Gaius Iulius Caesar Augustus ( 23 septembrie 63 î.Hr. – d. 19 august 14 d.Hr.

) este considerat primul împărat

al Imperiului Roman, pe care îl conduce singur din 27 î.Hr. până la moartea sa din anul 14 d.Hr.
Născut Gaius Octavius Thurinus, viitorul împărat Augustus este adoptat postum de către unchiul său Gaius Iulius
Caesar, în 44 î.Hr., prin ultima sa dorinţa dar şi prin testament. De atunci şi până în 27 î.Hr. este numit Gaius Iulius
Caesar, iar din acel an, Senatul îl recompensează cu titlul onorific de “Augustus” (“cel venerat”). Datorită faptului că
a purtat mai multe nume, istoricii au convenit să-l numească Octavius când se referă la evenimentele din 63 şi 44
î.Hr., Octavian (sau Octavianus) când se referă la evenimentele dintre anii 44 şi 27 î.Hr., şi Augustus când este vorba
de întâmplările de după 27 î.Hr.

Tânărul Octavius îşi preia moştenirea după asasinarea lui Caesar din 44 î.Hr. În anul următor, Octavian şi-a unit
forţele cu Marc Antoniu şi Marcus Aemilius Lepidus pentru a forma o dictatură militară cunoscută drept “Al doilea
triumvirat”. Ca triumvir, Octavian a condus Roma şi multe din provinciile acesteia. Triumviratul a căzut datorită
ambiţiilor deţinătorilor săi: Lepidus este exilat, iar Marc Antoniu se sinucide după înfrângerea sa în bătălia de la
Actium, când este învins de flota lui Octavian, comandată de către Marscus Vipsanius Agrippa în 31 î.Hr.

După căderea celui de-al Doilea triumvirat, Octavian a restaurant înfăţişarea exterioară a faţadei Republicii Romane,
prin investirea cu puteri gurvernamentale a Senatului roman, dar în practică reţinându-şi puterea despotică. A fost
nevoie de scurgerea mai multor ani până când s-a definit cadrul exact prin care un stat, formal republican, să poată fi
condus de un singur conducător. Rezultatul a fost cunoscut drept Imperiul Roman.

Dictatura unui împărat nu fusese niciodată o funcţie precum dictatura romană tradiţională, pe care Caesar şi Sulla au
deţinut-o înaintea primului împărat roman. Legal, Augustus a deţinut o adevărată colecţie de puteri garantate pe
viaţă de către Senat, printre care se numărau şi cele de censor şi tribun al plebei.

Augustus deţine puterea consulară până în 23 î.Hr. Puterea sa reală şi de durată îşi avea rădăcinile în
succesele financiare şi resursele câştigate prin bătălii, în construcţia unei reţele de relaţii comerciale în tot Imperiul,
în loialitatea multor militari şi soldaţi veterani, în autoritatea conferită de numeroasele onoruri acordate de către
Senat, dar şi în respectul poporului roman.

Controlul lui Augustus asupra majorităţii legiunilor romane a “stabilit” o ameninţare armată ce ar fi putut fi
folosită contra Senatului, permiţându-i lui Augustus să constrângă decizile Senatului. Cu această abilitate de a
elimina opoziţia senatorial prin mijloace armate, Senatul a devenit docil faţă de acesta. Domnia lui Augustus,
caracterizată prin patronajul relaţiilor comerciale, forţă militară şi acumularea de funcţii din fosta Republică, a
devenit modelul pentru toate celălalte guvernări imperiale.

Guvernarea lui Augustus a iniţiat o eră a unei relative păci, cunoscută drept Pax Romana, sau Pacea romană.
În ciuda războaielor continue de la frontiere imperiului şi a războiului civil din 68-69 d.Hr., asupra succesiunii
imperiale, lumea mediteraneană a rămas paşnică vreme de mai bine două secole.
Augustus a lărgit imperiul într-un mod spectacular. A anexat Egiptul, Dalmaţia, Pannonia şi Raetia, mărind
posesiunile din Africa, şi desăvârşind cucerirea Hispaniei. Dincolo de frontiere, a securizat imperiu cu state
clintelare şi a căzut la pace cu Imperiul Partic prin intermediul diplomaţiei.
Augustus s-a implicat şi în reformarea sistemului roman de percepere a taxelor, a dezvoltat o reţea de drumuri cu un
un sistem oficial de curierat, a creat o armată pedestră dar şi faimoasele gărzi pretoriene. Printre alte realizări se
numără şi crearea oficială a instituţiei poliţiei şi a serviciului de pompieri pentru Roma.

O mare parte din Roma a fost reconstruită în timpul lui Augustus. Principele a scris chiar şi o dare de seamă asupra
realizărilor sale cunoscută drept Res Gestae Divi Augusti, ce a supravieţuit până în zilele noastre.
După moartea sa, survenită în 14 d.Hr., Augustus a fost trecut în rândul zeilor romani de către Senat, pentru a fi
adorat în mod oficial de către toţi locuitorii Imperiului roman. Numele sale, Augustus şi Caesar, au fost adoptate de
către toţi împăraţii ce i-au succedat, iar luna anului, Sextilis, a fost redenumită “Augustus” (acum August) în
memoria sa. La tron i-a urmat Tiberius, fiul său adoptat, care îi era şi fiu vitreg şi fost ginere.

Al doilea triumvirat

Al doilea triumvirat constituie o abilă lovitură de teatru, calculată de Octavian. De

data aceasta nu s-a mai aflat în cauză un cartel politic sau o influenţă mai mult sau mai
puţin ocultă, oficioasă, neoficială, asupra mersului instituţiilor statului. Acest al doilea
triumvirat era destinat reconstituirii, condamnate de fapt să fie efemeră, a „lagărului"
politic cezarian şi destabilizării totale a facţiunii republicane, a rezistenţelor senatoriale,
şi ulterior zdrobirii cezaricizilor.

După idele lui Martie, Lepidus sprijinise candidatura lui Antonius la pontificatul
maxim încât Marcus Antonius devenise pontifex maximus. La sfârşitul lunii octombrie a
anului 43 î.C, Lepidus, guvernator al Hispaniei Citerior şi al Galliei narboneze, încă din
44 î.C, şi-a unit forţele cu cele ale lui Marcus Antonius, refugiat tocmai în sudul Franţei
actuale. El a aranjat o întrevedere între el şi Marcus Antonius pe de o parte şi Octavian
pe de alta. Caesar cel Tânăr nu putea să înfrunte trupele reunite ale lui Lepidus şi
Marcus Antonius, mai ales în condiţiile în care la Roma fiinţa încă opoziţia republicană,
iar cezaricizii se organizau în Grecia şi în Orient. Pe de altă parte, nici cei doi aliaţi nu
doreau să lupte împotriva fiului adoptiv al lui Iulius Caesar. Chiar armatele impuneau o
alianţă menită să faciliteze eliminarea lui Decimus Brutus, ordonată de Antonius. Nu
fără anumite mefienţe se desfăşoară într-o insulă de lângă Bononia (azi Bologna)
întrevederea celor trei mari comandanţi militari cezarieni. Într-adevăr, fiecare a venit la
punctul de întâlnire însoţit de forţe militare. S-a dobândit însă un acord complet, în
primul rând s-a decis instituirea unei magistraturi colegiale, în trei persoane, adică
triumviratul, de reînnoit peste cinci ani. Octavian abdică din consulat, care urmează să
fie deţinut de către Publius Ventidius Bassus, un cezarian care optase pentru Marcus
Antonius încât la Roma vor fi doi consuli, un antonian şi un partizan al lui Octavian
(Quintus Pedius). Se statuează de asemenea o nouă distribuire a provinciilor. Pentru a
pecetlui pactul încheiat, Octavian se logodeşte cu Clodia, fiica Fulviei, soţia lui Antonius
(însă căsătoria nu va avea niciodată loc). Triumvirii pun la cale o intrare solemnă şi
comună în Roma. Vor intra în oraş în fiecare zi, preţ de trei dimineţi. Această convenţie,
încheiată pe insula situată pe râul Rhenus, de lângă Bononia, a fost oficializată, adică
oficial consfinţită, de o lege Titia, adoptată la 27 noiembrie 43. Cei trei dictatori de facto
sunt proclamaţi „triumviri în vederea organizării statului", triumviri rei publicae
constituendae. Spre deosebire de primul triumvirat, cel de al doilea era instituţionalizat
pentru salvarea statului roman. Va fi reeditat, cu aceeaşi valoare juridică, în 37 î.C.

În realitate, îndată după stabilirea reconcilierii lor, Lepidus, Antonius şi Octavian

deciseseră să trimită la Roma spadasini, ucigaşi profesionişti, percussores, care să
execute 17 adversari de marcă ai lor. Consulul Pedius, ca să calmeze panica declanşată
în oraş, a afişat lista celor 17 condamnaţi, ca şi cum numai ei urmau să fie victimele
tulburărilor civile. Cu toate acestea, până la urmă, s-a ajuns la prescripţii masive, tot
atât de crunte ca şi cele din vremea lui Sulla. Ele au fost legalizate printr-un edict, care
definea interzicerea focului şi a apei şi statornicea o recompensă de acordat delatorilor
şi ucigaşilor. De fapt s-au afişat două liste, una de senatori şi cealaltă de cavaleri.
Ulterior au intervenit radieri de pe liste şi adăugiri, încât este greu de evaluat numărul
victimelor. Appian va înregistra 300 de senatori şi 2.000 de cavaleri. Alte izvoare
furnizează cifre diverse. Francois Hinard crede că au fost sacrificate 300 de persoane,
150 de senatori şi 150 de cavaleri. Proscrişii au fost omorâţi, iar averile lor au fost
confiscate, ca să fie acordate soldaţilor triumvirilor. Puţini au putut scăpa, fugind în
tabăra lui Brutus şi Cassius, care concentrau trupe în Orient, ori în cea a lui Sextus
Pompeius. Se urmărea lichidarea oricărei opoziţii în senat şi în Italia. Listele proscrişilor
au fost întocmite pe baza unor aprige negocieri, desfăşurate între triumviri. Lepidus şi-a
jertfit propriul frate, iar Octavian l-a abandonat pe Cicero, al cărui cap era stăruitor cerut
de către Marcus Antonius. Asasinii trimişi de Marcus Antonius l-au surprins pe Cicero pe
ţărmul campanian, la 7 decembrie 43 î.C, când ezita să se îmbarce pentru Macedonia,
unde se aflau forţele lui Brutus. Printre ucigaşi, Cicero l-a zărit pe centurionul Herennius,
pe care odinioară îl apărase de acuzaţia de paricid. Cicero a cerut sclavilor să oprească
lectica în care se afla, a scos capul dintre perdele, l-a oferit şi l-a privit fix pe Herennius.
Centurionul a retezat capul celui ce îi devenise tată, conform cutumei romane. Cicero
avea şaizeci şi patru de ani. Capul şi mâinile care scriseseră Filipicele au fost ţintuite în
For. Uciderea lui Cicero a înspăimântat cumplit pe romani. Curând se vor scrie
necrologuri, naraţii ale morţii lui Cicero, transformat în simbolul Republicii ucise, al artei
oratorice, al tiraniei lui Antonius. Marcel Le Glay considera că teroarea prilejuită de
prescripţiile din 43 va determina generaţia care trăise oroarea războaielor civile să
accepte, să dorească, un salvator, capabil să pună capăt sângeroaselor litigii dintre
cetăţeni.

Pentru moment, în atmosfera impregnată de spaimă şi de angoasă, la 1 ianuarie

42, Caesar a fost proclamat oficial divin, diuus, printr-un plebiscit. Senatul pierduse pe
cei mai importanţi membri ai săi. De altfel, cele mai semnificative decizii sunt votate de
comiţii ori de conciliul plebei, prezidate de triumviri. Astfel se revocă amnistia hotărâtă
în 44 şi se creează un tribunal menit să judece cezaricizii.