Mitrache Bianca

Iulius Cezar

Gaius Iulius Caesar (în limba latină IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1, în

română cunoscut și ca Iulius Cezar; n. iulie 100 î.Hr.,[1][2][3] Roma, Roma Antică – d. 15
martie 44 î.Hr.,[4][5][6][7] Teatro di Pompeo(d), Republica Romană, Roma Antică) a fost un
conducător politic și general roman și una dintre cele mai influente și mai controversate
personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea
democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără
acordul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană
teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în
Marea Britanie.
Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii romane, și a
inițiat o vastă acțiune de reformare a societății romane și a guvernării acesteia. El s-a
proclamat dictator pe viață și a centralizat puternic guvernarea statului slăbit din cauza
războiului civil pornit tot de Cezar. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a-
l asasina, în speranța de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele lui Marte a fost
catalizatorul unui al doilea război civil, între cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și
republicani (între alții, Brutus, Cassius și Cicero). Conflictul s-a încheiat cu victoria cezarilor
în Bătălia de la Philippi și stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian,
Antoniu și Lepidus au preluat împreună controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între
Octavian și Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu
în Bătălia de la Actium. Octavian a ajuns liderul absolut al lumii romane.
Perioada de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu
nepotul de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca
Cezar August, instalându-se ca primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu prin prisma propriilor
sale consemnări: Commentarii de Bello Gallico. Multe detalii ale vieții sale au fost relatate
mai târziu de istorici, precum Suetonius, Plutarh și Cassius Dio.
Mitrache Bianca

Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta

Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era
fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă
este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra
femeilor decedate. Cezar a crescut într-o locuință modestă dintr-o construcție antică (insula)
în Suburba, cartier al clasei mijlocii din Roma. Familia lui Cezar, deși cu descendență
patriciană, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun
membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în
generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a
căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a
devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la
îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar.
Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de
proscriere, Cezar, în vârstă de 20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82
î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se
ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un
moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar.
Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus: „El, a
cărui viață o dorești atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a
căror cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“!
În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a plecat în Asia și Cilicia pentru
satisfacerea serviciului militar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operațiuni
militare. În anul 80 î.Hr., încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asedierea
Miletului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea
vieții legionarilor, încât a fost decorat ulterior cu distincția corona civica (coroana de ghindă),
unul dintre cele mai înalte onoruri acordate unui militar fără rang de comandant și purtată în
Mitrache Bianca

public chiar și în prezența senatorilor Romei; toată lumea era obligată să se oprească și să
aplaude prezența purtătorului acestei coroane civice.
La Roma, în anul 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în
Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea
neînduplecată în procesele împotriva foștilor guvernatori, deferiți justiției pentru înșelăciune
și corupție. Marele orator Cicero comenta: „Există cineva care are calitatea de a vorbi mai
bună decât Cezar?“ Țintind către perfecțiune în retorică, Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru
studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius Molo.

În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când
aceștia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au
habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar
și-a trimis discipolii în diverse orașe pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost
reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va
crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost răscumpărat și pus în libertate, Cezar
a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să cucerească fortăreața din insula
acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment dat tuturor piraților.
Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de
crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul
supliciului.
După întoarcerea la Roma în anul 73 î.Hr., Cezar a fost ales membru al Colegiului
Pontifilor. Revenirea lui Cezar la Roma a avut loc în toiul răscoalei sclavilor conduși de
fostul gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru înfrângerea revoltei,
dar forțele lui Spartacus au ieșit învingătoare de fiecare dată. În 72 î.Hr., Adunările romane l-
Mitrache Bianca

au ales pe Cezar în funcția de tribun militar, aceasta fiind primul său pas în viața politică. În
anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit coordonatorul acțiunilor întreprinse pentru
înfrângerea răsculaților conduși de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puținii susținători ai lui
Crassus în încercarea de a restabili ordinea în stat. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru
această cauză, care a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânărul Cezar pentru a servi ca
tribun cu atribuții de avocatură. După câteva înfrângeri, armata lui Crassus l-a învins pe
Spartacus în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar și Crassus s-au împrietenit, ceea ce
a contribuit ulterior la carierele ambilor. Triumful lui Cezar avea să se transforme curând în
dezastru.
În anul 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce
pe lume un copil, mort și el. În același an o pierde și pe mătușa sa, Iulia, de care era foarte
atașat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a crește singur o fiică încă
minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiția ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice
fastuoase, însă Cezar s-a abătut de la tradiție în această privință. În timpul funeraliilor, Cezar
a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătușii Iulia au fost încărcate de conotații politice,
Cezar insistând ca masca mortuară să aibă fizionomia lui Marius. Deși Cezar era foarte
apropiat de ambele femei (potrivit scrierilor lui Suetonius), aceste cuvântări au fost
interpretate de oponenții săi politici ca propagandă vizând alegerea sa în postul de chestor.

Cursus honorum al lui Cezar

Cezar la începutul carierei militare

Mitrache Bianca

Adunarea Poporului l-a ales pe Cezar în funcţia de chestor în anul 69 î.Hr., la

vârsta de treizeci de ani, conform celor prevăzute în cursus honorum. A fost repartizat
aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, provincie romană situată în Portugalia de astăzi
şi sudul Spaniei. Stagiul său de demnitar administrativ şi financiar în Hispania Ulterior a fost
în general lipsit de evenimente; în acea perioadă avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui
Alexandru cel Mare. Se spune că s-ar fi oprit şi ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades.
Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacţie, a răspuns simplu: „Crezi că sunt lipsit de
motive pentru a plânge, când cred că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe naţiuni,
iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“.
Cezar a fost eliberat curând din funcţia de chestor şi i s-a permis reîntoarcerea la
Roma. În ciuda durerii de a-şi fi pierdut soţia, despre care toate relatările sugerează că ar fi
iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a
ales o unire ciudată. Noua lui soţie, Pompeia, era nepoata lui Sulla şi fiica lui Quintus
Pompei. Deşi părea a se fi alăturat senatorilor optimaţi, celelalte acţiuni ale lui Cezar aveau
puţin de-a face cu politica conservatoare şi şi-a continuat drumul spre sprijinirea politicii
grupului numit populares. Cezar a sprijinit Lex Gabinia, care îi oferea lui Pompei puteri
nelimitate în soluţionarea problemelor cu piraţii cilicieni. Mai târziu, în faţa asprei rezistenţe
a optimaţilor, Cezar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea lui Pompei comanda militară unică
a forţelor romane din est, în războaiele împotriva lui Mithridate al VI-lea Eupator. Buna
relaţie întreţinută cu marele general Pompei, i-a fost de folos lui Cezar în privinţa carierei sale
politice. Rivalitatea dintre Pompei şi Crassus, mentorul său, părea a nu fi avut efect asupra lui
Cezar. Crassus a continuat să preia şi în anii următori plata marilor datorii făcute de Cezar. Pe
lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei, Cezar a servit drept curator al
Drumului Appian (Via Appia). Întreţinerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae
şi trecea dincolo de călcâiul "cizmei" peninsulei Italia, avea importanţă majoră, iar postul de
curator era o demnitate înaltă. Deşi pe plan personal necesita costuri enorme, poziţia oferea
mare prestigiu unui senator tânăr. Sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină
realizabilă pentru Cezar. În acest timp, Cezar şi-a continuat cariera judiciară până în clipa
alegerii sale, în anul 65 î.Hr., ca edil (curule aedile), alături de Bibulus, un tânăr rival,
membru al facţiunii optimaţilor.
Poziţia de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o
mare oportunitate pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili cu astfel
de îndatoriri publice, precum construirea şi îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului
şi alte aspecte ale vieţii cotidiene din Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau
de organizarea jocurilor publice cu ocazia sărbătorilor statului şi de administrarea Circului
Maximus. Cezar s-a tot împrumutat, în acea perioadă, până în prag de faliment, însă şi-a
mărit ireversibil popularitatea printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau
spectaculoase şi proiectele de construcţie propuse de el ambiţioase. Într-un spectacol
organizat în onoarea tatălui său, Cezar a înfăţişat 320 de perechi de gladiatori în armuri de
argint, ceea ce a costat enorm de mult.
Mitrache Bianca

Debutul ca pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morţii soţiei sale,
Cornelia, Caesar s-a recăsătorit în anul 67 î.Hr. cu Pompeia Sulla, o nepoată a lui Sulla. Ca
soţie de pontifex şi matroană (în latină "femeie măritată") importantă, Pompeia era
responsabilă cu organizarea festivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat
exclusiv femeilor şi considerat sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a reuşit să pătrundă,
deghizat în femeie, în clădirea unde se desfăşura festivalul. Acest fapt a fost considerat un
sacrilegiu absolut, din care cauză Pompeia a primit o scrisoare de divorţ. Însuşi Cezar a
recunoscut că Pompeia ar fi putut fi nevinovată, dar a afirmat: „Soţia lui Cezar, ca şi întreaga
sa familie, trebuie să fie deasupra suspiciunilor!“
Anul 63 î.Hr. a fost dificil, nu doar pentru Cezar, ci şi pentru Republica Romană.
Cezar a candidat şi a câştigat alegerile pentru postul de pretor urban, în anul 62 î.Hr. Înainte
să fie instalat în noul său post, s-a declanşat Conspiraţia lui Catilina, care l-a pus pe Cezar din
nou în conflict direct cu optimaţii. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul de
consul, se confrunta cu acuzaţii de planificare a răsturnării Republicii prin rebeliune armată.
Vina lui Catilina era însă controversată. La alegerile de la finele anului 63 î.Hr., Marcus
Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară.
Mitrache Bianca

Spre finalul mandatului de pretor, s-a constatat că Cezar a delapidat şi urma să fie dat
în judecată pentru deturnarea fondurilor administrate. Crassus i-a sărit din nou în ajutor,
achitând un sfert din totalul de 20 milioane de dinari. În cele din urmă, până în anul 61 î.Hr.,
Cezar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior
chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au retras, permiţându-i un statut chiar
profitabil. Părăsirea Romei înainte de a o fi preluat în mod oficial, a dovedit că Cezar nu voia
să-şi asume niciun risc.
Cezar şi personalul său au călărit în forţă, ajungând la Rhone în doar 8 zile, iar el a
întrevăzut viitoarea sa abilitate de a organiza deplasarea cu viteze mari a unor mari unităţi de
armată. În drumul lor, mai mulţi membri ai anturajului au notat barbaricul şi, în viziunea lor,
mizerabilul standard de trai al satelor. Cezar, demonstrându-şi ambiţia, a replicat: „Din partea
mea, aş prefera să fiu primul om între aceşti inşi, decât al doilea în Roma!”. În timpul
mandatului de guvernator, Cezar şi-a întărit relaţia cu popoarele galice/celtice, ceea ce s-a
dovedit un factor important în planurile sale de mai târziu.
Odată sosit în Hispania, Cezar şi-a făcut o reputaţie deosebită în postura de comandant
militar. Între anii 61 î.Hr. şi 60 î.Hr., a câştigat bătălii importante împotriva triburilor
galiciene şi lusitane. După una dintre victorii, soldaţii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul
de luptă, ceea ce reprezenta aprecierea de maximă importanţă pentru a fi un triumf roman
eligibil. Cezar se afla în faţa unei dileme...Dorea să candideze pentru postul de consul în anul
59 î.Hr. şi pentru aceasta trebuia să fie prezent în Roma, dar voia să primească totodată
onorul pentru un triumf. Optimaţii au folosit această dilemă împotriva sa, forţându-l să
aştepte la porţile oraşului, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea aceasta avea
să îl coste pe Cezar ocazia de a candida la alegerile pentru postul de consul şi l-a pus în faţa
unei decizii fatale. Astfel că în vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru a candida
la cea mai înaltă funcţie din Republică.

Razboaiele galice

Gaius Iulius Cezar şi-a însuşit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia
Cisalpină şi Galia Transalpină în anul 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galia Transalpină se
găsea un teritoriu vast, echivalând cu Franţa de astăzi, numit Galia Comata, unde existau
confederaţii independente de triburi galice/celtice, ce menţineau diferite relaţii cu Roma. Dar,
imediat după ce el şi-a ocupat poziţia, un trib celtic ce trăia pe teritoriul Elveţiei
contemporane, helveţii, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franţei de astăzi.
Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveţii ar fi trebuit nu doar să mărşăluiască
prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată şi teritoriul tribului Aedui, aliat cu
romanii. Alte triburi celtice şi locuitori din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveţii
să nu vandalizeze totul în calea lor, până la destinaţia finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a
opus ideii şi a recrutat în grabă două noi legiuni.
In primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de
administraţia guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulţumiri oferite de diverse triburi
Mitrache Bianca

galice, nemulţumirea creştea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederaţii a
triburilor galice sub stăpânire belgică, pentru a se opune prezenţei romane în Galia. Astfel că
s-a întors în grabă la trupele sale, formând 2 noi legiuni alcătuite majoritar din „cetăţeni”
galici, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt.
La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziţiei galice se adeveriseră. Cezar
s-a mişcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat
opoziţiei şi transformându-le în aliaţi. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu
cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria
avea o dublă conotaţie: nu doar o victorie armată, ci şi una politică, însoţită de o propagandă
solitară, de asemenea. Protejându-şi „aliaţii” de agresiuni externe, el putea acum securiza cu
uşurinţă legalităţile necesare împotriva triburilor belgice. Deşi ar fi reprezentat încă o
campanie dificilă, acesta era exact genul de şansă pe care Cezar şi-l dorea. A continuat spre
nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată.
În total, zeci de triburi au fost forţate să capituleze în faţa dominaţiei romane şi sute de
mii de prizonieri au fost trimişi la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenţei galice,
Cezar şi-a îndreptat atenţia dincolo de Canalul Mânecii. Totuşi, cucerirea nu era atât de
completă pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se confrunte mai întâi cu alte incursiuni
germanice, înainte de a putea traversa către insulă. Şi, în ciuda încrederii sale, triburile galice
nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât credea el. Pentru moment, însă, Cezar s-a
reîntors în Galia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din Roma.

Faptele lui Cezar, lichidarea democraţiei şi posibila proclamare a lui Cezar ca rege
au amplificat spiritele antidictatoriale mai ales după depunerea unei diademe pe statuia lui
Cezar de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au
îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat
cetăţenii care au pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile
Mitrache Bianca

Romei. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor
arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise
iniţial sanctificarea tribunilor ca unul dintre motivele pentru care pornise războiul civil, însă
acum le-a revocat puterea în propriul câştig.
Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman
privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său
aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu
titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului,
iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi
la festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o aşeze pe capul lui Cezar, spunând
„Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă uralele publicului au fost ca şi
inexistente, şi Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca diadema să nu-i atingă capul.
Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap
pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe
scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege
al romanilor.” Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Cezar.

În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia.
Campania parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea
recuperării stindardelor de luptă (Acvile) pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în
urmă. O veche legendă spunea că Parthia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a
fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase
plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi democraţi secreţi, al căror număr era în
continuă creştere, trebuia să acţioneze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi
graţiase deja, ei erau conştienţi că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la
conducerea Romei era să acţioneze înainte ca acesta să pornească către Parthia.

Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a

cărui reparaţie fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar
Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat
Mitrache Bianca

Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie
44 î.Hr. Cu puţine zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui
Marte!“. În ziua întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un
grup de senatori, care se intitulau Liberatores (Liberatorii); aceştia şi-au justificat acţiunea
spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhice pretinse
de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius,
Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le graţiase
majoritatea crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui
Cezar şi fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se
speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o
aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar 15 ani la data naşterii
lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri de pumnal (conform altora chiar 35), care variau între
superficiale şi mortale şi, ironia sortii, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său
prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent zeificat de către Senat, unele
relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost
relatate în diferite feluri, precum:
 και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)
 Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă
a unui citat grecesc din Suetonius)
 Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)