Republica romană

Republica Romană (din latină Res publica romana, „Lucrurile publice ale
Romei”) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale în perioada
cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.) și până la numirea lui Cezar
ca dictator pe viață în anul 44 î.Hr., sau, mai probabil, până în anul 27 î.Hr., anul
în care Senatul roman i-a acordat lui Octavianus titlul de Augustus.
Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de
vest a peninsulei Italia. Roma era situată pe granița dintre teritoriul în care era
vorbită limba latină, la sud de Roma, și cel în care se vorbea limba etruscă, la
nord de Roma.

Războiul civil și dictatura lui Cezar

Problema cheie era dacă Cezar va fi capabil sau nu să câștige postul de consul pentru 48 î.Hr.
in absentia. Postul lui Cezar de guvernator avea să expire la finele lui 49 î.Hr., la fel ca și
imunitatea sa juridiciară. Avea să fie cu siguranță acuzat de violarea constituției în perioada
consulatului său din 59 î.Hr., ceea ce ar fi dus la moartea carierei sale politice sau chiar a
vieții sale. Dacă i se permitea să candideze in absentia, și-ar fi putut asuma imediat consulatul,
și apoi un nou mandat de guvernator, păstrându-și continuă imunitatea. Optimații se opuneau
extrem de tare candidaturii lui Cezar in absentia, iar la 1 februarie 49 î.Hr., au pasat o lege
prin care îl declarau pe Cezar un inamic public și îi cereau reîntoarcerea la Roma pentru a fi
judecat. Pompei a primit autoritate absolută pentru a apăra Republica Romană. Aceste vești au
ajuns la Cezar probabil la 10 ianuarie, tot atunci fiind datată și celebra sa vorbă: "Alea iacta
est" (Zarurile sunt aruncate) - de fapt, în limba greacă, citându-l pe Menander. Cezar a trecut
râul Rubicon (granița dintre Galia Cisalpină și Italia în timpul Republicii Romane) cu armata
sa. Războiul civil începuse.
Conducând o armată veterană, Cezar și-a croit cu ușurință calea prin Peninsula Italiei,
întâlnind o slabă rezistență din partea legiunilor de curând recrutate. Singura excepție a fost la
Corfinium, unde Gnaeus Domitius Ahenobarbus a fost învins. Cezar l-a iertat, sub
remarcabila sa politică de grațiere. Dorea să știe toată lumea că nu avea să devină viitorul
Sulla. A luat Roma fără a întâlni opoziție, iar apoi a mărșăluit către sud pentru a încerca să-l
oprească pe Pompei, care încerca să se retragă din Brundisium de-a lungul Mării Adriatice
către Grecia. Cezar s-a apropiat, dar Pompei și armatele sale au scăpat în ultima clipă.
În 48 î.Hr. Pompei controla mările, iar legiunile sale le depășeau cu mult pe ale lui Cezar; însă
legiunile ultimului, după zece ani de campanii riguroase deveniseră veterani experimentați.
Din pricina lipsei sale de flotă, Cezar a încercat să-și solidifice controlul asupra vestului
Mediteranei, notabil la Massilia și în Spania. Cele două armate s-au întâlnit pentru prima dată
în Bătălia de la Dyrrhachium, la 10 iulie, unde Pompei a înregistrat o victorie majoră. Totuși,
Pompei nu a reușit să fie constant, iar Cezar și-a putut regrupa forțele și câștiga o victorie
decisivă în Bătălia de la Pharsalus la 9 august. Pompei a fugit către Egipt, unde a sperat să
găsească sprijin.
Cezar ajunge în Alexandria, capitala Egiptului ptolemeic, găsind grânarul Mediteranei în
starea unui război civil. Agenți ai tânărului rege Ptolemeu al XIII-lea, îl asasinaseră pe
Pompei și îi prezentaseră capul acestuia lui Cezar, crezând că acest gest îl va bucura și îl va
sprijini pe Ptolemeu în lupta împotriva surorii sale, Cleopatra. A avut efectul opus. Cezar a
început o legătură cu Cleopatra, iar Ptolemeu a încercat să-l distrugă pe Cezar în orașul
Alexandria. O lungă bătălie, ajunsă până la urmă în afara orașului, amintită ca una dintre cele
mai periculoase din cariera lui Cezar, a fost însă o victorie. Astfel Cleopatra ajunge pe tronul
Egiptului alături de un alt frate, Ptolemu al XIV-lea. Mai tărziu, Cleopatra a născut fiul lui
Cezar, Cezarion, întitulat Ptolemeu Cezar. Auzind de o invazie în Asia Mică condusă de către
Pharnaces al II-lea al Pontusului, fiul vechiului inamic al Romei Mithridates, a avansat într-
acolo în 47 î.Hr., înregistrând o victorie rapidă la Bătălia de la Zela. Atunci Cezar a pronunțat
fraza ajunsă celebră mai târziu: „Veni, Vidi, Vici“ -- Am venit, am văzut, am cucerit.
În 46 î.Hr. Cezar a mers către nordul Africii pentru a se ocupa de rămășițele pro-Pompei care
încercau să se regrupeze sub conducerea lui Cato cel Tânăr și a lui Titus Labienus. A întâlnit
un mic pas-înapoi în Bătălia de la Ruspina înainte de a-i învinge în Bătălia de la Thapsus.
Sinuciderea lui Cato i-a cauzat multă amărăciune lui Cezar. El își dorea să-l ierte pe Cato,
refractarul său inamic, pentru a câștiga popularitate printr-o astfel de clemență. În 45 î.Hr., a
mers în Spania și a câștigat în lupta finală împotriva trupelor pro-Pompei în îngrozitoarea
Bătălie de la Munda. Spunea că înainte luptase întotdeauna pentru victorie, dar în Munda a
luptat pentru viața sa. S-a întors la Roma. Avea mai puțin de un an de trăit.
Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor
și a interzis celor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din
partea statului. A reformat calendarul, trecând de la unul lunar la calendarul solar și a oferit
numele gintei sale lunii a șaptea (iulie). Acest calendar, cu mici retușuri făcute de către
Octavian (care câțiva ani mai târziu a redenumit a opta lună în august, după unul dintre
titlurile sale) și Papa Grigore în 1582. Schimbările și implicit, calendarul au rezistat până în
zilele noastre. A reformat, de asemenea, și problema datoriilor. În același timp, a continuat să
accepte imense onoruri din partea Senatului. A fost numit Pater Patriae (Părintele țării),
începând purtarea îmbrăcăminții vechilor împărați romani. Aceasta a adâncit ruptura dintre
Cezar și senatorii republicani aristocratici, mulți dintre cei pe care îi grațiase în timpul
războiului civil.
În 45 î.Hr. a fost numit dictator pentru zece ani. Această numire a fost urmată de cea din 44
î.Hr., dictator pe viață. O dublă problema se crease; în primul rând, toată puterea politică ar fi
trebuit a fi concentrată în puterile lui Cezar pe viitorul previzibil, având ca posibil efect
subordonarea Senatului la dorințele sale; în al doilea rând, numai moartea lui Cezar ar fi putut
pune capăt. Astfel, un grup de aproximativ 60 de senatori, conduși de către Gaius Cassius
Longinus și Marcus Junius Brutus, a conspirat pentru asasinarea lui Cezar în scopul salvării
republicii. Și-au îndeplinit fapta în Idele lui martie, la 15 martie, 44 î.Hr., cu trei zile înainte
de plecarea lui Cezar în est pentru a apăra parthianii.
 Cauzele colapsului

Într-adevăr, Republica se afla pe moarte încă din 133 î.Hr., odată cu uciderea fraților
Gracchus. Moartea lor a semnalat sfârșitul dezbaterilor și procedurilor legale; din acel
moment vremurile oferind puterea oricui era dispus să meargă până la capăt. Omorurile au
devenit comune în timpul alegerilor, unde mase de persoane erau eliminate de către partidele
de opoziție pentru a-și speria inamicii. Se acceptase, ba chiar se încurajase în unele regiuni, ca
forța să fie folosită pentru „conservarea Republicii“. Senatorii care nu puteau bloca reforma
legal foloseau asasinatele și delictele criminale pentru a o stopa. Reformatorii care nu-și
puteau trece legile prin Senat se foloseau de nervozitatea crescândă a populației romane
pentru a intimida Senatul, sau apelau la generali puternici și armatele lor pentru sprijin militar.
De fiecare dată când cineva folosea violența pentru a dobândi ceva, altcineva lovea înapoi și
mai tare pentru a-l contracara. Când Marius și-a folosit armata sa de gladiatori, sclavi și plebei
pentru a captura Roma, Sulla a lovit folosind legiuni profesioniste. Rezultatul a fost o
stabilitate pe termen scurt și slăbirea pe termen lung a structurilor guvernamentale.
Schimbarea s-a manifestat și prin punerea oamenilor înaintea Republicii - nu mai era posibil
să supraviețuiești în noua lume vicioasă a politicii romane rămânând loial ideilor străbunilor.
Politicienii puternici se întreceau pentru a deveni „primii între cei egali“, prin orice mijloace
posibile, iar oamenii ambițioși erau ținuți în scurt de către alți competitori la fel de ambițioși.
Marius și Sulla au fost primii, iar exemplul lor a dat naștere Primului Triumvirat al lui Cezar,
Crassus și Pompei și celui de-al Doilea Triumvirat, compus din Octavian, Lepidus și Antoniu.
Mai mult, Senatul s-a dovedit, de multe ori, egoist, arogant, stupid și incompetent în atât de
multe privințe încât populația romană nu mai avea încredere în el pentru a conduce. Când
cineva provenit din rangurile lor venea și se dovedea capabil, romanii încercau să formeze o
grupare prin care sperau să reînvie Republica și să readucă sens sistemului. Senatul, folosind
orice mijloace, a călcat în picioare acești campioni unul câte unul, începând cu frații
Gracchus. De fiecare dată când se întâmpla astfel, poporul roman devenea mai dornic de a
accepta măsurile extreme pe care reformatorii trebuiau să le implementeze pentru a-și asigura
legile și viața. Trecerea Rubiconului de către Cezar a fost o trădare, dar nimănui din afara
Senatului nu i-a păsat, pentru ca el promitea o adevărată schimbare într-o republică coruptă și
nefuncțională.
Înăuntrul Senatului, puternicul, tradiționalistul și bogatul partid conservator se afla constant în
dispută cu orice reformator de orice gen care se ivea. Frații Gracchus au lucrat în afara
sistemului constituțional folosind adunările populare în locul Senatului; Marius a trebuit să
lupte doar pentru a face schimbările necesare recrutării de soldați din clasele inferioare; Sulla
a înspăimântat senatorii cu execuții pentru acceptarea reformelor care erau intenționate pentru
conservarea puterii Senatului, iar Cezar a trebuit sa cucerească efectiv întregul teritoriu roman
pentru a putea trece legi rămase restante de cel puțin un veac. Cu cât senatul lupta mai greu
pentru păstrarea acelui status quo, cu atât mai dispuși erau reformatorii să continue, până când
conflictul s-a sfârșit odată cu dictatura lui Cezar.
Lipsa de încredere pe care cetățenii romani o resimțeau față de Senat era evidentă în reacțiile
trupelor alor căror comandanți le cereau să comită o trădare. Legiunile erau dispuse să-și
urmeze comandanții pentru că nu purtau o dragoste specială Senatului, care doar refuza să le
plătească și să le recunoască drepturilor lor de-a primi pământuri la întoarcerea din război. N-
a existat nici-un moment în care un comandant care a cerut pornirea unui marș asupra Romei
să fi fost refuzat, nici un singur moment în care legionarii să se alăture Senatului. Au ales să
urmeze nume precum Sulla, Pompei și Cezar, și nu idealurile antice ale Republicii. Singurul
lucru care-i ținea împreună era legătura dintre ei. Neputința Senatului de a vedea noua
realitate l-a costat scump. Senatul nu a putut să se adapteze schimbării puterii structurale și, ca
rezultat, a fost înlăturat de cei care au putut face acest lucru.
O parte a problemei era că guvernul Romei nu era creat pentru a conduce un imperiu.
Republica era adaptată cu guvernarea unui oraș-stat, unul care, chiar și la fondarea sa, creștea
în scopuri și putere, dar niciodată nu și-ar fi dorit extinderea peste barierele Italiei centrale.
Când erau capturate teritorii peste mări, Republica s-a dovedit ineficientă de a le guverna.
Provinciile deveniseră feude ale guvernatorilor, care au continuat în a abuza de ele și a le
implica în aventuri militare fără acordul Senatului. În cele din urmă, guvernatorii se luptau
chiar cu Roma când se simțeau amenințați. Nu exista sistem de contabilitate, nici o tradiție
antică de a pedepsi guvernatorii corupți - problema era una nouă, iar Republica, atât de
tradiționalistă, nu s-a schimbat pentru a soluționa problemele ivite. Odată ce Republica a
devenit un imperiu, doar un împărat îl putea conduce eficient, nu o adunare oligarhică. Însă a
fost nevoie de aproximativ un secol înainte ca acest concept să fie înțeles.
În final, eșecul Senatului de a controla generalii a cauzat un dezastru în Republică. Senatul era
adesea prea dispus în a-și proteja prietenii, aliații și membrii de proscrierile legale pentru până
și cele mai evidente și extraordinare delicte și datorită acestui fapt a pierdut încrederea
cetățenilor romani. Când Cezar a luat în cele din urmă în stăpânire Roma pentru el însuși, a
fost întâmpinat cu aplauze, pentru că el promisese reforme pe care poporul roman le dorea
încă din vremea fraților Gracchus.