuat să publice o serie de piese
care făceau parte din aceeaşi categorie, a teatrului absurdului: ”Scaunele”, ”Lecţia”,
”Rinocerii”, ”Regele moare” etc. În piesele sale, Ionescu evidenţiază barierele de
comunicare pe care le pun între oameni convenţiile sociale şi lipsa de sens pe care o capătă
viaţa oamenilor în societatea modernă excesiv tehnicizată. Opera lui Eugen Ionescu a
cunoscut succesul internaţional, constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de
doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. În 1970, Ionescu a fost ales
membru al Academiei Franceze. În 1990, prestigioasa editură franceză Gallimard a publicat,
în colecţia Biblioteca Pleiadei, opera de teatru completă a lui Ionescu, fiind pentru prima
oară când o ediţie din Biblioteca Pleiadei era consacrată unui artist încă în viaţă.

Vintilă Horia este singurul romancier român care a obținut prestigiosul premiu literar
francez Goncourt, în 1960, pentru romanul său Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în
exil). Până la sfârşitul anului 1960, în Franţa s-au vândut 150 000 de exemplare din roman;
până în 1990 au fost publicate 14 traduceri si 4 ediţii în limba spaniolă (scriitorul a trăit mult
timp în Spania). Romanul are ca subiect exilul poetului latin Ovidiu la Tomis (unde a scris
celebrele poeme ”Tristele”), în anii 8-17 d. Hr. De fapt, Vintilă Horia îl consideră un roman
autobiografic, folosindu-se de poetul antic pentru a explica trăirile sale de exilat.

În domeniul ştiinţelor exacte: Grigore Moisil (1906 – 1973) a fost un matematician

român, considerat părintele informaticii românești cu invenția de circuite electronice
tristabile. Cercetările sale s-au referit în principal la domeniile logica matematică, logica
algebrică, MV-algebra, și ecuatii diferentiale. Moisil a fost, de asemenea, membru al
Academia de Științe din Bologna și a Institutului Internațional de Filosofie. În 1996, IEEE
Computer Society i-a acordat postum Computer Pioneer Adjudecare.
 În domeniul tehnic se pot nota realizari spectaculoase facute de Aurel Vlaicu (1882 –
1913). Chiar dacă viaţa sa a fost curmatǎ brusc, Vlaicu a lăsat în urmǎ contribuţii de
necontestat în domeniul aviaţiei, fiind amintit astăzi drept un
pionier în acest domeniu, dar şi un inginer şi inventator de
excepţie. Printre invenţiile sale se numǎrǎ realizarea unei aripi
cu profil variabil în zbor, în funcţie de unghiul de zbor şi viteza
aparatului, stabilitatea ridicată a avionului şi înclinarea la viraje
fără eleroane, trenul de aterizare uşor - printre primele din lume
cu roţi independente, forma aerodinamică şi construcţia
aproape totală din aluminiu a fuzelajului avionului A. Vlaicu III,
reuşite care i-au adus la 28 octombrie 1948, post-mortem, titlul
de membru de onoare al Academiei Române.

În arhitectură, Anghel Saligny a fost un remarcabil inginer constructor, premergător

mondial al științei construcțiilor metalice și de beton armat, realizator de multiple invenții
și soluții unice în proiectarea și construirea podurilor și a construcțiilor industriale, pentru
fundația cheiurilor portuare și a docurilor, precum și a silozurilor de grâu prin folosirea
prefabricatelor de beton, toate în premieră mondială. A proiectat liniile ferate Adjud - Târgu
Ocna, realizând primele poduri combinate - șosea și cale ferată din țara noastră (1881 -
1882). A proiectat și construit numeroase poduri metalice, înlocuindu-le pe cele
necorespunzătoare, executate de firme străine, așa cum ar fi podul peste Siret, la Cosmești,
de 430 m lungime (1888). Sprijinindu-se pe invenții proprii, construiește, pentru prima oară
în lume, silozuri din beton armat la Brăila și Galați.

Nicolae Grigorescu (1838 – 1907) este primul dintre fondatorii picturii române moderne,
urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru
tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale
secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină
valorile spiritualității românești. Începând de la vârsta de
cincisprezece ani, Nicolae Grigorescu a fost cunoscut sub
apelativul de ”Nicu Zugravu’” datorită unei importante
preocupări pe care a avut-o în realizarea de icoane și
prăznicare la biserica din Băicoi și Mănăstirea Căldărușani,
precum și în zugrăvirea bisericilor de la Mănăstirea Zamfira,
Mănăstirea Agapia și biserica din Puchenii Mari. Picturile
murale de la Zamfira și mai apoi picturile de la Agapia au fost
cele mai remarcabile realizări din viața artistului de până la
douăzeci de ani, ele fiind considerate de către critica de artă o culme în pictura religioasă a
secolului al XIX-lea din România. Nicolae Grigorescu a participat la Războiul de
Independență (1877-1878). În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate
de „pictor de front”, realizând la faţa locului picturi după luptele de la Griviţa şi Rahova,
alte desene şi schiţe, care au stat la baza unor mari compoziții. Din perioada de formare de
la Barbizon, au rămas câteva lucrări de mare valoare artistică, unele dintre ele făcând parte
din Tezaurul României care a fost dus spre păstrare în anul 1917 în Rusia, în timpul
Primului Război Mondial. Dintre lucrările etapei Barbizon, cele mai cunoscute picturi
semnate de Nicolae Grigorescu sunt: Peisaj cu turmă de oi”, „Peisajul din pădure”, „Interior
de curte”, „Toamna la Fontainebleau”, „Intrarea în pădurea Fontainebleau”, „Apus de soare
la Barbizon”, sau „Peisaj cu turmă de oi”.
Concluzii
Păstrându-şi legăturile cu fondul bizantin şi cu cel popular, cultura epocii
moderne româneşti se conectează tot mai accentuat la mişcările artistice
europene, fie ele renascentiste, romantice, academiste, impresioniste ori
expresioniste.

În secolul 20, cultura României nu avut decât de câștigat prin asimilarea sa

cu cultura europeana, fapt datorat de numeroasele personalități care s-au
afirmat și au rezultat din această legătură. Chiar dacă România a fost
aproape izolată de Occident, fiind reprezentată doar de diaspora sa, într-un
final s-au reluat legăturile culturale și cu Țara mamă, care nu s-au mai
întrerupt nici în ziua de azi.
Bibliografie:

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_Rom%C3%A2niei
 https://istorie-bacalaureat-manual.ro/cultura-romana-cultura-
europeana.html
 https://www.scribd.com/doc/191678828/Istorie-Cultura-Romaneasca-
Cultura-Europeana
 https://oradeistorie.ro/cultura-romana-cultura-europeana/
 http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/referat-despre-cultura-
romana-cultura-europeana
 https://www.ebacalaureat.ro/c/cultura-europeana-la-secolului-al-xx-
lea/821
 https://ue.mae.ro/romania/140
 https://pdfcoffee.com/istorie-cultura-romaneasca-cultura-europeana-
pdf-free.html