Proiect Romana

Grupa a IV-a
Rolul literaturii in perioada pasoptista
1. INTRODUCERE:
●Premisa. Definirea problemei ;

2. CUPRINS:
●Definiţie ;
●Cadrul istoric-trecerea de la sec. al XVIII-lea la
sec. al XIX-lea ;
●Pasoptismul romanesc
§ Literatura română în perioada paşoptistă-
Romantismul ;
§ Reviste-“Curierul romanesc”,”Albina românească”
“Dacia literară”, ş.a.
§ Junimea-“Convorbiri literare”;
§ Scriitorii paşoptişti;
§ Poezia paşoptistă (specii cultivate) ;

3. Incheiere.
●Concluzii privind rolul literaturii în perioada paşoptistă;

4. Idei principale.

1. INTRODUCERE:
●[Link] problemei

În al doilea pătrar al veacului al XIX-lea, civilizaţia şi cultura din ţările romane încep să se orienteze
spre Occident. Redirecţionarea are două cauze importante: pe de o parte criza Imperiului Otoman, iar pe
de altă parte, într-un context mai larg european, trezirea conştiinţei naţionale.
Independenţa politică şi libertatea naţională devin coordonatele fundamentale ale acestei perioade.
Epoca paşoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne, iar prin opera scriitorilor se instaurează
un nou climat literar si o nouă stare de spirit.
Funcţia literaturii nu mai rămane doar aceea de a răspandi cultura, de a “lumina”. Conceptul de
literatură include acum noi valenţe: transmiterea emoţiilor estetice, trezirea sentimentului national,
educaţia morală, mesianismul social.

2. CUPRINS:
Descrierea si analiza cazului.

●Definiţie ;

Caracterizată prinr-o puternică manifestare a constiinţei naţionale în toate provinciile romaneşti,

perioadă fixată cu aproximaţie între 1830-1860 delimitează o epocă distinctă în evoluţia istorică a
literaturii romane, numită în mod curent epoca paşoptistă.
Perioada paşoptistă este o epocă de afirmare a literaturii naţionale.
Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt
revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, de militare pentru realizarea Unirii.
Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi
care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

1
 ● Trecerea, in evolutia istorica romaneasca, de la secolul luminilor (al XVIII –lea) la secolul natiunilor
(al XIX-lea)
Deşi după cum s-a subliniat adesea, procesul dezvoltării literaturii manifestă întodeauna o autonomie
relativă, el nereproducând mecanic etapele dezvoltării social-politice, totuşi o caracteristică din cele mai
izbitoare al epocii paşoptiste o constituie legătura dintre activitatea de creaţie şi desfăşurările concrete ale
istoriei.
Zorii secolului al XIX-lea găseau lumea româneasca într-o dilemă ce va deveni cu timpul obsesivă, în
oscilaţia ei perpetuă între Orient şi Occident, în tendinţele manifeste de modernizare şi de înlăturare a
decalajelor faţă de societăţile moderne ale Europei. Câteva secole de dominaţie otomană, acutizată de
peste o sută de ani de fanariotism, situau spiritul public românesc într-o inerţie balcanică şi feudală, de
care cu greu se putea elibera. Titu Maiorescu considera că, pana la 1820, lumea românească era cufundată
în “barbaria orientală”, fiind trezită ”din letargia ei” de ideile ‘’Revoluţiunii franceze ‘’ care iradiau în
toată Europa şi orientată treptat către cultura şi civilizaţia occidentală.
Descoperirea Occidentului este un proces ce se derulează cu rapiditate, semnificativă în acest
sens fiind scrierea lui Dinicu Golescu(1777-1830), “Insemnare a călătoriei mele” care consemnează de
fapt trei călătorii în timpul cărora vizitează Transilvania, Banatul, Ungaria, Austria, nordul Italiei,
provincii din Germania şi Elveţia. Textul lui Dinicu Golescu este al unui inocent care descoperă cu uimire
o lume cu totul diferită de a lui, asimilată însă comparativ, în termenii cunoscuţi de acasă.”Toate
înfăţişările de civilizaţie îl încântă, făcându-l totdeodată să ofteze asupra înapoierii Valahiei” (G.
Călinescu).
Prima jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă, în planul succesiunii generaţiilor, trecerea de la
boierii vetuşti cu işlic şi şalvari la tinerii bonjurişti care se întorc de la studii din străinătate în haine
„evropeneşti” şi aduc ideile revoluţiilor de la 1848 şi proiectele reformării societăţii româneşti şi ale
constituirii statului român modern. Un val de înnoire se constată însă mai întai după tratatul ruso-turc de
la Adrianopole din anul 1829 după care Ţările Române se află, pană în 1834, sub administraţia rusească a
generalului Kisseleff, care elaborează Regulamentul Organic, o primă constituţie ce acţiona unitar în
ambele principate Române.
În acest timp, în saloanele moderne din Bucureşti şi din Iaşi intră ofiţerii ruşi, cei mai mulţi din
partea occidentală a Imperiului Ţarist, de la Sankt Petersburg, vorbitori de limbă franceză, deveniţi astfel
mesagerii unui europenism suigeneris şi ai unui modernism avant’ la lettre , afişat cu ostentaţie de
localnici, în special de personajele feminine ale epocii.
Apar acum, în limba română, elementele de jargon şi, odată cu aceste tendinţe, creaţiile dramatice cu
caracter satiric, “Comodia vremii” sau „Franţuzitele”(1833), de Constantin Faca, ori, ceva mai tarziu,
ciclul Chiriţelor al lui Vasile Alecsandri.
În acest cadru istoric, în literatura română se constată un efort de recuperare a unei întarzieri din ce în
ce mai vizibile faţă de sensibilitatea europeană, ceea ce a adus la receptarea aproape simultană a
influenţelor clasice, iluministe şi romantice, într-un sincretism constatat de multe ori în opera aceluiaşi
scriitor.
O direcţie clasică în literatura română cuprinde ultimile decenii ale secolului al XVIII-lea , pană
către 1830, incluzând creaţia literară cea mai însemnată a Şcolii Ardelene, “Ţiganiada” lui Ion Budai
Deleanu şi poeţi din Principate: Văcăreştii, Costache Conachi, Barbu Paris Mumuleanu, Dimachi, a căror
creaţie se încadrează în ceea ce se mai numeşte şi “micul clasicism”-expresie a recuperării influenţelor
clasicismului în literatura română. Intelectualii vremii, îndeosebi cei din Transilvania, crescuţi în cultul
pentru latinism, se orientează către literatura clasică latină, către poezia idilică, prin traduceri din Vergiliu
–“Bucolicele”, „Georgicele”, „Eneida”, sau din „Metamorfozele” lui Ovidiu:

* Samuil Micu, [Link] şi Ion Alexi traduc sau adaptează texte din anticii Esop si Xenofon sau din
clasicii Marmontel, Klopstok, Mademoiselle de Scudery.
* Poeţii din Molova şi din Ţara Romanească, Văcăreştii, Gheorghe Asachi, se orientează către
literatura anacreontică, a fericirii rurale, citand şi din Ovidiu şi Vergiliu, dar şi din italienii Torquatto
Tasso, Ariosto, Petrarca, Metastasio.

2
 *Văcăreştii, Mumuleanu, Conachi, scrie, astfel, poezie erotică inspirată din Anacreon şi
neoanacreontici, ode şi imnuri patriotice cu motive din mitologie.
* Primele spectacole teatrale în limba română abordează piese clasice cu temă pastorală, cum este
“Mirtil şi Hloe”, de Gessner şi Florian, prezentată de Gheorghe Asachi şa Iaşi în anul 1816.
In evoluţia literaturii există întotdeauna legături de continuitate şi „cu cât scriitorul este mai mare, cu
atât legăturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adânci” .Astfel, între literatura paşoptistă şi cea anterioară
şi posterioară există o unitate indisolubilă.
Aşadar, principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în
opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie.
Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate
simultan.
Trecerea de la o epocă la alta se săvârşeşte adesea pritr-o mişcare de pendul, ca şi cum conţinutul de
exprimat nu ar mai încăpea în formele artistice existente si ar impune descoperirea unor modalităţi de a
scrie diametral opus. În această încercare de renovare radicală unii au vazut o manifestare de ordin
psihologic, dorinţa intimă a artisului de a birui inerţia şi a se diferenţia prin originalitate.
Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă epoca de modernizare,
de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.

● Afirmarea romantismului

Romantismul este o miscare artistica si filozofica aparuta in ultimele decenii ale secolului XVIII în
Europa care a durat mare parte din secolul XIX.A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase
perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic.
Romantismul pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare întârziere, prelungindu-şi însă
influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar mai târziu, în secolul douăzeci, ca o stare de spirit ce nu dispare
niciodată.
Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-
Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism şi clasicism.
Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii constiintei
nationale. Literatura romantica din perioada paşoptistă nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a
căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional.
Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care ridică literatura
noastră de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu.
Este o reacţie la imobilismul si schematismul clasicist, presupunând o eliberare a minţii de
“închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede intreaga Europă. Multe din motivele frecvente ale
romanticilor sunt preluate şi de scriitorii români: mitul strigoiului, evocarea trecutului istoric, trecerea
ireversibilă a timpului, omul nemuritor, nopţile, titanismul, natura, geniul, ierarhia divină.
Romantismul se traduce prin ironie, prin satiră, prin demonism, promovând meditaţia, nuvela şi
romanul istoric, epopeea sociogonică.
Romantismul românesc s-a înfăţişat , în general, în două ipostaze: una plină de tumult, patetică şi
declamatoare în Muntenia, alta mai senină şi mai temperată în Moldova. Caracteristice îi sunt angajarea
in istorie si descoperirea folclorului.
Ca primă generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptisti au intrat in conştiinţa românească
drept oamenii începutului de drum.
Reprezentanţii romantismului de acum dau operei lor un pronunţat caracter militant ei fiind deopotrivă
scriitori şi revoluţionari.
Ideologia literara:articole programatice si de doctrina-REVISTE

§ Curierul romanesc

Articolele programatice ale unui curent sau ale unei mişcări literare au avut întotdeauna o importanţă
majoră, pentru că au cristalizat şi au dat coerenţă tendinţelor fundamentale ale epocii.
3
În Principatele Române, pe la finele secolului XVIII şi în primii ani ai secolului XIX, începuse să pătrundă
diferite ziare străine, mai ales franceze, germane şi greceşti.
Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările din ţară şi din străinătate se
simţise de mult.
Cel dintai care a schitat un program teoretic avand ca scop modernizarea literaturii romane a fost Ion
Heliade Radulescu.
El este fondatorul Curierului romanesc , revista in limba romana, aparuta pe 8 aprilie 1829.
Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruseşti, care a obţinut
aprobarea apariţiei [Link] prima gazetă românească cu periodicitate constantă şi cu apariţie
îndelungată, gazetă care pune bazele presei româneşti.
Încet, încet, Curierul românesc devine ecoul întregii mişcări literare din ţară; îşi face o datorie să
reproducă din confratele moldovean "Albina românească" a lui Asachi, ştiri politice, culturale, literare şi
mai târziu să facă acelaşi lucru faţă de ziarele din Braşov ale lui Bariţiu: "Gazeta de Transilvania" şi
"Foaia literară".
În Curier “urmărim progresul şcolilor prin dări de seamă la finele anului şi prin discursurile ţinute la
diferite ocazii”.
În el vedem naşterea şi primii paşi ai teatrului românesc.
În el se găsesc coloane deschise, după bătrânul Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu,
Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Bălăcescu, Viişoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I.
Genilie ş.a. unii din ei rămaşi necunoscuţi, iar alţii ilustrându-se mai târziu prin lucrări de valoare.
Curierul românesc ne ţine la curent cu tot ce se publică în limba română, mai ales în Valahia.

Ne face cunoscute foile literare ce apar în vremea aceasta, cum este "Foaia ştiinţifică şi literară de la
Iaşi" şi "Magazin istoric" din Bucureşti, pe lângă foile proprii ale lui Heliade: "Gazeta Teatrului" (1835) şi
"Curierul de ambe sexe" (1836).
În Curier se naşte critica literară în literatura română. Ea se înfăţişează prin mici notiţe, în care se
apreciază valoarea scriitorilor şi a celor ce publică scrierile lor în diferite broşuri.
Prin Curierul romanesc, Heliade se formează încet, încet.
Spiritul lui se îmbogăţeşte prin citiri variate şi o sumă de idei culturale şi literare se răspândesc în public.
El devine o personalitate şi în locul rolului modest ce socotea la început că are foaia sa, el o vede acum
cu un rol mare. Aceasta o spune în no. 93 din anul 1842:
"Această foaie a fost înainte mergătoare şi ferice vestitoare a aşezămintelor celor noi şi progresive ce
am dobândit; limba ei a crescut dimpreună cu cunoştinţele naţiei şi colecţia perioadelor sale poate fi cel
mai îndestulător ajutor la istoria literaturii noastre".
Asadar,inceputurile presei romanesti se datoreaza unei personalitati curioase, precursor cu pusee de
talent adevarat: Ion Heliade Radulescu.

Marea influenta pe care el a avut-o asupra scriitorilor epocii s-a exercitat mai ales prin articolele sale
teoretice publicate in ziarul Curierul romanesc, prin care autorul a indemnat in primul rand la scris si mai
putin la spirit critic. Datorita insa atmosferei create de indemnurile sale a fost posibil debutul, intre 1830 si
1840 a unei intregi generatii, din care s-au remarcat Vasile Carlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu, Cezar Bolliac.

§ Albina românească

Albina românească a fost o gazetă politico-literară, editată de Gheorghe Asachi la Iaşi.

Apare la 1 iunie 1829 si i se adaugă in 1837 suplimentul literar “Alăuta românească”, sub
îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu.
Dupa Courrier de Moldavie, tipărit la Iaşi in limba franceză, Albina Românească este primul ziar în
limba română din Moldova, care alături de Curierul Românesc redactat de I. Heliade Rădulescu, la
Bucureşti, si de Gazeta de Transilvania a lui G. Bariţiu de la Braşov pune bazele presei periodice
româneşti.
4
 § Dacia literară

Aparuta intr-o perioada dificila pentru publicatiile autohtone,revista “Dacia literara” a simbolizat un
nou inceput pentru literatura romana, reprezentand o noutate a presei. Intr-o perioada in care putinele
publicatii existente prezentau preponderente fapte politice, “Dacia literara” a fost, prin caracterul sau pata
de culoare in presa romaneasca.
"Dacia literară" continuă idei valoroase promovate nu cu mulţi ani înainte de reviste din toate cele trei
provincii românesti: "Curierul românesc" (aparut in 1829), al lui Ion Heliade Rădulescu, in Muntenia,
"Albina românească" (1829), a lui Gheorghe Asachi, in Moldova, si "Foaia pentru minte, inimă şi
literatură" (1838), a lui Bariţiu, in Transilvania.
Publicata la 30 ianuarie 1840 revista marcheaza un punct de cotitura in literatura romaneasca in care
redactorul responsabil al revistei isi fixeaza ca obiectiv exclusiv literatura fara a parasi insa telurile politice
si nationale pe care mersesera predecesorii sai.
In Introductie, articol aparut in primul numar al revistei sunt prezentate realitatile vremii in privinta
publicatiilor nationale.
Sunt mentionate circumstantele politice anterioare ce au impiedicat dezvoltarea presei de pana atunci,
aducandu-se in discutie si celelalte ziare nationale, care includeau prea mult politica fara sa puna accentul
necesar pe literatura.
Astfel, “Dacia literara” este prima revista care se angajeaza sa publice doar lucrari literare originale din
toate provinciile romanesti, pentru a fi un repertoriu general al literaturii romanesti.
Mihail Kogalicenu, redactorul responsabil al revistei traseaza directiile pe care ar trebui sa se dezvolte
literatura autentica sugerand posibilele surse de inspirtatii in maniera romantica: istoria nationala, natura si
obiceiurile, traditiile noastre; stabileste tinta redactiei, cat si rostul criticii care se va practica:
”Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana” , iar obiectivul era acela de a
oferi tarii “o limba si o literatura nationala”.
Odata cu articolul program al lui Kogalniceanu, a aparut un nou punct de vedere asupra literaturii: multi
dintre scriitorii vremii s-au decis sa urmeze sfaturile date de Kogalniceanu in articolul program, ei
elaborand teme specifice istoriei poporului nostru sau inspirandu-se din frumusetile naturii.
Epoca literara generata de aparitia “Daciei literare”, perioada pasoptista, este caracterizata printr-un
proces de efervescenta creatoare prin receptarea aproape simultana a influentelor clasice si romantice din
literatura europeana a vremii, si un sincretism al metodei de creatie ce se poate recunoaste chiar in opera
aceluiasi scriitor.
Dacia literara a fost pulicata pentru a redresa literatura romana si a oferit impulsul necesar pentru
dezvoltarea unei adevarate literaturi nationale.
§ Propăşirea

Revista săptămânală de cultură, apărută la Iaşi intre 9 ianuarie si 29 octombrie 1844, sub redacţia lui
Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica si Petre Balş. Primul număr, în care se publică
articolul-program,este interzis de cenzură, de aceea revista continuă să apară sub titlul „Foaie ştiinţifică şi
literară”.
Propăşirea continuă ideile „Daciei literare” pe plan literar si cultural, venind in sprijinul militantismului
revolutionar al epocii.
Articolul - program subliniază ideea unei reviste care trebuie să se ocupe mai puţin de treburile
politice ”dinafară şi dinăutru” şi mai mult de „adevăratele materiale si intelectuale a romanilor”, care să
limiteze ca şi „Dacia literară”, mania traducerilor, „izgonind orice traduceri din scrieri străine, care
neavând niciun interes pozitiv pentru noi nu ne pot imbogăţi literatura”.
În revistă vor fi promovate numai „compuneri originale românesti”, stiintifice si indeosebi literare „tot
felul de articole originale, proza si poezie, viata celor mai cunoscuţi autori, traduceri si extrase din cărţile
publicate in ţări străine, dar al căror subiect se atinge de noi priviri asupra limbii, bucăti umoristice si, in
sfarsit, critica si instiintarea tuturor scrierilor noi româneşti”. „Tendinţa de căpetenie” a revistei
este”îndemnul si răspandirea cunoştinţilor şi literaturii naţionale”.
5
 § Junimea si Convorbiri literare

Junimea a reprezentat cea mai importanta miscare literara româneasca, prin care se produce in cultura
autohtona o schimbare radicala de mentalitate.
Societatea Junimea a fost infiintata la Iasi, in iarna anului 1864, din initiativa unor tineri carturari (Petre
[Link],Vasile Pogor,Teodor Rosetti,Iacob Negruzzi), colegi de generatie, stransi in jurul lui Titu
Maiorescu, la putin timp de la intoarcerea lor de la studii din strainatate.

Programul Societatii Junimea :

Activitatea Societatii Junimea s-a desfasurat in mai multe etape.

1. Cea dintai, ”etapa ieseana”, este cuprinsa anii 1863 (anul intemeierii) si 1874(anul in care Titu
Maiorescu se muta la Bucuresti).

In anul 1864, Societatea Junimea adopta un program prin care isi stabilea principiile ce ii vor calauzi
activitatea culturala:
• orientarea literaturii spre specificul national;
• promovarea specificitatiii esteticului; sustinerea principiului de autonomie a artei (arta pentru arta);
promovarea “valorii estetice” ;
• organizarea, la Iasi, a unei serii de prelegeri publice (“prelectiuni populare”);
• organizarea, cu regularitate, in casa lui Vasile Pogor, a unor lecturi din opere autohtone, productii
originale ale junimistilor, urmate de discutii;
• achizitionarea unei tipografii, cu ajutorul careia sa se tipareasca manuale scolare, carti de stiinta,
literatura si mai ales, editii stintifice,”cu note explicative si index”,ale tuturor cronicarilor si
istoriografilor romani;
• abordarea problemelor limbii si ale ortograiei, combatand tendinta latinizanta de promovare a
ortografiei etimologice;
• alcatuirea unei antologii cu cele mai valoroase poezii autohtone, de la poetii Vacaresti pana la Vasile
Alecsandri. Societatea Junimea discuta si o multitudine de probleme filozofice, juridice si sociale,
polemizand cu multi dintre contemporani.

Societatea isi creeaza puternice adversitati, deoarece contemporanii dezaprobau tendinta

membrilor societatii de a pune in discutie toate aspectele culturale ale vremii si de a le critica foarte sever.
Din aceste polemici se naste un program general al Junimii, constand in combaterea “directiei de
astazi din cultura romana”si afirmarea necesitatii unei directii noi”, adica a unor schimbari profunde in
toate planurile culturii; combaterea formelor fara fond, respingerea elementelor de impostura si
artificialitate rezultate din procesul de import grabit al tiparelor civilizatiilor occidentale.

2. A doua etapa din existenta Junimii se situeaza intre anii 1874-1885.

Dupa mutarea lui Titu Maiorescu la Bucuresti, sedintele Junimii se tin la Iasi, cat si la Bucuresti, in
locuinta lui Titu [Link] 1885, societatea se muta in capitala,o data cu plecarea din Iasi a celor mai
multi dintre junimisti.
In aceasta etapa, principala activitate a Junimii a fost lectura operelor originale.
Atractia exercitata de cenaclul junimist era atat de mare, incat veneau sa citeasca multi dintre scriitorii de
valoare ai vremii.
Astfel, Alecsandri citeste Fantana Blanduziei, Despot-Voda si Ovidiu, Caragiale O noapte furtunoasa,
Eminescu citeste cele mai mlte dintre poeziile sale, iar Alexandru Macedonski este prezent cu poemul
Noapte de decemvrie.
Alaturi de literati, la sedintele Societatii Junimea au participat numerosi lingvisti, istorici, savanti din
diferite domenii, discutand problemele majore ale culturii si stiintei.

6
Prin intreaga sa activitate, Societatea Junimea a fost considerata cel mai de seama cenaclu si cea mai
importanta societate culturala din istoria literaturii romane.

Trasaturile junimismului

• Societatea Junimea si revista Convorbiri literare au creat un anumit mod de a intelege cultura,
fenomenul primind, in ansamblu, numele de spirit junimist. Sintetizate de Tudor Vianu,
trasaturile caracteristice ale acestui spirit au fost umatoarele:
1) Inclinatia spre filozofie. Intelectualii foarte cultivati, toti junimistii au fost oameni cu o pregatire
filozofica, la curent cu evolutia stiintei si a literaturii.
2) Spiritul oratoric. Junimea a dezaprobat modul de a vorbi in public al generatiei anterioare, care
contribuie la crearea unei frazeologii demagogice.
3) Cuvantarile junimistilor se caracterizeaza printr-un sever control al expresiei. Ei creeaza un nou stil
oratoric, caracterizat prin rigurozitate si laconism.
4) Clasicismul. Junimistii au incurajat promovarea literaturii clasice, intelegand prin aceasta atat
literatura ce apartinea curentului clasic propriu-zis, cat si operele contemporane ce intruneau prin
valoarea lor artistica elementele clasice.
5) Ironia. Junimistii cultivau umorul si ironia. Ei aveau convingerea ca nu se poate construi nimic pe o
baza noua fara a distruge mai intai, cu ajutorul ironiei, prejudecatile si ideile gresite. Una dintre tintele
ironiei lui Maiorescu a fost”betia de cuvinte”.
6) Spiritul critic. Junimistii au fost partizanii spiritului critic in cultura, adica ai acelei atitudini care nu
admite nimic decat sub rezerva discutiei si a argumentatiei temeinice. In studiul intitulat In contra
directiei de astazi in cultura romana ,Titu Maiorescu a facut observatia ca, de la 1821 incoace,
dezvoltarea tarii s-a realizat prin preluarea de la alte civilizatii europene a unor “forme”(adica a unor
institutii sociale sau culturale) ce nu ar corespunde “fondului”, adica spiritului traditional, felului de
viata de la noi. Observatia maioresciana a devenit celebra sub numele”forme fara fond”.

§ Convorbiri literare

Revista Convorbiri literare, aparuta la 1 martie 1867 din initiativa lui Iacob Negruzzi, in paginile
careia s-au publicat in timp cele mai multe dintre operele marilor clasici: Eminescu, Caragiale, Maiorescu,
Creanga, Slavici, devine curand dupa aparitie cea mai importanta publicatie a epocii.
Iacob Negruzzi a fost insarcinat de Junimea cu editarea revistei, de care s-a ocupat timp de 28 de ani.
Convorbirile apar la inceput bilunar, in 16 pagini, intr-un tiraj de 300 de [Link] comparatie
cu programul coerent pe care il formulase cu decenii in urma Dacia literara, care debutase cu o rubricatie
fixa si o politica si culturala bine definita de la primul numar,Convorbirile puteau trece drept o initiativa
modesta, amatorista [Link] nu este exclusiv [Link] acorda un spatiu important studiilor
stiintifice si general culturale, inscriindu-se in curentul epocii.
Primii autori de literatura publicati de revista se numarau Iacob si Leon Negruzzi, M. Cornea, Scarlat
Capsa, [Link] , [Link], Nicu Gane, cei mai multi dintre ei catalogabili in a doua linie valorica.
Primul succes remarcabil este cooptarea lui Alecsandri, care isi publica incepand cu nr.20,
Canticele comice. Rar, revista gazduieste si unele recenzii semnate de Maiorescu, Pogor, Carp sau
[Link].
Mai tarziu, revista junimista are sansa sa publice cele mai remarcabile productii literare ale momentului:
in 1868 Alecsandri incredinteaza colegilor sai Pastelurile,
iar in 1872- poemul istoric, Dumbrava Rosie.
Din 1970, incepe colaborarea cu Eminescu, cu Venere si Madona(nr4), Epigonii(nr 12), apoi in 1871(nr1)
Mortua est.
Aceste trei poeme ii furnizau lui Maiorescu argumentele inscrierii poetului debutant in directia semnalata
in 1872.

7
 Dintre prozatori,Convorbirile au recrutat de timpuriu, pe ardeleanul Ioan Slavici,care isi publica aici
povestile si basmele populare, apoi nuvelistica exemplara: Popa Tanda, Scormon, Budulea Taichii(1880).
Revista publica nuvela lui Eminescu-Sarmanul Dionis, apoi Fat-Frumos din tei. Directia noua a prozei
romanesti (anticipata de Maiorescu din1872) este spectaculos ilustrata in paginile revistei care publica
jurnalul lui Alecsandri-Calatorie in Africa si apoi povestile, nuvelele si Amintirile lui Creanga. Nu trebuie
omise nici Scrisorile Catre [Link] ale printului Ghica.
Dramaturgia este stralucit ilustrata de Convorbiri, prin publicarea integrala a pieselor
caragialiene,incepand cu O Noapte furtunoasa(1879), dar si a creatiilor teatrale tarzii ale lui Alecsandri:
Sanziana si Pepelea(1883), Fantana Blanduziei(1884), Ovidiu(1885). Nu lipsesc din revista traducerile din
marea literatura a lumii (Homer, Ovidius, Lamartine,Shakespeare, Schiller, Goethe, Byron, Baudelaire si
multi altii) si nici literatura populara.
Bine reprezentate sunt si lucrarile de orientare stiintifica, cele mai spectaculoase interventii fiind
disputele filologice prilejduite de reforma ortografica. Maiorescu le inaugurase prin studiul sau Despre
scrierea limbii romane. Revista mai gazduieste Critica ortografiei d-lui Cipariu, urmat apoi de o intreaga
serie de studii maioresciene. Dar mentorul Junimii nu adus singur aceasta batalie extrem de importanta
pentru dezvoltarea viitoare a limbii romanesti.A tinut sa i se alature filologul Vasile Burla, cu niste
Observari polemice asupra gramaticei limbei romane de Tim Cipariu, urmate de un protest Contra
ortografiei impusescoalelor romane din Moldova de Ministerul Instructiunii Publice.
Dintre filologi, se mai remarca studiile lui [Link],
Limba romana veche si noua,Observari asupra Ortografiei romane, Cuvinte de reverenta la romani si
Idreptariu.
Cu o astfel de reprezentare, sectiunea filologica a Junimii, a reusit sa creeze cadrul cel mai propice
aparitiei unei noi generatii de cercetatori, care vor asigura longevitatea acestor preocupari in paginile
Convorbirilor. Printre ei se vor afla [Link], Sextil Puscariu, [Link].
Totodata, in cadrul cenaclurilor sunt stimulate discutii pe teme istoriografice, preocupari care au
creat premisele aparitiei in cercul junimist si implicit in paginile Convorbirilor a unei generatii de istorici,
intre care Xenopol si apoi [Link].
Revista Convorbiri literare, in perioada cat a functionat la Iasi (1867-1885) a fost o tribuna fara
precedent a spiritului novator al [Link] amenintata in repetate randuri de influentele activitatii politice
a membrilor Junimii, ea a reusit sa ramana o publicatie literara si stiintifica.
Numit profesor la Universitatea Bucuresti in 1885, Iacob Negruzzi ia cu el si Convorbirile, mutare ce
avea sa consolideze si mai mult noua filiala.
Noul cerc intelectual va furniza Convorbirilor material stiintific din plin (istoriografie, filologie,
filozofie, estetica, folcloristica dar si economie politica sau studii juridice),dar din paginile revistei lipseste
marea literatura care o consacrase.
Cei mai multi scriitori ai Junimii incetasera sa scrie: Eminescu era bolnav si nu mai daduse dupa
1883 nimic semnificativ; Creanga,din ce in ce mai slabit de crizele epileptice nu poate raspunde cererilor
insistente de texte noi ce veneau la redactie; Caragiale se abtine de la scris dupa esecul comediei D’ale
carnavalului si va reveni abia spre sfarsitul [Link] o noua generatie de scriitori nu putea fi
vorba.
Pe cat de greu de stabilit data nasterii acestui fenomen cultural, pe atat de dificila este si sarcina de a
preciza cand s-a incheiat.
Maiorescu tine cu orice pret sa faca scoala si in acest scop atrage noi generatii de intelectuali in sfera sa de
influenta,dorind sa formeze o noua Junime., insa Negruzzi ia decizia la 1 ianuarie 1895 sa se retraga de la
conducerea revistei, lasand-o pe mana tinerilor,care ii vor schimba radical orientarea. Acesta este practic
inceputul sfarsitului, caci fenomenul cultural junimist se incheiase.
Astfel se face ca spre sfarsitul secolului al XIX-lea, marii scriitori ramasi in viata sau cei ridicati din
noua generatie devin ostili Junimii si Convorbirilor si ii descoperim activand in alte publicatii ale epocii
de cu totul alte orientari.(Caragiale, Slavici, Cosbuc, Delavrancea, Vlahuta).
§ Scriitorii paşoptişti

8
 Programul Daciei literare a avut un mare impact asupra creaţiei literare din epocă, declanşând un
proces de îmbinare echilibrată a tradiţiei cu inovaţia de racordare necesară la curentele literare europene ,
păstrând însă un specific autohton ce se constituie într-o abordare creatoare a unor teme şi motive de largă
circulaţie.
Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi aplică principiile acestuia,
cu particularităţile curentului naţional- popular de la revista Dacia literară.
Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă de
inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat
literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut,
spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.
Scriitorii paşoptişti:
*Nicolae Bălcescu scrie “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, “descrierea religios inspăimântată a
unei Românii de o măreţie sălbatică”(G. Călinescu); evocând numai “ câteva pagine” din “sfânta carte” a
istoriei noastre, dedicate lui Mihai Viteazul, care cuprind însă “ anii cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în
exemple minunate de jertfire către patrie”, Bălcescu reconstituie nu numai istoria marelui voievod , ci, de
câte ori are prilejul, descrie cu deosebit simţ artistic şi locurile în care se desfăşoară evenimentele, cu alte
cuvinte mai tot pământul românesc; e o carte despre trecut, scrisă însă pentru marile idealuri ale
prezentului şi ale viitorului; marele revoluţionar paşoptist doreşte să insufle contemporanilor săi nu numai
dorinţa de libertate şi de unitate naţională , ci şi sentimente profunde de preţuire a frumuseţilor şi
bogăţiilor întregului pământ românesc, chiar dacă unele din ţinuturile lui se aflau încă sub stăpânire
străină;
*Costache Negruzzi prezintă, în “Alexandru Lăpuşneanul”, “destinul unui domnitor infernal ca Richard al
III-lea” (Paul Cornea);
*Mihail Kogălniceanu publică, în 1849, un prim capitol de roman, “Tainele inimii”;
*Ion Ghica, abordând “stilul scrisorilor”, pline de informaţii despre personajele şi epoca respectivă, scrie
“Scrisori către Vasile Alecsandri”;
*Alecu Russo compune “ Cântarea României” şi culege, în 1846, balada “Mioriţa” pe care i-o trimite spre
publicare lui Vasile Alecsandri;
*Dimitrie Bolintineanu scrie ”Legende istorice”, arhicunoscute fiind “Muma lui Stefan cel Mare”,
“Mircea cel Mare şi solii”, “Daniil Sihastrul”, “Codrul Cosminului”, în care cultivă imaginea eroului
romantic desprins din cadrele istoriei naţionale; scrie epopeea “Traianida”, o amplă lucrare de sinteză a
trecutului istoric, călătoreşte prin Asia Mică, Palestina, şi Egipt,
ciclurile “ Macedonele” şi “Florile Bosforului” fiind rodul acestei inedite expierenţe romantice; scrie
“Cântece şi plângeri”, “Poesii vechi şi noue”, “Manoil”(roman publicat in 1855 in “România literară” a lui
Alecsandri) ş.a;
*Grigore Alecsandrescu se remarca prin meditatii romantice, “[Link] mănăstirea Dealului”,” Umbra
lui Mircea. La Cozia”, “Răsăritul lunei. La Tismana”, “Mormintele. La Drăgăşani”, care dau expresie
temei ruinelor;
*Vasile Alecsandri :
“In Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa intr-o
formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbii române în poezia populară el
ni l-a deschis; iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi el l-a
întrupat;frumuseţea proprie a pământului natal şi a aerului nostru el a descris-o;[...] când societatea mai
cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame;
când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă, el a încălzit ostaşii noştri cu raza
poeziei.” (Titu Maiorescu,1886);
*Andrei Mureşanu , originar din Bistriţa transilvană scrie poezia “Un răsunet”, care l-a făcut celebru,
devenită astăzi imnul naţional al României.
Afirmarea acestei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de posteritate
generaţia paşoptistă, a determinat începutul modernităţii noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi de
prefaceri palpabile.
§ Poezia paşoptistă –» Specii cultivate
9
 Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat inceputul poeziei noastre romantice. Poezia
paşoptista pune bazele liricii moderne româneşti.
Ea răspunde, în general, direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul
“Introducţie” din primul număr al revistei Dacia literară, în sensul că este o poezie socială, adaptată la
momentul istoric si chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor
de pretutindeni. Acum se afirma cu putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în
istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale
momentului, teme predilecte ale poeţilor.
Ceea ce îi uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se
constituie în adevarate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate
socială.
Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor şi
sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care
teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se completează cu mediţatia asupra locului
omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,al mormintelor, al
revoluţiei etc.
Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie o altă caracteristică
a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate
abuzurile si nedreptăţile manifestate în epocă
Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi
literatura lumii, alături de revenirea spre valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti. Scriitorii
devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea
specificului nostru naţional, a surselor tematice si de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria
naţională.
Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc romantismul cu
clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat si o mare varietate de specii literare.
Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma
ataşamentului la valorile poporului,ale pământului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, La patrie,
[Link], O dimineaţă de Caraiman, [Link]-Rădulescu, Zburătorul), a elogiului realizărilor poporului
(Gh. Asachi, La introducerea limbii naţionale în publică învăţătură, [Link], La cea întâi corabie
românească), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La
Cozia, [Link]-Rădulescu, O noapte pe ruinele Târgoviştei).
Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de elemente epice,
lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a a momentului, în care, sintetizând, patetismul cu
patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin cântăreţi ai trecutului glorios ( [Link], Muma lui
Ştefan cel Mare,[Link],Dochia şi Traian).
Un alt pilon tematic îl reprezintă critica societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gh.
Alexandrescu, [Link] meu, Gh. Asachi, Soţie de modă) şi a fabulei (Gr. Alexandrescu, Câinele
şi căţelul, Gh. Asachi, Musca şi carul, [Link]-Rădulescu, Cumătria cioarei, când s-a numit
privighetoare).
Iau avânt lirica filozofică ( [Link]-Rădulescu, Visul, [Link], Scopul omului), cea
religioasă ( [Link] Rădulescu, Cântarea dimineţii, Gr. Alexandrescu, Candela) şi cea erotică ( Gh.
Asachi, Dorul, Gr. Alexandrescu,Aşteptarea, [Link], O fată tânără pe patul morţii).
Se afirmă artistul-cetăţean, exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în poezia “Un răsunet” a
lui Andrei Mureşanu sau “Anul 1840” a lui Gr. Alexandrescu.
Al. Russo inaugurează în literatura română poemul în proză. Acesta se adreseaza generaţiei sale, pentru a
atrage atenţia asupra meleagurilor patriei, asociând frumuseţile naturii mărturiilor unei istorii străvechi.
Pentru a comunica dinamismul istoriei, pe de o parte, şi pentru a prezenta aspectele fundamentale ale unei
epoci pline de nelinişte, zbucium si măreţie, pe de altă parte, poeţii şi-au ales drept modalitate de expresie
artistică legenda – specie literară plină de patos şi de evocare.

10
 Legendele lui I. Neculce (publicate în “O samă de cuvinte”), reprezintă punctul de pornire a
numeroaselor lucrări ce aparţin epocii şi tematicii paş[Link] lui V. Alecsandri, ca şi cele ale lui
D. Bolintineanu, exprimau în mod vădit sentimentul naţional şi, concomitent, purtau pecetea unei creaţii
artistice, la baza căreia stau studierea şi valorificarea istoriei,si a folclorului.
Dramaturgia este reprezentată de Vasile Alecsandri, prin “Iorgu de la Sadagura”, scriitorul ironizând
tendinţa de a imita Occidentul în ciclul “Chiritelor”, în care micul provincial este satirizat într-o
manieră ce-l precede pe Caragiale, sau prin “Despot-Vodă”, o dramă istorică. In general, încercările
„dramatice” ale epocii (multe dintre ele rămase nepublicate, dar şi cele ale lui N. Istrati, Al. Pelimon, C.
Halepliu, I. Dumitrescu, G. Baronzi, V. Maniu, Al. Deparateanu, C. D. Aricescu, chiar şi cele ale lui D.
Bolintineanu etc.) sunt putţin valoroase din punct de vedere artistic, dar ele prezintă interes pentru istoria
constituirii acestui gen în literatura română şi au meritul de a fi veritabile documente şi mărturii ale
vremurilor trecute.
Observăm astfel că poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. În unele opere se îmbină trăsături
ale mai multor specii.
Poezia lirică: pastelul (Vasile Cârlova, Înserare, Ruinurile Tărgoviştii, Vasile Alecsandri, Pasteluri),
idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat, Dimitrie Bolintineanu, O fată
tânără pe patul morţii, Vasile Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui
Mircea. La Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHşteî), oda şi
imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostaşilor romani, Hora Unirii,
Deşteptarea României, Andrei Mureşanu, Un răsunet), satira şi epistola (Grigore Alexandrescu, Satiră,
Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului Florescu).
Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul), balada istorică
(Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi solii), poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava
Roşie, Dan, căpitan de plai), legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula
(Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule), snoava în versuri (Anton Pann, Povestea
vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie Bolintineanu, Traianida).
Scriitorii paşoptişti au avut vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda
mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură.
Paşoptismul literar s-a manifestat într-o juxtapunere de curente literare, directii estetice si stiluri,
coexistând laolaltă elemente iluminişte cu cele de neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic şi
naţional, toate in formele romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern, în
descendenţa celui francez.
Faptul că literatura româna a păşit pe calea „europenizării” cu întârziere a exercitat o influenţă vădită
asupra ritmului de dezvoltare şi asupra căutărilor ei ideatico-artistice. Orientarea spre înnoiri radicale,
tendinţa de sincronizare la toate nivelurile cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cultural
constituie caracteristica principală a paşoptismului.
Invăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunosc o dezvoltare fără [Link] fiinţă societăţi
culturale şi ştiinţifice, ,creşte numărul revistelor şi al altor periodice,al cărţilor tipărite în tiraje mari, se
formează un public cititor, se organizează biblioteci de literatură beletristică,se infiinţează o viaţă artistică
specific românească, bazată pe tradiţia populară, ia amploare mişcarea de culturalizare a maselor.
Per ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă, ea având şi
dificila sarcină de a forma un public,
de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului.
În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o limbă unitară, cu conştiinţă clară
că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii naţ[Link] de seamă au apărat
principiul fonetic în ortografie şi,pronunţându-se în problema neologismelor, au adoptat principiul
împrumutului moderat,în limitele necesităţilor impuse de dinamica socială şi culturală.
Doctrina literară, câta a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a impiedicat pe scriitori să
aspire,conform personalităţii fiecăruia,la un frumos etern, la totalitate şi determinare, cu convingerea că
realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvânt.
IDEI PRINCIPALE
Definiţie
11
*Paşoptismul cuprinde perioada literară dintre 1840 si 1860, perioadă care pentru literatura română
înseamnă epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.
*Debutul perioadei este legat de ieşirea ţărilor române de sub dominaţie otomană
de începutul unei energizări economice şi al dobandirii libertăţilor politice.

Afirmarea romantismului
In jurul anului 1848 romantismul este un curent la modă în toată Europa, astfel încât el ajunge şi în ţările
române sub o formă moderată însă, fiind mai ale un curent cultural, impregnat de idei iluministe.
Reprezentantii romantismului de acum dau operei lor un pronuntat caracter militant ei fiind deopotriva
scriitori si revolutionari.
Reprezentanti
Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Radulescu, V.
Carlova, D. Bolintineanu, Nicolae Balcescu s.a.
Reviste
Un moment important pentru literatura romana a fost aparitia revistelor:
*Curierul romanesc (8 aprilie 1829 si 19 aprilie 1848)-Heliade Radulescu >in Muntenia
*Albina romaneasca (1 iunie 1829)-Gheorghe Asachi >in Moldova
*Gazeta de Transilvania (12 martie 1838) & Foaia peentru minte, inima si literatura (2 iulie 1838-24
februarie 1865)
Baritiu >in Transilvania
*Dacia literara (30 ian 1842)-Mihail Kogalniceanu
*Propasirea (9 ianuarie-29 octombrie 1844)-Kogalniceanu, Alecsandri, Ion Ghica si Petre Bals)
*Convorbiri literare ( 1 martie 1867)
Junimea a reprezentat cea mai importanta miscare literara romaneasca,prin care se produce in cultura
autohtona o schimbare radicala de mentalitate
Fundarea speciilor
Poezia paşoptista este cea care pune bazele liricii moderne româneşti.
Speciile literare cultivate in aceasta perioadă reprezintă receptarea aproape simultană a influenţelor
clasice şi romantice din literatura europeană a vremii şi un sincretism al metodei de creaţie ce se poate
recunoste chiar in opera aceluiaşi scriiitor.:elegia, epopeea istorică, epopeea cosmogonică, epistola, odă,
balada istorică, balada fantastică, meditaţia, satira, fabula, comedia.
In concluzie, putem spune ca literatura a avut un rol deosebit de important fiind ca un aer diafan
ce a invaluit secolul natiunilor cu mireasma modernizarii. Conceptul de literatura inclunzand transmiterea
emotiilor estetice, trezirea sentimentului national, educatia morala, mesianismul social.
Totodata un rol deosebit l-au avut si scriitorii prin operele lor lasandu-si amprenta asupra literaturii.
Scrierile lor sunt freamatul vechi al epocii glorioase ce au starnit admiratie imnica de-alungul secolelor.

###############################

12
Copiat tex de sus

Începutul secolului al XIX-lea găsea lumea româneasca într-o dilemă ce va deveni cu timpul
obsesivă, în oscilaţia ei perpetuă între Orient şi Occident, în tendinţele manifeste de modernizare şi de
înlăturare a decalajelor faţă de societăţile moderne ale Europei. Câteva secole de dominaţie otomană,
acutizată de peste o sută de ani de fanariotism, situau spiritul public românesc într-o inerţie balcanică şi
feudală, de care cu greu se putea elibera. Titu Maiorescu considera că, pana la 1820, lumea românească
era cufundată în “barbaria orientală”, fiind trezită ”din letargia ei” de ideile ‘’Revoluţiunii franceze ‘’ care
iradiau în toată Europa şi orientată treptat către cultura şi civilizaţia occidentală.
Descoperirea Occidentului este un proces ce se derulează cu rapiditate
Prima jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă, în planul succesiunii generaţiilor, trecerea de la
boierii cu înclinaţii orientate, la tinerii bonjurişti care se întorc de la studii din străinătate în haine
„evropeneşti” şi aduc ideile revoluţiilor de la 1848 şi proiectele reformării societăţii româneşti şi ale
constituirii statului român modern. Un val de înnoire se constată însă mai întâi, după tratatul ruso-turc de
la Adrianopole din anul 1829 după care Ţările Române se află, pană în 1834, sub administraţia rusească a
generalului Kisseleff, care elaborează Regulamentul Organic, o primă constituţie ce acţiona unitar în
ambele principate Române.
În acest timp, în saloanele moderne din Bucureşti şi din Iaşi intră ofiţerii ruşi, cei mai mulţi din
partea occidentală a Imperiului Ţarist, de la Sankt Petersburg, vorbitori de limbă franceză, deveniţi astfel
mesagerii unui europenism suigeneris şi ai unui modernism avant’ la lettre , afişat cu ostentaţie de
localnici, în special de personajele feminine ale epocii.
Apar acum, în limba română, elementele de jargon şi, odată cu aceste tendinţe, creaţiile dramatice cu
caracter satiric, “Comodia vremii” sau „Franţuzitele”(1833), de Constantin Faca, ori, ceva mai tarziu,
ciclul Chiriţelor al lui Vasile Alecsandri.
În acest cadru istoric, în literatura română se constată un efort de recuperare a unei întarzieri din ce în
ce mai vizibile faţă de sensibilitatea europeană, ceea ce a adus la receptarea aproape simultană a
influenţelor clasice, iluministe şi romantice, într-un sincretism constatat de multe ori în opera aceluiaşi
scriitor.
O direcţie clasică în literatura română cuprinde ultimile decenii ale secolului al XVIII-lea, incluzând
creaţia literară cea mai însemnată a Şcolii Ardelene, “Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu şi poeţi din
Principate: Văcăreştii, Costache Conachi, Barbu Paris Mumuleanu, Dimachi, a căror creaţie se încadrează
în ceea ce se mai numeşte şi “micul clasicism”-expresie a recuperării influenţelor clasicismului în
literatura română. Intelectualii vremii, îndeosebi cei din Transilvania, crescuţi în cultul pentru latinism, se
orientează către literatura clasică latină, către poezia idilică, prin traduceri din Vergiliu –“Bucolicele”,
„Georgicele”, „Eneida”, sau din „Metamorfozele” lui Ovidiu:

13
%%%%%%%%%%%%%%%%%%%%%%%%%%
I. Cronica ediţiilor:

Un studiu imagologic de Z. Ornea

Imagologia este o relativ nouă disciplină în sfera umanioarelor, cu deosebire în cea literară. Cum ea îsi
propune să reconstituie imaginea unui popor din scrierile despre el în spatiul altuia (sau altora),
imagologia este, într-un fel, soră bună cu un despărtămînt al antropologiei culturale. Întrebarea care ar
trebui pusă, aici, din capul locului, este chiar dacă imaginile despre un popor colectate cu ajutorul
imagologiei sînt într-adevăr valide. Se stie că, azi, antropologii care îsi merită numele neagă hotărît
posibilitatea distingerii unor trăsături comune si unificante la macrocolectivităti umane, de felul
popoarelor, postulînd că nu operează decît cu individualităti (indivizi), cu trăsăturile lor caracteristice.
Iese, astfel, din uz imagologia, la foarte putină vreme după ce a apărut? Nu e exclus. Ce a mai rămas,
azi, valabil din acea Volkerpsihologie apărută în 1860-1870, creatori fiind învătatii germani Lazarus si
Steinthal, (de care se entuziasmaseră, atunci, la noi, Eminescu si Xenopol) decît banalitatea, de nimeni
considerată, că englezul are spirit practic, francezul e rationalist, germanii si rusii sînt mistici? Azi
psihologia popoarelor (Volkerpsihologie) e demult, încă din interbelic, bine pusă la naftalină. Si aceasta,
cu sigurantă, pentru că învătatii au ajuns la concluzia că această "stiintă" nu duce nicăieri. Să observ, că
dacă e validat punctul de vedere al antropologiei de astăzi, atunci se va renunta la strădania identificării
trăsăturilor specifice ale unui popor, deci ceea ce la noi s-a numit (se mai numeste) specific national,
teorie despre care s-a scris o imensă bibliografie. Si, totusi, se pot distinge unele trăsături
particularizatoare (inclusiv fizionomice) la unele popoare, încît, probabil, antropologia de astăzi va
trebui să-si mai mlădieze punctele de vedere, acomodîndu-se. În acest fel, imagologia va continua să
functioneze ca disciplină stiintifică. Pentru că e, negresit, interesant (nu stiu dacă si util) să descifrezi
felul cum un popor se reflectă în imaginea altuia.
Mai acum doi ani romanistul si românistul german dl profesor Klaus Heitmann a publicat, la Editura
Univers, un studiu dens de imagologie despre felul cum apare românul (si poporul român) în scrieri
germane. Am comentat, atunci, acea carte în revista noastră. Dl Dumitru Hîncu publică acum, la aceeasi
editură, un studiu replică despre felul cum germanul (si germanii) se profilează în scrieri românesti de la
1800 la 1914. Ipoteza imagologică se constituie din varii perspective de la psihologia socială la
etnologie, la istoria mentalitătilor, la foclor si literatură comparată. În comparatie cu amintitul studiu al
d-lui prof. Klaus Heitmann, cel al d-lui Dumitru Hîncu mi s-a părut mai fragil si prea fugos alcătuit. De
altfel, el nu are, împreună cu prefata, decît 135 de pagini, putin, să recunoastem, pentru o exegeză de
amplitudine. Autorul nostru face bine cînd, de la început, enuntă precizarea că notiunea chiar de german
(cu care, totusi, operează) e relativizantă de la origini, pentru că favorizează, saxonii, franconii si renanii
sînt prea deosebiti încît notiunea de germani nu îi poate subsuma pe toti acestia. Dar tinînd seama de
toate aceste relativizări si luînd în considerare multele studii de literatură comparată examinînd
confluentele româno-germane (începînd de la Simion Mîndrescu si Sextil Puscariu la, să spunem, Alex.
Dutu), autorul nostru consideră că se poate constitui un studiu imagologic replică la cel al d-lui prof.
Heitmann. Si are ca termen de pornire începutul secolului al XIX-lea, desi relatiile româno-germane ar fi
mai vechi. Să mai adaug că dl D-tru Hîncu îsi lărgeste aria investigatiei, incluzînd în spatiul germanic si
Austria (cu deosebire Viena), ceea ce, uneori, îl cam depărtează de obiectul anuntat al studiului, pentru
că nu e inutilă întrebarea austriecii pot fi în întregime asimilati cu germanii în genere? Eliminăm cu
totul, de aici, trăsăturile deosebitoare? Fireste se începe cu celebra călătorie a lui Dinicu Golescu din
1824 în Austria si Bavaria, despre care a lăsat o celebră Însemnare a călătoriei mele... Dar însemnările
lui Dinicu Golescu sînt, mai curînd, ale unui personaj pururea uimit de cele ce vede, încît e greu de
crezut că a putut surprinde trăsături caracteristice. Revelatoare, dar nu în întregime, sînt scrisorile lui
Kogălniceanu către surorile sale si către părintele său pe vremea cînd si-a făcut studiile la Berlin, apoi
relatările, tot epistolare, (inclusiv însemnări în jurnal) ale lui Maiorescu, apoi Eminescu, Slavici, mai
tîrziu Pârvan. Iată o imagine despre Heidelberg comunicată în 1835 de Kogălniceanu tatălui său: "Pe un
munte la poalele căruia îi zidit acest tîrg, să văd cele mai frumoase ruine a palatului palatinilor Bavariei.
Aceste ziduri sunt acum stricate, dar tot încă mai minunează pe călătoriul cu mărimea si frumusetea
14
palatului. În chivnita curtei este cea mai mare bute care să fie în lume, căci poate să intre în ea mai mult
de 160.000 garafe de vin, adecă o sută săizeci de mii de garafe. Pentru a ajunge deasupra lui trebuie să
sui saizeci de scări". Plecînd mai departe, a cunoscut "Francfort pe Main" care i s-a părut a fi un "tîrg
slobod, mare si frumos, cu o populatie de 40 mii de suflete" si orasul Liptca, un tîrg "mare, negutător, cu
multe fabrici, cu o populatie de 40 mii suflete". A ajuns la Berlin, unde a studiat cîtiva ani. Scrisorile de
aici către surorile sale nu comunică fapte notabile si elemente de natură caracterizantă, nici chiar
descrierile arhitectonice. Dar în 1891, într-un discurs rostit la Academia Română, declara: "Toată viata
mea, si tînăr si în vîrstă coaptă, am mărturisit în mai multe rînduri că culturii germane, că Universitătii
din Berlin, că societătii germane, bărbatilor si marilor patrioti care au operat realtarea si unitatea
Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit în patria mea". E drept să apreciem că influentei
germane (si, mai ales, cursului de filosofia dreptului al lui Savigny, pe care l-a audiat), să-i fi inculcat
acea moderatie în Revolutia de la 1848 si mai tîrziu, cînd a optat pentru evolutia lentă, deosebindu-se
mult de colegii săi munteni, adepti ai căii revolutionare franceze. Dar e asta un element de imagologie,
sau identificarea unor surse de influentă, care au fost germanice? Cum, sărind peste cîteva decenii bune
(chiar dacă dl Hîncu nu o aminteste), toată ideologia conservatoare a Junimii este, si ea, de influentă
germanică, desi, în 1897, în prefata la vol. I din Discursuri parlamentare, Maiorescu mentiona că
junimistii, cu modul lor de judecată, mai mult englezeste evolutionar decît frantuzeste revolutionar (un
rol hotărîtor l-a exercitat cartea lui Th. Buckle, Istoria civilizatiei în Anglia) nu acordau momentului
1848 rolul pe care i-l acordau oamenii politici munteni, mai toti legatari ai pasoptismului. Dar nu se
poate contesta că aici au exercitat un rol hotărîtor influente culturale ale mediului germanic, în care s-au
format intelectual nu numai Maiorescu, dar toti ceilalti patru cofondatori ai Junimii (P.P. Carp, Th.
Rosetti, V. Pogor, Iacob Negruzzi). Mai tîrziu, ideologia paseist-antiliberalistă a lui Eminescu se
datorează, si ea, influentei culturale germane în spiritul căreia s-a format. Însă, încă o dată, mă întreb:
Este asta un element de imagologie în sensul strict al termenului? Revenind la imagologia propriu-zisă,
autorul îl aduce în scenă pe Ion Codru-Drăgusanu, cu ale sale însemnări de călătorie prin Germania, în
care releva că pretuita cinste a germanilor nu se prea lasă identificată peste tot iar divizarea politică a
tării e o prea tristă realitate. Apoi Alecsandri a găsit, la nemti, metehne ca, de pildă, tendinta lor de
autosuprapretuire (infatuare). Iar Gh. Barit, si el călător prin Germania, observa critic că germanii "prea
sunt procopsiti peste măsură", ceea ce era tot o apreciere despre infatuarea lor. Si, evident, Barit a prizat
rău necunoasterea totală a unui jurist despre tările române, despre care, înfumurat, credea că se află în
Italia, că în principatele românesti s-ar vorbi slavona iar în Transilvania, germana. Dl D-tru Hîncu
citează, apoi, un fel de manual de geografie al unui blăjean Ioan Rus, din 1842 (Icoana pamentului), care
a fost utilizat multe decenii în scolile transilvane. Aici se pot detecta unele elemente privind
caracterologia germană, dedusă din felul sîrguincios cum era practicată agricultura, din faptul că erau
numeroase fabrici ("manufapturi de toată plasa, nu numai în mare cîtime" dar si "deplinire (id est
finisare n.m.)", care le apropie cîteodată de fabricatele englezesti. Modestul profesor făcea referire si la
cultură, mentionînd: "Nice la un popor în lume nu aflăm la asa treaptă cultura si stiinta ca la nemti,
nicăieri nu se află atîtea scoale mari si mici, atîtia bărbati învătati, atîtia oameni care să stie a citi si a
scrie ca în Germania", observînd că firea poporului german este "tăcută si tocmită spre cercări adînci si
speculăciuni". Cît priveste "haracterul", germanul nu e lenes, e priceput "si mai mult de la minte decît de
la patimi atîrnătoriu", dar neaplecat spre lucrurile mari ce trec dincolo de linia obisnuitului. Cam asa i se
relevă germanul la 1846, si gazetarului moldav Th. Codrescu. Vedea în Germania "tara cea serioasă",
învătătorii si filosofii ei "profunzi", poetii "cei mai mari" si desi deosebea între nordul sumbru si partea
de miază-zi "mai zîmbitoare si mai însufletită", tara toată nu putea să "se disfacă de aceea fizionomie
melancolică", esentială pentru tară si firea germanului de rînd care nu se putea despărti de asemenea tară
precum "căminele, berea si tiutiunul" care crea în jur o "atmosferă apăsătoare". În notele sale de
călătorie prin Germania meridională din 1858, Nicolae Filimon a observat, printre altele, "rarul talent al
reflexiunii mature" care a născut "multe inventiuni". Descoperea însă carente fizice la germani (firi "prea
delicate"), fata lor fiind "mai totdeauna fără sînge sau vestejită înainte de timp", neavînd vioiciunea
meridionalilor, fiind mereu biliosi si criticînd tot ce văd, inclusiv produsele create de alte popoare,
denotînd astfel "un vulcan de pasiuni si de răutate". Dl Hîncu consideră că la Filimon se poate descoperi
cea dintîi descriere a femeii germane, zugrăvită în termeni admirativi. Interesante sînt opiniile despre
15
germani si germanitate ale lui Eminescu, Ghica, Xenopol, Iorga (în 1891), Caragiale (care, se stie, s-a
simtit, din 1905 pînă în 1912, excelent la Berlin), Iacob Negruzzi, D. Onciul, Puscariu. Apoi, pentru a
umple, probabil, insuficienta bibliografică, autorul nostru dedică un întreg capitol (de vreo patruzeci de
pagini) "germanilor din spatiul lingvistic românesc" (Banat, Ardeal, Bucovina), sasii si svabii, încercînd
să le surprindă specificitatea, asa cum se releva românilor conlocuitori, desi, mentionează, că nu-si
propune "decît schitarea aspectelor mai relevante ale cadrului trasat". Pentru o primă tentativă a
fenomenului, acest capitol din carte e mentionabil, desi autorul tine mereu să sublinieze că "nu avem de-
a face cu o bibliografie exhaustivă". Inutilă precizare. Faptul e prea evident la lectură.

Cum studiul propriu-zis e neasteptat de succint, dl D-tru Hîncu a socotit util să adauge un capitol
distinct, cu totul în afara temei anuntate că o studiază, intitulat "tablouri dintr-o lume care a fost", care
are 128 de pagini, adică, de fapt, cu numai sapte pagini mai putin decît studiul propriu-zis. Aici, în
această adenddă, aflăm portrete despre Friederich von Heutz, ambasadorii germani la Bucuresti Joseph
Maria von Radowitz, Bernhard von Bulov, Kinderlen Wachter, Friederich Rosen si unul despre Martha
Bibescu. Nu este de prisos să spun că adendda nu face corp comun cu studiul despre imagologie si,
oricum, mai potrivite ar fi fost în cartea d-lui Heitmann decît în cea a d-lui Hîncu. Să mai observ că dl
Dumitru Hîncu nu cunoaste tehnica editorială a transcrierii textelor vechi, lăsîndu-l pe uo chiar asa,
netransformîndu-l în o iar u fiind lăsat să zburde în voie. Îi mai amintesc autorului că prietenul
bucurestean al lui Caragiale nu e Alecu ci Alceu Urechia. În rest, numai de bine.

16