ROMÂNIA, ÎNTRE OCCIDENT ŞI ORIENT

Întoarcerea în secolul 19

,,Secolul 19 este o altă planetă. Îţi trebuie un anume spirit de aventură ca să te întorci acolo, asumându-
ţi riscul de a trăi, zi de zi, exact ca oamenii vremii, de a te obişnui cu felul lor energic de a fi, cu regulile lor
de conversaţie, cu numeroasele lor obiecte de îmbracaminte obligatoriu de purtat în acelaşi timp pe unul şi
acelaşi trup, cu caii şi cu servitorii lor, cu inima lor moale şi cu tăria lor de caracter,cu oala lor de noapte şi cu
balurile lor, cu teribilele lor pistoale şi cu neajutorarea îngrozitoare în faţa bolii, cu miasmele, cu parfumurile
şi cu sărurile lor, cu puricii si ploşniţele dezgustătoare din hanurile lor, cu privatele din curte, cu scrisorile lor
enorme şi cu felul atât de direct în care ţi se adresează chiar ţie, cititorule, în romanele lor.’’ (Ioana
Pârvulescu-În intimitatea secolului 19)

Apartenenţa României la Orient sau Occident poate fi discutată pe mai multe planuri:geografic, politic, istoric,
religios şi cultural.

Originea latină Românii încearcă să se intereseze de originea lor latină, mai târziu, deoarece, pe când
Occidentul înflorea Renaşterea, ei (românii) se aflau integraţi în cultura slavonă a Răsăritului.

Reperele lor culturale erau greceşti şi slavone, determinate de apartenenţa lor la Biserica Ortodoxă. De
fapt ortodoxismul şi catolocismul împărţiseră Europa în două, indiferent de limbă şi etnii. Românii deşi
vorbeau o limbă romanică, aparţineau, prin ortodoxie, spaţiului slav, ei chiar scriau şi aveau să scrie până în
secolul al X în caractere chirilice.

În secolul al XVIII-lea românii îşi descoperă latinitatea şi astfel se produce o primă deschidere spre
Occident.

Orientarea latinistă se face şi prin intermediul ,,Şcolii Ardelene”, curent apărut pe un fond istoric în
care Transilvania era anexată Imperiului Habsburgic şi o parte din români treceam la greco-catolicism
(catolicism de rit oriental).

În secolul al XIX-lea, prin ideologia naţională, occidentalismul devine un simbol mai puternic decât
bizanţul. Formarea statelor româneşti tardivă, duce la un decolaj considerabil faţă de occident.

Secolul al XVIII-lea a marcat apogeul integrării în lumea balcanică (prin suzeranitatea turcă). Greaca
devine limba de cultură, precum fusese slavon (pe vremuri).

Prin căderea Constantinopolului, Rusia devine o continuare a acestuia şi astfel influenţată prin lupta
pentru putere şi ţările române.

De la a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, românii se orientară spre apus. Raporturile cu Occidentul
au existat încă din Evul Mediu, legăturile cu Ungaria şi Polonia, deschideau o fereastră spre lumea catolică şi
expresia latină a Occidentului.
Secolul al XVIII-lea înseamnă o accentuare a orientalismului

Factorii care au dus la orientarea spre Occident au fost ideologia naţională şi modernizarea. Afirmarea
naţională, concept occidental, este un prim pas spre detaşarea de masa ortodoxă şi slavonă în care se aflau
înglobaţi.

Momentul crucial este 1830. Pe un fond al revoluţiilor, care definesc valorile şi simbolurile care
marchează puternic viaţa oamenilor, moda vestimentară, se schimbă spre a imita cât mai bine pe cea a
Occidentului. Îmbrăcămintea „europeană” a fost avangarda modelului occidental în societatea românească.
Gravurile din 1840 prezintă confruntarea dintre cele 2 lumi în privinţa îmbrăcămintei. Tinerii apar îmbrăcaţi
în stil european, pe când boierii mai vârstnici păstrează îmbrăcămintea orientală. Acestei pendulări îi
corespunde şi cea din domeniul scrisului, până în 1820 literele latine împestriţau alfabetul chirilic, până în
1860, când alfabetul latin a fost introdus în mod oficial.

INFLUENTA FRANȚEI

Franţa, ne-a influenţat mai ales prin limbă, românii familiarizându-se cu aceasta încă din timpul
ocupaţiei ruseşti din 1828-1834. Încetul cu încetul, a început o reînnoire a limbii, iar unele cuvinte slave au
dispărut din vocabular, însă odată cu introducerea alfabetului latin, s-a produs o instabilitate fonetică, dar care
a ajutat limba să dobândească un echilibru.

Genurile literare şi artistice, au fost adoptate din Occident, de la francezi, care au revoluţionat
literatura, trecându-se de la scrierile religioase şi cronici, la elegii romantice, nuvele şi drame istorice.

În arhitectură, stilul oriental se estompează, luându-i locul cel de inspiraţie franceză. Bucureştiul
devine astfel „micul Paris”. Apoi sunt adoptate instituţiile politice, legile, administraţia, justiţia, şcoala,
armata. Se infiinţaseră universităţile (la Iaşi, Bucureşti - 1860; 1879 - Academia Română). Constituţia din
1866 este imitată după cea belgiană din 1833.

Această trecere a fost extrem de bruscă, încât românii nu puteau să se obişnuiască cu aceste schimbări
succesive. Chiar societatea Junimea, lansează teoria formelor fără fond (Titu Maiorescu) în care el afirma că
toate lucrurile adoptate de la Occident au fost adoptate fără contextul istoric, ci doar împrumutate, imitate, o
adaptare formală.

Chiar şi alegerea primului nostru rege, Carol I de Hohenzollen, a fost influenţată de Franţa, care l-a
propus pe acest om ilustru. În timpul acestuia, România reuşeşte să-şi caştige independenţa. România pendula
între Rusia şi Germania, cu care să încheie o alianţă. Opţiunea lui Carol I a fost Germania, poate pentru că era
german la origine, dar un motiv mai important ar fi fost tot această orientare spre Occident. Însă în 1916
România se reorientează spre Antanta, de partea Rusiei, pentru a obţine Transilvania. În 1918 România s-a
putut proclama unită. Al Doilea Război Mondial a readus-o pe România în faţa alegerii, alergând să intre în
război de partea Germaniei în 1941. Dar totodată, România se reorientează spre Rusia în 1944, alegând
orientalismul. Caştigarea războiului de către aliaţi, a dus la instalarea comunismului în România, deoarece se
va elibera numai în 1989. Apoi începe o reorientare spre intrarea în NATO (1992) şi Uniunea Europeană
(2007).
ORTODOXISMUL

Cel mai active fenomen al orientalizarii a fost însă ortodoxismul. Într-o vreme, în care deosebirile
dintre popoare se făceau mai mult prin religie decât prin rasă, el ne-a aruncat în primejdia contopirii în marea
masă a slavilor de sud și apoi de est. Astfel, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică si un alfabet străin
(gând latin exprimat în slove cu cerdacuri), fără a ne ajuta la crearea unei culture și arte naționale.

Nu uităm desigur, însemnătatea mănăstirilor ca focare culturale în epoca voievodală; această relativă
cultură religioasă a fost însă străină prin limbă, cosmopolită prin tendință; nimic românesc nu a ieșit din
umbra și din liniștea primelor noastre locașuri sfinte. O cultură nu se valorifică însă decât prin caracterul ei
național. Pe când, în Occident, cu toată lupta împotriva liberii cugetări, catolicismul reprezintă un important
factor de cultura și reușea în toate domeniile artei, să se pună în spiritual timpului, ajungând pictura, sculptura,
arhitectura să evolueze spre cele mai înalte forme de expresie artistică.

În Orient ortodoxismul își marginea activitatea culturală la copierea textelor religioase slavone, la
schematismul picturii bizantine, reducea sculptura doar la ornamentele stilizate ale chenarelor ușilor și
ferestrelor, înghesuia muzica în tipic și nazalizare Greco-turcească și nu lăsa sa se dezvolte decât arhitectura
bisericească prin unirea stilului bizantin cu oarecare inovatii apusene. Dacă ar fi izbutit încercările
catolicismului, soarta poporului nostrum ar fi fost alta: revărsându-se asupra lui, cultura Latina l-ar fi introdus,
cu secole înainte, în procesul vieții apusene și l-ar fi smuls, dacă nu politic, cel puțin sufletește, dintr-un mediu
de dizolvare morală, pe care tradiționaliștii obișnuiesc să ni-l prezinte ca pe mediul natural de formație a
culturii și sufletului românesc.

Din secolul al X-lea, odată cu alcătuirea temeinică a bisericii bulgărești, ortodoxismul ne-a țintuit în
slavism; de la Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir și până la Tudor Vladimirescu, forma superioară a culturii
românești a fost greaca.

Catolicismul, ne-ar fi introdus, de timpuriu în sfera de influență a culturii latine și, deci, în ritmul unei vieți
aproape universale; acțiunea propagandei reformate a însemnat însă biruința relativă a principiului național.

Noul Testament fusese trades în limba ceha încă din veacul al XIII-lea, iar la începutul veacului al
XV-lea, Hus a scos ediția revizuită a Bibliei întregi.

Între trecut şi viitor

Deşi orientarea era occidentală, după căderea comunismului, am aflat cu toţii că existau (existau încă!)
sate. Apa curentă nu exista în mediul rural, canalizarea lipsea din cartierele mărginaşe ale oraşelor. Străzile şi
şoselele se aflau într-o stare lamentabilă. Astfel România devine o ţară de emigranţi, în care nu exista
posibilitatea de afirmare.

Europa din România

Europa e prezenţă zilnică în România prin limbile ei de circulaţie, în primul rând franceza, apoi
germana, atât în discuţii cât şi în scris. Scriitoul român mai degrabă stimulează decât ridică în slăvi
românismul, mai degrabă invită la dobândirea conştiinţei naţionale, decât o apără, mai degrabă aspiră la
românul ideal, decât îl întânleşte.
 Este cu atât mai remarcabil cu cât, spune Ghica, ,,mulţi dintre tinerii noştrii aflaţi la studii în Viena, în
München sau în Paris se credeam umiliţi de a aparţine unei naţionalităţi necunoscute în lumea europeană.’’

Dar şi România intra hotarât în Europa. Nenumăraţi savanţi, profesori, diplomaţi şi artişti sunt luaţi în
seamă şi consideraţi egali de către omologii lor.

România - ,,O Belgie a Orientului’’

Cele două modele, francez și german, au ocupat aproape în întregime timp de un veac imaginarul
politic şi cultural al românilor. În sec al XIX–lea orice român cu o oarecare cultură trebuia să cunoască limba
franceză. Românii civilizaţi citeau de preferinţă literatură franceză şi chiar autori nefrancezi în traduceri
franceze.

,,Cea mai mică ţară latină, pierdută în marea slavă, România’’

Cultura engleză începe să ocupe un umil loc abia în 1936 când este promovată pentru prima dată de
Dragoş Protopopescu (Fenomenul englez). America devenea un punct de atracţie pentru românii din
Transilvania. Hollywood-ul a fost un element prin care America şi-a facut simţită prezenţa în orizontul
românilor.

Orientarea spre est

După veacuri de integrare cultural-religioasă şi politică în spaţiul răsăritean, se petrecuse brusc o

devalorizare a răsăritului. Bulgarii erau priviţi cu superioritate de români, iar ruşii cu suntiment de teamă,
teama de o nouă invazie, care s-a petrecut odată cu instaurarea comunismului. Limba rusă a fost introdusă ca
limbă obligatorie, dar începând cu 1964, începe să îşi piardă din importanţă.

Atenuarea orientală

Deschiderea culturală spre Occident se face doar cât să atenueze influenţa sovietică. Tentativa
rusească de a reinstala România în est, a fost o reuşită şi o nereuşită. Ceea ce a reuşit ea a fost implementarea
sistemului sovietic. Comunismul a fost o încercare de a reorienta România spre Orient dar nu şi apropierea
acesteia de el.

Reorientare spre vest

Acum, după 1989, America ocupă prima poziţie ca reper cultural şi se prestigiu , ca efect al
globarizării. Şi Germania atrage prin oportunităţiile de câştig. Franţa şi-a pierdut din importanţa pe care o avea
pentru români, limba franceză este în regresiune, fiind lăsată în urmă de limba engleză.

Viaţa la Bucureşti

Bucureştii sunt un oraş semioriental şi semioccidental, pe care românii se complac în a-l numi ‚, Micul
Paris’’. Despre cuvântul ,,mic’’, el se potriveşte, cât despre ,,Paris’’, asta e atlceva, deoarece în privinţa
monumentelor, acest oraş nu oferă nimic de seamă. Deocamdată suntem sfătuiţi că dacă avem de gând să ne
încercăm norocul prin capitala României, să rămânem în centru unde casele sunt frumoase şi destul de bine
construite, având aproape trei până la patru etaje. La numărul de etaje se opreşte asemănarea Bucureştilor cu
un oraş apusean şi dacă vrem să păstrami o amintire bună, nu ne îndepărtăm de acest centru privilegiat, căci ne
vom trezi în nişte mahalale îngrozitoare, într-un adevărat labirint de străzi înguste de o murdărie de nedescris.
 În comparaţie cu adevăratul Paris, unde străzile sunt drepte, alineate între un monument şi altul,
Bucureştiul are multe străzi încolţurate şi strâmbe, iar monumentele sunt rare sau nu sunt deloc. Animalele
sunt o prezenţă atât de frecventă încât se pierd în peisaj, fie ele vii sau moarte.

Petrecerea timpului liber

În 1885 devenise deja un obicei organizarea, vara, a unor spectacole susţinute de vânzători ambulanţi,
a după-amiezelor duminicale cu muzică militară, a tombolelor cu scopuri caritabile.

Iarna, bucureştenii trec probe sportive: lacul îngheaţă şi se umple de patinatori corect îmbrăcaţi,
doamnele cu gulere de blană şi cu rochiile lor până la gheaţă, iar domnii cu palton şi pălărie.

Anul bucureştean arată cam aşa: În seara primei zile ,,obicinuitul bal domnesc’’. Ianuarie şi februarie
continuă tot cu veselie, căci sunt luni de carnaval. Între martie şi iunie lumea se concentrează către viaţa
politică şi discursurile din parlament. Urmează plecările la munte, la băile din ţară şi în străinătate.Toamna
lumea se adună înapoi în capitală, încep şcolile şi proiectele edilitare. În fine decembrie vine cu
,,emoţiunea’’gripelor şi cu frisonul plăcut al sărbătorilor.

Puţină politică...

,,O ţară în care, cum a spus cândva Michelet, oamenii sunt fericiţi pentru că acolo totul este încă
de făcut.’’

,,Quel pays!’’ exprimă C.A. Rosetti de căte ori se izbeşte de defectele ,,de construcţie’’ ale lumii
pe care o iubeşte cu toată energia.’’Aceasta este ţara pe care I.C. Brătianu i-o propune Principelui Carol. O
ţară în care trebuie oprite furtunile, foametea, dezorganizarea, abuzurile şi corupţia. Carol are un plan
impresionant cu România şi obţine unul dintre cele mai clare succese politice din istoria modernă.

Europenizarea modei societăţii româneşti

La mijlocul secolului al 19-lea vestimentaţia civilă în Principatele Române are două surse de inspiraţie,
pentru doamne, Parisul, pentru bărbaţi Londra. Bărbaţii din principatele Române adoptă ţinuta impusă de
dandy-ul englezesc, ce presupunea prezenţa unor haine închise la culoare, din materiale rezistente, care nu
necesitau curăţare prea deasă.

În anul 1870 este publicat ,,Codul toaletei civile”, carte în care erau prezentate ţinutele ce trebuiau
purtate la diferite evenimente, în viaţa zilnică, atat de barbaţi, cât şi de femei şi copii .

Ţinuta feminină:

O doamnă trebuia să îşi schimbe toaleta în funcţie de fiecare moment al zilei, chiar în Codul toaletei
civile se afirma : “Toaleta trebuie a fi schimbată după împrejurări. Aceea de peste zi va fi simplă chiar şi
pentru vizite; aceea pentru seară urmează a fi mai bogată, iar toaleta pentru bal trebuie să fie cea mai
elegantă”.

,,Toaleta unei femei prudente trebuie să fie în armonie cu averea şi posiţiunea ce ocupă în lume. Prea
multă simplitate ar trece în ochii lumii de avariţei şi prea mult lux s-ar lua drept vanitate şi desordine în
echilibrul afacerilor familii.” Doamnele din Principatele Române nu prea ţineau cont de aceste sfaturi şi
doreau să îşi afişeze statutul şi averea soţului prin rochii colorate strident, costume mult prea încărcate sau
prin folosirea excesivă a unor bijuterii.

La plimbarea o doamnă trebuia să poarte obligatoriu o pălărie şi să aibă umerii şi braţele acoperite.
Pentru seară doamna trebuia să îşi lase gâtul, umerii, decolteul descoperit şi să poarte o rochie fastuoasă şi
multe bijuterii, fără să mai poarte pălărie de acesta dată. Accesoriile erau manuşile, umbreluţa de soare,
evantaiul, o oglindă de mici dimensiuni, un flacon de parfum /săruri utiliyate în caz de leşin.

Costumul bărbătesc:

Codul manierelor elegante din 1870 impunea anumite convenţii stricte, pentru definirea gradelor
sociale. Astfel bărbatul trebuia să se prezinte în faţa unui superior, în frac, altă vestimentaţie era considerată o
lipsă de politeţe. Îmbrăcămintea trebuia să fie aleasă în funcţie de vârsta purtătorului, tinerii nu se puteau
îmbraca cu haine specifice vârstei mature şi viceversa.

Din garderoba masculină zilnică facea parte jacheta cu poalele tăiate curb din dreptul stomacului spre
spate.

Pentru ţinuta de gală era rezervat fracul tăiat drept la talie, în faţă şi continuat în spate de cozi ce
coborau până la genunchi.

În 1870 apare sacoul fără talie, scurt până la coapse, realizat dintr-un material maiu gros, uneori având
guler din catifea. Pantalonii de obicei erau de postav ce avea o culoare de obicei gri, ei fiind asortaţi cu vesta.
Încălţămintea cea mai comună era gheată cu bizeturi (elastic) pe margini ce putea avea sau nu un nasture pe o
latură pentru deschidere.
Cravata era în legatură directă cu vârsta; forma şi culoare erau dictate de statutul social, bogatia sau caracterul
bărbatului. Astfel pentru cei tineri cravata era un obiect de plăcere, pentru cei peste 40 de ani devine un
travaliu.

Vesta pentru ceremonii era de culoare albă cu un decolteu adânc în form de U, spre a lăsa să se vadă
camaşa şi butonii acesteia. Vesta de zi era în tonuri întunecate, închisă destul de mult. Nimeni nu putea ieşi pe
stradă cu capul descoperit, pălăria fiind un semn de prestigiu onorabilitate.

Manușile erau la fel de indispensabile ca şi pălăria, era considerată o impoliteţe atingerea partenerei de
dans cu mâini fără mănuşi. Aceesoriile masculine erau: bastonul cu maner de fildeș, aur sau argint pe care îl
folosea dimineața, acul de cravată, butonii de cămașă, ceasul cu lanțul sau/ și multe inele, unul pe inelar și
altul pe degetul mic, la gât și la piept aveau decorațiile primate din partea puterilor centrale Prusia și Turcia.

CONCLUZIA

Atât prin poziția geografică, cât și prin poziția etnică, poporul român se afla la hotarul a două lumi: a
Răsăritului și a Apusului. Nu există rase pure, ci numai rase istorice: ele reprezintă mai mult expresia unei
idealități comune decât a unui sânge nealterat. Latinitatea nu reprezintă nici ea o formulă somatică, ci o
conformație mintală; oricare ar fi amestecul de sânge intrat în compoziția rasei noastre, mentalitatea latină o
configurează în chip caracteristic și definitiv.
 Dacă împrejurările istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a vieții
răsăritene - suflet român în viguros trup iliro-trac - noi am fi putut intra de la început ca și celelalte popoare
latine, în orbita civilizației apusene. Condițiile istorice ne-au orientalizat însă; prin slavii de la sudul Dunării,
am primit formele spirituale ale civilizației bizantine; începând cu secolul al XV-lea am suferit o moleșitoare
influență turcească, de la îmbrăcămintea efeminată, până la concepția fatalistă a unei vieți pasive, ale cărei
urme se mai văd încă în psihologia populară; am cunoscut, astfel, degradarea morală, corupția regimului
fanariot și pentru a-și forma o conștiință cetățenească și un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit
acțiunea dizolvantă a celor trei împărății vecine.