Iulius Caesar, comandant militar și om politic

Gaius Iulius Caesar a fost un conducător politic și general roman și una dintre cele mai influente și mai
controversate personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea
democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acordul
senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până
la Oceanul Atlantic.
Cezar s-a născut la Roma, pr 12 sau 13 iulie, anul 100 î.Hr., într-o binecunoscută familie
de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei,
era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte
puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a
crescut într-o locuință modestă dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii din
Roma. Familia lui Cezar, deși cu descendență patriciană, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele
nobilimii romane. Astfel, niciun membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei
lui Cezar, deși, în generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a
căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre
cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a
familiei lui Cezar.
Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă,
politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius,
și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus la
un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie,
Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinna
Minor, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și
inamicul declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl său s-a îmbolnăvit și a
murit. Cezar a devenit moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tată și de Marius.
Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de
20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a
refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a
permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi
lăsat în viață pe Cezar. Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus:
„El, a cărui viață o dorești atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror
cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“!
În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a plecat în Asia și Cilicia pentru satisfacerea serviciului
militar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operațiuni militare. În anul 80 î.Hr., încă sub
comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asedierea Miletului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de
atâta bravură personală pentru salvarea vieții legionarilor, încât a fost decorat ulterior cu distincția corona
civica (coroana de ghindă), unul dintre cele mai înalte onoruri acordate unui militar fără rang de comandant
și purtată în public chiar și în prezența senatorilor Romei; toată lumea era obligată să se oprească și să
aplaude prezența purtătorului acestei coroane civice.
La Roma, în anul 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în Forul din Roma
ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea neînduplecată în procesele
împotriva foștilor guvernatori, deferiți justiției pentru înșelăciune și corupție. Marele
orator Cicero comenta: „Există cineva care are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Țintind către
perfecțiune în retorică, Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut
dascăl pe celebrul Apollonius Molo.
În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când aceștia au cerut o
răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat.
Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe
pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a
amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost
răscumpărat și pus în libertate, Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să
cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment
dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de
crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului.
După întoarcerea la Roma în anul 73 î.Hr., Cezar a fost ales membru al Colegiului Pontifilor. Revenirea lui
Cezar la Roma a avut loc în toiul răscoalei sclavilor conduși de
fostul gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru înfrângerea revoltei, dar forțele lui
Spartacus au ieșit învingătoare de fiecare dată. În 72 î.Hr., Adunările romane l-au ales pe Cezar în funcția
de tribun militar, aceasta fiind primul său pas în viața politică. În anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit
coordonatorul acțiunilor întreprinse pentru înfrângerea răsculaților conduși de Spartacus. Cezar a fost unul
dintre puținii susținători ai lui Crassus în încercarea de a restabili ordinea în stat. Senatul l-a desemnat pe
Crassus pentru această cauză, care a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânărul Cezar pentru a servi
ca tribun cu atribuții de avocatură. După câteva înfrângeri, armata lui Crassus l-a învins pe Spartacus în 71
î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar și Crassus s-au împrietenit, ceea ce a contribuit ulterior la
carierele ambilor. Triumful lui Cezar avea să se transforme curând în dezastru.
În anul 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil,
mort și el. În același an o pierde și pe mătușa sa, Iulia, de care era foarte atașat. Aceste două decese l-au
lăsat pe Cezar în postura de a crește singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiția ca femeile
romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar s-a abătut de la tradiție în această privință. În
timpul funeraliilor, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătușii Iulia au fost încărcate de conotații
politice, Cezar insistând ca masca mortuară să aibă fizionomia lui Marius. Deși Cezar era foarte apropiat de
ambele femei (potrivit scrierilor lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenții săi politici
ca propagandă vizând alegerea sa în postul de chestor.
În anul 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a obține candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale
în Hispania) l-a pus în poziția de a candida pentru consul. Deși Cezar dispunea de o popularitate
copleșitoare printre membrii adunărilor cetățenești, a fost nevoit să manipuleze alianțe formidabile în
Senatul roman, pentru a-și putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos de
bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o
coaliție. Pompei era deja frustrat din cauza incapacității sale de a obține reforma teritorială pentru veteranii
săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.
Alianța (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., și a
rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei și Crassus au căzut de acord să își
folosească averile și puterea pentru a ajuta candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea să
influențeze agendele politice ale celor doi. Cezar și Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu
încoace, și-au consolidat alianța cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris.
Alianța combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor și reputația sa, cu averea și influența
asupra plutocrației marilor comiși de care dispunea Crassus, alături de reputația militară, averea și
influența senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câșigat cu ușurință poziția de consul, însă
Optimații au reușit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziția de consul
junior.
Odată instalat în funcție, în anul 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei
legi care stipula ca toate dezbaterile și procedurile din cadrul Senatului să fie făcute publice. După aceasta,
și-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părți nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite și
oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema mulțimii șomere din Roma, ci
satisfăcea și doleanțele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facțiunea Optimaților, s-a opus
conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul și a dus problema direct
în fața poporului.
În timp ce vorbea în fața unei Adunări cetățenești, Cezar și-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre
sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea
nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, așa-numitul prim
triumvirat a fost făcut public, iar Pompei și Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgență. Legea a fost
sprijinită de copleșitoarea reacție a publicului, și Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgrație. Bibulus și-a
petrecut restul timpului din anul său consular, folosind semnale religioase pentru a dovedi că legile lui
Cezar erau nule și lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat
involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice își propunea. După retragerea
lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, în glumă: anul lui „Iulius și Cezar”.
Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine și al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a își egala
victoriile politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de 5 ani, fără precedent într-un domeniu
relativ sigur, era un semn evident al ambiției lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse
de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreție. Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei
Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredințată lui Cezar.
În anul 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma
(cu excepția sa), și de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de 40 de ani, deși deținea cel
mai înalt post din Roma și continua să își înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare
avea să vină mai târziu. Mărșăluind cu rapiditate prin siguranța relativă a provinciilor aflate în subordinea
sa, pentru a își invoca imperiumul și a evita judecata, Cezar avea să modifice platforma geopolitică a lumii
antice.
Gaius Iulius Cezar și-a însușit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină și Galia
Transalpină în anul 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galia Transalpină se găsea un teritoriu vast, echivalând
cu Franța de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederații independente de triburi galice/celtice, ce
mențineau diferite relații cu Roma. Dar, imediat după ce el și-a ocupat poziția, un trib celtic ce trăia pe
teritoriul Elveției contemporane, helveții, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franței de
astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveții ar fi trebuit nu doar să mărșăluiască prin
teritorii aflate sub control roman, ci să străbată și teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alte triburi
celtice și locuitori din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveții să nu vandalizeze totul în calea
lor, până la destinația finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii și a recrutat în grabă două noi legiuni.
Mai multe alte triburi s-au alăturat mișcării helveților, ei devenind cu timpul cel mai mare și cel mai
puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de persoane, din
care 260.000 erau femei, copii și alte tipuri de non-combatanți. După ce au pornit la drum, fără a ține seamă
de obiecția lui Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După mai multe încăierări, Cezar a cucerit
partea muntoasă cu cele șase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere
de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveții, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al
adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici, doar 130.000 au supraviețuit bătăliei. În
următoarele zile, a ordonat trupelor să urmărească ce mai rămăsese din armata adversă; se pare că au fost
uciși încă 20.000 de oameni. Aproape în același timp, la sfârșitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus,
căpetenie a tribului Suebi, a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra granițelor, însă Cezar a înăbușit
situația la acel moment, aranjând o alianță cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forțat retragerea
germanilor înapoi în est, de-a lungul Rinului și a folosit pretextul „apărării aliaților Romei” pentru a-și
continua cuceririle în nord.
În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administrația
guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulțumiri oferite de diverse triburi galice, nemulțumirea
creștea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederații a triburilor galice sub stăpânire belgică,
pentru a se opune prezenței romane în Galia. Astfel că s-a întors în grabă la trupele sale, formând 2 noi
legiuni alcătuite majoritar din „cetățeni” galici, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt.
La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziției galice se adeveriseră. Cezar s-a mișcat cu
rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat opoziției și transformându-le în
aliați. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul
printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o dublă conotație: nu doar o victorie armată, ci și una
politică, însoțită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-și „aliații” de agresiuni externe, el putea
acum securiza cu ușurință legalitățile necesare împotriva triburilor belgice. Deși ar fi reprezentat încă o
campanie dificilă, acesta era exact genul de șansă pe care Cezar și-l dorea. A continuat spre nord, cucerind
tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată.
La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupația
romană. Și-a trimis generalii în fiecare colț al Galiei, pentru a înăbuși orice rezistență în calea lor. Publius
Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu 12 cohorte legionare, pentru a subjuga
triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în
cea mai vestică porțiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord,
către Britania de astăzi, pentru a construi o flotă împotriva veneților. Aceștia controlau căile navigabile cu o
formidabilă flotă proprie, sprijiniți însă și de celții britanici. Inițial vasele galice le-au depășit pe cele
romane, Brutus neputând împiedica operațiunile veneților. Dar ingeniozitatea romană a intrat în acțiune, și
aceștia au început să folosească cârlige lansate de arcași pentru a cuceri vasele veneților. În scurt timp,
veneții au fost complet învinși, și ca multe triburi înaintea lor, vânduți ca sclavi.
În total, zeci de triburi au fost forțate să capituleze în fața dominației romane și sute de mii de prizonieri au
fost trimiși la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenței galice, Cezar și-a îndreptat atenția dincolo
de Canalul Mânecii. Totuși, cucerirea nu era atât de completă pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se
confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte de a putea traversa către insulă. Și, în ciuda
încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât credea el. Pentru moment,
însă, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din Roma.
Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întreaga provincie galică, situația
politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor acțiuni în Galia,
Britania și Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină, știind că trebuie să se afirme din nou pentru
sprijinul Senatului Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de îndatoririle sale în cadrul
comisiei grânelor, iar Crassus a mers la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Dar el i-a chemat pe ambii
la Lucca pentru o conferință, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deși sprijinul în
Roma era deslușit, această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta dovedindu-se mai mult
decât o coaliție a doar a 3 persoane. Însă Cezar avea nevoie ca Pompei și Crassus să se înțeleagă, pentru a
putea menține întreaga înțelegere. Comanda lui Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat împotriva
judecății.
Acordul asupra căruia s-a înțeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce
Pompei și Crassus aveau posibilitatea de a accede la putere. Pompei și Crassus aveau să fie aleși consuli
simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încredințându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria.
Pompei, gelos asupra creșterii pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei domnii
provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia. După
soluționarea problemelor, Crassus și Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr..
În ciuda înverșunatei rezistențe din partea Optimaților, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al
celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar însă nu și-a asumat nici un risc și a trimis nunțiul său,
Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni pentru a „păstra ordinea”. Prezența acestor
oameni, alături de popularitatea lui Crassus și Pompei au reușit cu greu sa stabilizeze situația. Cezar s-a
întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima invazie romană în Britania.
Înainte ca Cezar să-și poată concentra atenția asupra Britaniei, o invazie germanică de-a lungul Rinului, în
teritoriul ubian i-a întors atenția asupra Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar spunând că
doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul Galiei și a ordonat mobilizarea legiunilor sale
pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile, cavaleria sa a fost atacată prin
surprindere, 78 de romani fiind uciși în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra taberei
germanice și, conform lui Cezar, 430.000 de germani rămași fără lider, femei și copii au fost adunați
laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimițând masa de persoane către Rin, unde mulți alții au
sucombat înecându-se. Nu se știe care a fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a pretins că nu a
pierdut nici măcar un soldat.
În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma și să-și
demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui Cezar
să candideze pentru un consulat secund în absența sa. Cezar a crezut că va fi judecat și marginalizat politic
dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziția de consul sau fără puterea armatei sale.
Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare și trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr. Cezar traversează cu trupele
Rubiconul (granița de atunci a Italiei cu Galia) și atacă propria patrie, Republica Romană, cu gândul de a se
instala dictator. Istoricii se contrazic în privința spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta ar fi
spus „Alea iacta est” („Zarurile sunt aruncate”), sau „Fie ca zarurile să zboare la înălțime!” (un citat al
poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în literatura modernă când un autor
atribuie citatul mai puțin popular al lui Menander lui Cezar. Optimații, inclusiv Metellus Scipio și Cato cel
Tânăr, au fugit către sud, neștiind că Cezar este însoțit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei
până la Brundisium, sperând să restaureze alianța lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat, însă, iar
Cezar a făcut un uimitor marș de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenții lui Pompei. Apoi
s-a întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48
î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda
avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei și cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o
luptă violentă și de scurtă durată în anul 48 î.Hr.. Pompei a fugit în Egipt, unde a fost ucis de către un ofițer
din serviciul faraonului Ptolemeu al XIII-a. În Roma, Cezar cere să fie numit dictator, avându-l pe Marc
Antoniu ca prim locotenent; Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile și a impus să fie
ales pentru a doua oară consul, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei
în Alexandria, unde își instalează tabăra armatei sale și devine implicat în războiul civil dintre Ptolemeu și
sora, soția și regina alături de care conducea, Cleopatra a VII-a. Poate că alianța lui Cezar cu Cleopatra a
fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns
la vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către șambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. Cezar
înfrânge apoi forțele lui Ptolemeu și o instalează pe Cleopatra ca faraon, alături de care își va crește
singurul său fiu biologic despre care se știe, Ptolemeu al XV-a Cezar, cunoscut mai bine sub numele de
„Caesarion”. Cezar și Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată. După ce a petrecut primele luni ale anului 47
î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al
Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de concretă și completă încât a comemorată în
cuvintele Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am învins”). După aceasta a pornit către Africa pentru a
rezolva problema restului de susținători senatoriali ai lui Ptolemeu. A câștigat cu rapiditate o victorie
semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în fața forțelor lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) și a lui Cato
cel Tânăr (care se sinucide). Totuși, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius și Sextus Pompeius, alături de Titus
Labienus, fostul nunțiu propraetorian al lui Cezar (legatus propraetore) și al doilea în comandă în Războiul
Galic, supraviețuiesc bătăliilor din Spania. Cezar a pus sub urmărire și a înfrânt ultimele rămășițe ale
opozanților în Bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea și
al patrulea său mandat în poziția de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus Aemilius Lepidus) și 45
î.Hr. (fără partener).
Faptele lui Cezar, lichidarea democrației și posibila proclamare a lui Cezar ca rege au amplificat spiritele
antidictatoriale mai ales după depunerea unei diademe pe statuia lui Cezar de pe Rostra. Tribunii, Gaius
Epidius Marcellus și Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest
incident, aceeași doi tribuni au arestat cetățenii care au pronunțat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta
trecea pe străzile Romei. Văzându-și susținătorii amenințați, Cezar a acționat sever. A ordonat eliberarea
celor arestați și, în schimb, a adus tribunii în fața Senatului, înlăturându-le pozițiile. Cezar folosise inițial
sanctificarea tribunilor ca unul dintre motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat
puterea în propriul câștig.
Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui
Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-și roba
roșie, încălțăminte roșie, coroana de lauri și armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul
pomeriumului reprezenta o tradiție a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în
Rostra de către preoții participanți la festivitate. Antoniu a scos o diademă și a încercat să o așeze pe capul
lui Cezar, spunând „Poporul îți oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă uralele publicului au fost ca și
inexistente, și Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca diadema să nu-i atingă capul. Publicul a țipat
aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele și a încercat să i-o așeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această
dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său și l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi
regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulțimea a aprobat imediat acțiunile lui Cezar.
În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia și apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi
putut aduce bogății considerabile înapoi la Roma, și posibilitatea recuperării stindardelor de luptă (Acvile)
pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Parthia putea fi
cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în
imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanții săi democrați secreți, al căror
număr era în continuă creștere, trebuia să acționeze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi
grațiase deja, ei erau conștienți că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era
să acționeze înainte ca acesta să pornească către Parthia.
Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiției, în Curia Hostilia, a cărui reparație fusese recent
terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenți, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă,
aflată în construcție. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către
Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr. Cu puține zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar:
„Ferește-te de Idele lui Marte!“. În ziua întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat și înjunghiat de moarte de
către un grup de senatori, care se intitulau Liberatores (Liberatorii); aceștia și-au justificat acțiunea
spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambițiile monarhice pretinse de Cezar.
Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius
Brutus, Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus; Cezar le grațiase majoritatea crimelor și chiar îi
avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar și fusese numit ca unul dintre
moștenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar,
din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar 15
ani la data nașterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri de pumnal (conform altora chiar 35), care variau
între superficiale și mortale și, ironia sortii, s-a prăbușit la picioarele unei statui a fostului său prieten,
devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent zeificat de către Senat, unele relatări spunând că
Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:

 και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar și tu, fiul meu?“ – din Suetonius)

 Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Și tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat
grecesc din Suetonius)
 Et tu, Brute? (lat., „Chiar (și) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

BIBLIOGRAFIE

Caius Iulis Caesar, de Nic Fields, Ed. Litera, 2014

Suetonius, Viața lui Iulius Cezar; 88 The Lives of the Twelve Caesars, Volume 01: Julius Caesar by
Suetonius
C. Iulius (131) C. f. C. n. Fab. Caesar, Digital Prosopography of the Roman Republic

Iulius Caesar, de Rex Warner, Ed. Enciclopedică Română, 1972