Legenda întemeierii Romei (pentru cititorii 

grăbiți)

După distrugerea Troiei, Eneas, fiul lui Anchise şi al

Afroditei (Venus în Panteonul roman), ajunge, însoţit de fiul său Ascaniu (Iulus),
după lungi peregrinări, pe coastele Italiei. Eroul troian se căsătoreşte cu fiica regelui
Latinus şi fondează oraşul Lavinium, iar Ascaniu întemeiază cetatea Alba Longa; al
doisprezecelea rege al acesteia este Numitor.
Regele Amulius, care îşi detronase fratele, pe Numitor, o sileşte pe fiica acestuia,
Rhea Silvia, să devină preoteasă a zeiţei Vesta. Numai că aceasta naşte doi gemeni –
Romulus şi Remus, fiii zeului Marte. Amulius îi aruncă pe cei doi copii în Tibru.
Salvaţi şi alăptaţi de o lupoaică, sunt găsiţi la poalele Palatinului şi crescuţi de
păstorul Faustulus. Ajunşi la vârsta adolescenţei, cei doi fraţi află care le este originea,
reuşesc să îl pedepsească pe uzurpator şi să îl repună în drepturi pe bunicul lor,
Numitor. Se hotărăsc apoi să înalţe o cetate; consultă semnele prevestitoare, care îl
avantajează pe Romulus, iar acesta îl ucide pe Remus, devenind regele Romei.
Cine a fost Romulus?

Romulus. Întemeietor mitic al Romei şi protagonist al legendelor referitoare la

începuturile istorice ale cetăţii.

Conform tradiţiei celei mai răspândite, Romulus şi Remus erau fiii lui Marte şi ai
Rheei Silvia; mama lor era fiica lui Numitor, un urmaş al lui Iulus, fiul lui Enea.
Numitor fusese îndepărtat din tronul Albei Longa de fratele său Amulius. La naşterea
gemenilor, pentru că era vestală şi făcuse deci jurământ de castitate, Rhea Silvia a fost
întemniţată împreună cu pruncii sau, în versiunea mai cunoscută, a fost abandonată în
apele Tibrului; plutind la voia întâmplării, coşul în care fuseseră puşi nou-născuţii s-a
oprit în cele din urmă pe unul din maluri, unde cei doi au fost alăptaţi de o lupoaică şi
adăpostiţi în vizuina ei (legenda menţionează aici şi prezenţa unei ciocănitori: lupul şi
ciocănitoarea sunt animale consacrate lui Marte). Acolo i-a găsit Faustulus, păstorul
turmelor regelui Amulius; acesta i-a luat acasă şi i-a îngrijit împreună cu soţia sa Acca
Larentia (care avea deja doisprezece fii).

Devenind adulţi, Romulus şi Remus, cărora Faustulus le dezvăluise obârşia regească,

l-au ucis pe Amulius şi l-au reîntronat pe Numitor; au părăsit apoi Alba Longa,
hotărâţi să-şi întemeieze propria cetate pe malurile Tibrului. Foarte curând însă, între
cei doi au apărut neînţelegeri, atât asupra locului viitoarei cetăţi, cât şi a numelui ce
urma să-l poarte şi care trebuia să fie al unuia din ei. În încăierarea iscată, Remus a
fost ucis de fratele său (ori de un locţiitor al acestuia, Celerus), iar Romulus a săvârşit
de unul singur întemeierea.

Cea dintâi problemă pusă de cetatea nou-născută a fost popularea ei. Se spune că
Romulus ar fi deschis un sanctuar pe colina Capitoliului, oferindu-le aici azil tuturor
celor care, din cele mai diverse motive, doreau să-şi părăsească patria. Locul s-a
umplut cu repeziciune de asasini dornici să scape de condamnare şi de sclavi fugiţi de
la stăpâni. Dar, dacă în felul acesta Roma nu mai ducea lipsă de bărbaţi, femeile erau
în continuare absente. Romulus a organizat atunci jocuri solemne în onoarea zeului
Consus, la care i-a invitat şi pe locuitorii din regiunile vecine (sabini şi latini), bărbaţi
şi femei deopotrivă; romanii au profitat de ocazie pentru a răpi toate tinerele prezente.

Sabinii şi latinii au reacţionat prompt la această ofensă, ajungându-se rapid la ciocniri

violente; în timpul unei lupte crâncene femeile sabine au intervenit însă între
adversari, implorându-i să lase armele şi să trăiască în pace. Rugămintea le-a fost
ascultată, părţile acceptând nu doar să înceteze ostilităţile, ci chiar să fondeze
împreună o singură naţiune. Ca urmare, Titus Tatius, regele sabinilor, i s-a alăturat lui
Romulus la conducerea Romei.

După moartea lui Titus Tatius, guvernarea romanilor şi sabinilor i-a revenit integral
lui Romulus; potrivit tradiţiei, după 37 de ani de domnie el a fost răpit în timpul unei
furtuni, dintr-un loc numit Mlaştina Caprei, de Marte, tatăl său, şi dus în carul acestuia
în cer. La scurt timp după miraculoasa ascensiune, Romulus i s-a arătat lui Iulius
Proculus, strălucind de o frumuseţe supraomenească, şi l-a îndemnat să răspândească
printre romani cultul său, al noului zeu Quirinus. Sub acest nume a fost venerat ca
divinitate protectoare a cetăţii.

Mitul îi atribuia lui Romulus o soţie, Hersilia, de la care a avut doi copii, Prima şi
Aollius (sau Avilius).

Dacă această versiune a mitului, încheiată prin apoteoza lui Romulus, a fost cea mai
răspândită şi acceptată de tradiţia literară, există şi o relatare diferită, potrivit căreia
senatorii, sătui de guvernarea tiranică a lui Romulus, l-au ucis în timpul unei furtuni şi
l-au tăiat în bucăţi pe care le-au ascuns sub toge, ducându-le acasă.

Aproximativ în această formă, mitul lui Romulus şi al întemeierii Romei a fost preluat
de istoricii antici, care pun totuşi uneori sub semnul întrebării veridicitatea istorică a
tradiţiei. Sprijinite de cercetarea arheologică, studiile cele mai recente încep să
distingă sâmburele de adevăr conţinut în legendă, clarificând treptat procesul de
formare a Romei începuturilor. Primul aspect elucidat de istoriografia modernă este
cel referitor la numele cetăţii: considerat de antici ca derivat de la numele lui
Romulus, se pare, dimpotrivă, că el este originalul după modelul căruia a fost calchiat
ulterior numele fondatorului.

Tradiţia azilului deschis de Romulus pe Capitoliu pentru a adăposti refugiaţii din alte
cetăţi este, la rândul ei, redimensionată. Pare într-adevăr ciudat ca izvoarele romane să
amintească atât de insistent acest detaliu, din care ar rezulta că populaţia Romei
provenea în esenţă dintr-un nucleu iniţial de locuitori cu origine dubioasă, incluzând
numeroşi delincvenţi de drept comun. După toate probabilităţile, legenda azilului s-a
născut într-un mediu ostil romanilor; istoriografia romană însă, în loc să respingă
tradiţia, a preferat să o accentueze, cu scopul de a evidenţia magnanimitatea şi
generozitatea romană; aşa cum încerca să demonstreze deja Dionysos din Halicarnas,
Romulus voia să opună propria deschidere şi clarviziune guvernărilor tiranice din
cetăţile vecine, propunându-se astfel în postura de nobil apărător al celor oprimaţi, rol
pe care adeseori, din motive propagandistice, Roma nu a ezitat să şi-l asume şi mai
târziu. În plus, pentru a da mai multă credibilitate poveştii despre azil, tradiţia se
străduia să-l localizeze cu precizie pe Capitoliu; dar, curios, despre zeul căruia îi era
închinat templul construit în apropiere nu s-a păstrat nicio informaţie, fapt ce
îndeamnă cel puţin la circumspecţie în acceptarea unei astfel de tradiţii.

La fel de neverosimil şi reconstruit a posteriori se dovedeşte şi episodul răpirii

sabinelor, asociat unei recurenţe (jocuri „internaţionale”, deschise cetăţilor vecine) ce
apare cu totul anacronică faţă de situaţia reală a cetăţii abia întemeiate; tradiţia
jocurilor, de origine grecească şi presupunând o organizare socială şi politică destul de
elaborată, este evident aplicată în mod acritic la istoria Romei primitive pentru a
justifica expansiunea cetăţii, care în acea epocă, dacă originile azilului ar fi fost într-
adevăr cele descrise de izvoare, trebuia să fie locuită doar de nişte bărbaţi răzleţiţi şi
fără familie. De altfel, critica a evidenţiat de mult raporturile dintre mitul întemeierii
Romei şi legende analoage greceşti referitoare la întemeieri de cetăţi, subliniind şi
originea grecească a tradiţiei unui erou eponim de la care derivă numele aşezării.

În fine, ambele versiuni ale dispariţiei lui Romulus (cea a apoteozei şi cea a uciderii
lui de către senatori) sunt legate în izvoare de un scop celebrativ precis: în primul caz
Romulus i se arată, după ce a fost răpit de fulgerul ceresc, lui Iulius Proculus, strămoş
al ginţii Iulia; în al doilea caz, este posibil ca legenda senatorilor ce duc fiecare acasă
câte o bucată din corpul regelui să aibă la bază un străvechi ritual agrar, legat de
naştere şi de fertilitatea ce derivă din posesia corpului suveranului; sau, poate, ea
urmăreşte să sublinieze nobleţea celor mai vechi familii ale Romei, descendente ale
acelor senatori care, intrând în posesia corpului lui Romulus, i-ar fi moştenit într-un
fel puterea şi gloria.

►  Prezenţe în literatura antică. Povestea lui Romulus şi Remus şi a originilor

Romei a fost elaborată în perioade şi în forme diverse de scriitori greci şi latini,
precum Quintus Fabius Pictor, Cincius Alimentus, Calpurnius Piso, Cato cel Bătrân
(în Origines) şi, mai detaliat, Titus Livius, Dionysos din Halicarnas, Plutarh, Cicero.
Romulus este amintit şi în opere poetice, de Ennius, Naevius, Ovidiu, Vergiliu.

►  Prezenţe în literatura medievală şi modernă. Romulus apare în numeroase

opere literare postclasice: la anonimul din Nevelet, autor al unei lucrări cu
titlul Romulus, la Dante, Petrarca (acesta i-a dedicat un medalion în De viris
illustribus), Machiavelli (în Principele), V. Malvezzi, care a scris o operă
istorică, Romulo, tradusă în spaniolă de Quevedo în 1631.

Tradiţia potrivit căreia Romulus s-ar fi căsătorit cu Hersilia este evocată de P.

Metastasio în Romulus şi Hersilia. Adjectivul italian derivat de la Romulus, romuleo,
este folosit uneori de poeţi (Leopardi, Carducci) ca sinonim pentru „roman”.

►  Iconografie. În pofida celebrităţii personajului, reprezentările lui Romulus în arta

clasică nu sunt foarte frecvente. Pliniu (Naturalis historia) ne informează asupra
existenţei unei statui care îl înfăţişa, aflată pe Capitoliu alături de cele ale altor regi ai
Romei; mai numeroase decât statuile trebuie să fi fost însă reliefurile ce reproduceau
scene ale mitului avându-l drept protagonist. Unele dintre ele s-au păstrat (Ara Casali,
la Muzeul Vaticanului) ; episoade ale legendei apăreau şi în pictură (în tablouri şi
fresce din Pompei, un columbar de pe Esquilin).
Intemeierea Romei

Roma s-a structurat ca oraş-stat mai târziu decât alte întemeieri latine. Tradiţia istorică
aminteşte un mare număr de asemenea formaţiuni precum şi constituirea timpurie a
unei ligi latine, cu instituţii proprii şi un sanctuar federal. Se presupune că acest proces
este urmarea dezvoltării agriculturii şi a restrângerii importanţei păstoritului în
Latium, a creşterii importurilor, mai ales a celor greceşti, a unor schimbări în
obiceiurile funerare, dar şi a adâncirii diferenţierii sociale. Rezultatul cel mai
spectaculos rămâne apariţia unor centre de putere în Munţii Albani (Satricum, Anzio,
Ardea, Lanivium, Praeneste, etc.). Descoperirea unor necropole cu faze mai vechi de
înmormântare (v. Lanuvium şi Osteria dell’Osa) şi a unor sanctuare (Ardea, Aricia,
Satricum, Cassino) oferă informaţii numeroase despre această lume latină.

Centrul acestei lumi vor continua să rămână munţii Albani, zonă în jurul căreia se va
organiza liga latină. În acest areal un loc de prim ordin îl vor deţine Tusculum, Aricia,
Lanuvium, Velletri, Alba Longa. Perioada de maximă înflorire a zonei se întinde din
sec. VIII-VII î.Hr. (poate şi sec. al IX-lea î.Hr.) până în secolul al IV-lea când Roma
controlează absolut întregul Latium, inclusiv, dizolvă liga latină. Notăm că această
alianţă bazată pe un foedus latinum nu era iniţial controlată de Roma, ci de un
concilium latinorum ce se reunea la izvorul Ferentin. Fiecare aliat dădea, pe rând, un
comandant militar. Chiar dacă acest comandant venea de la Roma, acţiunile lui erau
întreprinse în numele ligii. Altă dovadă a preeminenţei ligii asupra Romei o constituie
amplasarea sanctuarului federal. Trecerea în prim plan a Romei se exprimă, între
altele, prin transferul centrului religios al ligii în templul Dianei de pe Aventin,
eveniment care a putut avea loc pe la cca. 456 î.Hr.

Începuturile Romei sunt legate, potrivit tradiţiei, de Alba Longa.

În legătură cu întemeierea oraşului se pun o serie de probleme. Mai întâi, este vorba
de măsura în care tradiţia istoriografică romană este credibilă sau nu în reconstituirea
de fapte (inclusiv întemeierea romuleană) şi precizarea etapelor ei de evoluţie. Mai
exact, stabilirea cum, când şi în ce împrejurări s-a făcut saltul enorm de la o aşezare
modestă la un centru de prim ordin, care a realizat, este drept, într-o foarte lungă
durată, (456-cca. 225 î.Hr.) dominaţia asupra întregii peninsule, inclusiv subordonarea
coloniilor greceşti.

Cea de-a doua problemă priveşte măsura în care localizarea geografică a Romei
arhaice într-un punct nodal al acelei uia salaria a favorizat această creştere uluitoare.
În ce măsură interesele etrusce şi cucerirea etruscă efectivă au determinat
transformarea unei aşezări proto-urbane într-un oraş propriu-zis constituie altă
întrebare. Şi nu în ultimul rând, dacă anumite particularităţi ale modului de viaţă
arhaic roman (care se apropie foarte mult de Sparta lui Lycurg) caracterizat prin
elogiul sobrietăţii şi al muncii, ataşamentul la valorile tradiţionale (religioase, rituale,
de ex. riturile legate de confarreatio, morale), importanţa acordată forţei fizice şi
valorilor militare, subordonarea absolută a intereselor individuale faţă de interesul
comun, respingerea împrumutului cultural, a bogăţiei mobiliare, ca şi a ideii de etalare
a ei au jucat vreun rol în succesele în plan politic. În mod sigur aceste trăsături explică
lunga supravieţuire a acestor valori tradiţionale şi lentoarea cu care s-au produs
modificări în modul de viaţă roman.

Problema esenţială rămâne câtă credibilitate poate fi acordată tradiţiei privind

întemeierea Romei (aşa cum este narată de Plutarh în Viaţa lui Romulus) şi dacă
evoluţia Romei, în prima perioadă din istoria sa, a urmat schema pe care o cunoaştem
prin istoriografia latină: o succesiune a două serii de regi («naţionali» şi etrusci),
evenimente asociabile cu fiecare din cei şapte regi, alungarea ultimului rege etrusc,
instaurarea republicii şi desemnarea celor dintâi magistraţi republicani (consulii).

Fără a se intra în prea multe detalii este necesar să se sublinieze că istoriografia

modernă a depăşit faza hipercriticistă inaugurată de Mommsen şi Ettore Pais. Şi că
operând cu mai multe surse şi metode de cercetare – analiza comparată a religiei,
identificarea unor fapte materiale care să confirme marea vechime a legăturilor cu
lumea egeană, mai ales, recuperarea trecutului real al Romei graţie descoperirilor
arheologice din Roma, Latium şi restul Italiei centrale – s-a putut ajunge la un consens
aproape unanim în ceea ce priveşte autenticitatea şi istoricitatea tradiţiei. Fără nici o
îndoială – cu retuşările de rigoare.

Unul dintre câştigurile esenţiale rămâne apartenenţa unei părţi din populaţia romană la
lumea laţială, fapt confirmat prin tipologia urnelor identificată pe Palatium, Germal şi
în for. Prin aceasta se dă substanţă legendei care leagă Roma de Alba Longa. Datarea
în secolul al VIII-lea î.Hr. a celor mai timpurii resturi de aşezare şi morminte
adiacente justifică funcţia esenţială a Palatinului în viaţa religioasă şi politică romană,
aici păstrându-se până în perioadă imperială «coliba» lui Romulus în care se afla cel
mai important obiect ritualic de care numele lui era asociat – toiagul de augur – cu
care a trasat conturul Romei.

Elementul de noutate pe care l-a adus cercetarea arheologică se referă, în primul rând,
la demonstrarea simultaneităţii evoluţiei Romei şi Latium-ului, amândouă zonele
intrând în aria de difuziune a civilizaţiei subappeninice şi protovillanova. Pe de altă
parte, s-a confirmat datarea în secolul al VIII-lea î.Hr. (după tradiţie se oscilează între
750-753 î.Hr.) a celor mai timpurii urme de locuire mai consistente. De aici concluzia
că veacul al VIII-lea î.Hr. rămâne un moment crucial în istoria Romei. Fără ca aceasta
să însemne că avem de a face cu o cetate întemeiată în conformitate cu un ritual pe
care romanii l-au conservat până la Constantin cel Mare. Dimpotrivă, faptele
arheologice au dovedit că Roma nu a avut un început care să justifice puterea şi
strălucirea de mai târziu, ci a evoluat, ca toate statele de tip polis, de la structuri rurale
la o aşezare protourbană şi urbană. A reieşit, fără nici un dubiu, că prezenţa etruscă şi
creşterea importanţei influenţei greceşti au fost esenţiale şi din punct de vedere
urbanistic şi arhitectonic şi din punct de vedere administrativ, în creşterea Romei. De
altfel, cel mai vechi zid de incintă identificat, construit din tuf vulcanic, este de epocă
serviană (adică cel mult de la sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr.). S-a confirmat şi
modalitatea prefigurată de tradiţie că Roma a parcurs aceleaşi etape general
cunoscute, şi anume asocierea, (sinoekism) într-o aşezare nouă, a mai multor sate.
Descoperirea necropolei de înhumaţie de pe Quirinal a confirmat polietnismul
populaţiei romane fondatoare. Din această perspectivă originea latină şi sabină a
regilor zişi «naţionali» nu are de ce să şocheze. Ea aparţine realităţii intrinseci a
Romei arhaice.

Cât priveşte durata perioadei regale (753-509 î.Hr.), numărul regilor (7) şi modalitatea
de instaurare a republicii, aici s-a mers de la negarea istoricităţii regilor (Mommsen,
Et. Pais) la recunoaşterea a 6 regi (cu excepţia lui Romulus), chiar la acceptarea că nu
este exclus ca cei 7 regi să fie doar aceia ale căror nume tradiţia le-a păstrat, dar că, în
realitate, au fost mai mulţi. Au existat şi încercări de a vedea în funcţiile primilor
patru regi o proiecţie mitică a funcţiilor zeilor suverani din vechiul panteon
indoeuropean: Romulus prin accesele de violenţă ar fi proiecţia lui Varuna, Numa
Pompiliu ar desfăşura acte asemănătoare cu funcţiile lui Mithra (dătător de legi,
creator de stare de armonie), Tullus Hostilius ar fi o proiecţie a lui Indra, în vreme ce
Ancus Marcius ar fi echivalentul gemenilor binefăcători Asvin. Această tentativă
rămâne o pură speculaţie după cum împingerea într-un trecut nedefinibil a regalităţii
romane nu se poate demonstra prin fapte. Ceea ce poate fi catalogat drept calcul
artificial rămâne durata perioadei regale (753-509 î.Hr.) şi numărul de ani acordat
fiecărei domnii – cca. 35 de ani. Nu se poate pierde din vedere că vârsta de 35 de ani
pare să fi jucat o funcţie magică în regalităţile indoeuropene (v. arieni, hittiţi,
micenieni). După cum nu se pot exclude din judecată sfârşitul nebulos al unor domnii
(v. Romulus), ca şi ceremonialul par-ticular de întronare, rolul jucat de oracole în
proceduri speciale. În ceea ce priveşte «dinastia etruscă» mai buna cunoaştere a
civilizaţiei toscane a dovedit că nu se poate vorbi de etrusci în general. Că regii etrusci
nu se constituie, în realitate, într-o dinastie şi că fiecare «suveran» în parte reprezintă
eventual interesele unui alt oraş-stat etrusc (Tarquinia, Vulci, poate Caere). Este
necesar să se adauge aici şi o opinie mai nouă (Ella Hermon, 2001) în legătură cu regii
etrusci de la Roma. Această opinie este construită pe o idee perfect valabilă şi anume
pe valoarea personală a luptătorului şi pe relaţia specială dintre căpetenie şi suita sa.
De aici impresia că regii etrusci de la Roma nu sunt neapărat exponenţii cetăţilor lor
de baştină, ci sunt în realitate «condottieri» care şi-au asumat un risc, în nume şi în
folos proprii.

În general sunt asociate cu prezenţa etruscă o serie de transformări importante. Se

crede că din sec. VII-VI î.Hr. Roma se transformă într-un veritabil centru urban, adică
încetează funcţia funerară a forului, loc destinat acum vieţii publice şi economice, cu
temple dedicate unor divinităţi poliade, cu o structură administrativă în care
elementele etnice şi de descendenţă familială îşi pierd importanţa în favoarea
repartiţiei în funcţie de domiciliu şi poate şi de tipuri de activităţi economice
desfăşurate. Poate că o polarizare ocupaţională se adânceşte prin această nouă
structurare administrativă atribuită, de tradiţie, lui Servius Tullius.
R. Bloch, unul din istoricii care acordă o foarte mare greutate tradiţiei, crede că de
aceeaşi perioadă pot fi legate şi alte opere de urbanistică: realizarea de lucrări
edilitare, în principal, lucrări hidraulice, apariţia decoraţiei monumentale, etc. Şi tot R.
Bloch crede că poate dovedi că tema periplului lui Enea ar data cel puţin din secolul al
VI-lea î.Hr. Legăturile neîntrerupte cu Egeea justifică ideea lui Bloch.

Cred că există şi o mare doză de optimism în afirmaţiile lui Bloch. Sigur, nu se poate
contesta că de perioada regalităţii etrusce se leagă construirea primului zid de incintă
al oraşului, pavarea forului, construirea templului dedicat Triadei capitolinei şi
templul Dianei de pe Aventin, că apar unele rudimente de lucrări hidraulice şi sunt
folosite antefixele pentru decorarea faţadelor unor monumente. Nu trebuie să uităm
însă că nu numai la începutul secolului al II-lea î. Hr, dar chiar şi în Roma lui Nero,
oraşul era departe de a avea un aspect spectaculos: străzile erau înguste, şerpuitoare şi
nepavate, casele erau construite, fără să se respecte vreo regulă urbanistică, din
materiale inflamabile. Cât priveşte construcţiile hidraulice acestea sunt legate de un
moment târziu, mai exact de numele lui Appius Claudius. Dacă adăugăm şi amănuntul
că romanii nu au bătut monedă proprie până în a doua jumătate a secolului al III-lea
î.Hr., că din aceeaşi vreme datează o serie de interdicţii privind desfăşurarea
activităţilor comerciale de către senatori, că prin legea celor XII Table era interzisă
etalarea bogăţiei şi stocarea metalului preţios se poate realiza măsura în care cele trei
domnii etrusce au transformat o aşezare în care menta-lităţile arhaice prevalau, într-un
oraş cu o viaţă economică tumultoasă, în care principiile de urbanistică erau la mare
preţ.
Răpirea sabinelor – Romulus

Devenind rege, Romulus i-a împărţit pe locuitorii oraşului care ştiau să mânuiască

arma în grupuri. Fiecare grup, numit legiune, număra trei mii de pedestraşi şi trei mii
de călăreţi. Ceilalţi locuitori alcătuiau ceea ce se numea populus, adică poporul de
rând. Apoi Romulus a ales o sută de cetăţeni de vază şi i-a numit patricieni. Adunarea
patricienilor alcătuia Senatul, adică sfatul bătrânilor. Oraşul creştea necontenit pe
seama oamenilor veniţi de oriunde, fiind primiţi cu dragă inimã. Majoritatea
constituiau o adunătură — vagabonzi, cerşetori şi altă lume suspectă.

rapirea sabinelor

Femei erau puţine. Din această cauză Romulus trimite soli către triburile vecine,
rugându-le să îngăduie fetelor lor să se mărite cu romanii. Triburile însă au răspuns că
nu se vor înrudi cu nişte tâlhari şi haimanale. Atunci Romulus a recurs la un şiretlic.
El a răspândit vestea că la Roma s-ar fi descoperit altarul lui Consus, zeul sfatului. În
cinstea lui în oraş se pregătea o mare serbare. Astfel au fost atraşi musafiri din diferite
locuri. Cei mai mulţi au sosit din tribul vecin, al sabinilor, cu soţiile şi copiii.

A început serbarea. Romulus, îmbrăcat în mantie de purpură, era în centrul alaiului,

împreună cu suita sa. Când petrecerea era în toi, Romulus s-a ridicat în picioare, şi-a
scos mantia, apoi a îmbrăcat-o din nou. Acesta era semnalul. Tinerii romani şi-au scos
săbiile, năpustindu-se în mijlocul oaspeţilor. Fiecare roman răpi câte o sabină şi o
duse la el acasă. Jigniţi la culme, sabinii au început să se pregătească de război
împotriva romanilor. Mai întâi, trimiseră câţiva soli la Roma, cerând să le fie înapoiate
fetele, iar apoi să înceapă convorbiri despre legăturile de prietenie şi rudenie dintre
cele două popoare. Dar Romulus a refuzat.

Atunci Acron, regele oraşului Caenina, a pornit un război împotriva Romei. Când

cele două armate se apropiară una de alta, comandanţii lor, potrivit unui vechi obicei,
au început un duel. Romulus era un luptător iscusit, voinic şi stăpân pe sine, iar regele
din Caenina era iute şi nechibzuit şi, desigur, a fost învins. În rândurile sabinilor s-a
creat panică, drept urmare, oastea lor a fost distrusă. Apoi Romulus a cucerit Caenina
şi i-a strămutat pe locuitorii ei la Roma. Astfel oraşul a crescut şi mai mult.

Romulus a mai cucerit şi a pustiit câteva oraşe sabine, iar pe locuitorii lor de
asemenea i-a adus la Roma. Însă nu a trecut mult timp şi o mare armată sabină veni cu
război împotriva romanilor. Conducătorul acestei armate era Titus Tatius. Sabinii se
apropiară de oraş, dar se văzură nevoiţi să se oprească în faţa Capitoliului — un deal
înalt, care avea din trei părţi pereţii priporoşi. În Capitoliu se putea pătrunde numai
dinspre Răsărit, dar şi pe aici drumul era anevoios, trecând printr-o vale mlăştinoasă.
În vârful dealului se înălţau ziduri mari, în spatele cărora se aflau apărătorii lor. Titus
Tatius şi-a dat seama că o astfel de fortăreaţă nu poate fi luată cu asalt.

Dar un act de trădare le-a înlesnit sabinilor cucerirea cetăţii: la Titus Tatius a venit pe
furiş fiica mai-marelui garnizoanei din Capitoliu, pe nume Tarpeia, şi-i spuse că ea ar
putea lăsa oştenii lui să intre în fortăreaţă.

— În schimb, pentru aceasta, fiecare soldat să-mi dea tot ce are pe braţul stâng,
ceru Tarpeia, arătând spre brăţările de aur.

Titus Tatius ascultă propunerea neconvenabilă a acestei femei avide de aur, dar,
uitându-se încă o dată la zidurile de neînvins ale Capitoliului, căzu de acord.

În toiul nopţii Tarpeia deschise una din porţile fortăreţei şi sabinii au pus stăpânire pe
Capitoliu. Atunci trădătoarea veni să-şi ceară simbria. Tatius, cu toate că fusese nevoit
să accepte serviciul ei, nu-i putea suporta pe acei care îşi vând neamul. Şi totuşi
porunci:

— Ţineţi-vă de cuvânt, ostaşi! Daţi-i tot ce purtaţi pe braţul stâng. Daţi-i totul,
cum o fac şi eu. Şi zicând acestea, îşi scoase brăţara de aur şi scutul pe care-l purta în
mâna stângă şi le aruncă asupra Tarpeii. Oştenii îi urmară pilda şi peste trădătoare
începură să cadă brăţări de aur şi scuturi până când, îngropată sub ele, nemernica şi-a
dat sufletul.

Mai târziu stânca înaltă a Capitoliului, unde

pierise Tarpeia, avea să-i poarte numele (de pe vârful ei romanii aruncau în prăpastie
pe cei osândiţi la moarte).

După ce pierduserã cetăţuia de pe Capitoliu, romanii îşi puneau toată speranţa în lupta
din câmpul deschis. Bătălia începu într-o vale îngustă ce se aşternea între colinele
Capitoliului şi Palatinului. Cei dintâi se avântară sabinii. Călărimea lor se năpusti
asupra romanilor. Înaintea tuturor gonea voiniceşte un ostaş foarte viteaz, Curtius. Dar
deodată picioarele calului se înfundară în noroi. Zadarnic îşi îndemna Curtius calul şi
striga la el: calul se afunda tot mai mult în mlaştină. Atunci Curtius s-a ridicat în
picioare pe crupa calului şi dintr-o săritură ajunse pe uscat, în timp ce bietul animal se
îneca în mocirlă. Mlaştina nu se putea observa şi numai după pieirea calului sabinii şi-
au dat seama de primejdia care-i pândea. Acest loc s-a numit un timp Iazul lui
Curtius.

Sabinii ocoliră deci acele locuri şi peste puţin timp s-a încins o bătălie crâncenă. Sub
loviturile de sabie cădeau morţi şi răniţi cu nemiluita. Pierderile au fost mari şi de o
parte, şi de alta. Romulus lupta în fruntea oştii sale, dar se ivea peste tot unde
primejdia era mai mare. Deodată însă se clătină, lăsându-se moale într-un genunchi:
fusese lovit în frunte. Văzând că le-a fost rănită căpetenia, romanii avură o clipă de
şovăială, apoi o luară la fugă spre colina Palatinului, urmăriţi de sabini. Atunci
Romulus, deşi cu greu, se ridică în picioare ca să-şi îmbărbăteze soldaţii. Romanii se
întoarseră iar cu faţa spre duşman şi lupta continuă.

Tocmai atunci oştenii auziră strigăte şi bocete femeieşti. De pe coline alergau într-un
suflet sabinele, răpite cândva de romani. Plângeau în hohote, multe din ele strângeau
prunci la piept. Mulţimea de femei se contopi cu războinicii. Ele întindeau copiii când
bărbaţilor lor romani, când taţilor şi fraţilor sabini, rugându-i cu lacrimi să oprească
măcelul şi să nu le văduvească, să nu le lase pruncii orfani.

— Ce rău v-am fãcut noi? De ce aţi venit să ne-aduceţi atâtea suferinţe? Dacă nu
ne-aţi putut salva atunci, la ce bun să despărţiţi pe bărbaţi de soţiile lor acum,
lăsând pe copiii noştri orfani? Odraslele noastre sunt şi nepoţii voştri. Sabini,
cruţaţi-i pe copiii şi soţii noştri! Romani, cruţaţi-i pe fraţii şi taţii noştri!

interventia sabinelor

Înfăţişarea femeilor şi dojenile lor au fãcut ca ambele părţi să înceteze lupta.

Conducătorii lor — Romulus şi Titus Tatius — au început să negocieze pentru
încheierea unui armistiţiu. În timp ce ei stăteau la sfat, femeile îşi aduseră copiii şi
bărbaţii la taţii şi fraţii lor, îi ospătau cu mâncare şi băutură, îngrijeau de răniţi.

Când între sabini şi romani s-a încheiat pacea, cele două triburi s-au unit, aşezându-se
într-un singur oraş, care în cinstea lui Romulus îşi păstra mai departe numele.
Cetăţenii Romei îşi ziceau acum curiţi, în cinstea oraşului Cures — locul de baştină al
lui Titus Tatius, care împreunã cu Romulus avea să domnească şi să comande oştile
unite. Cele două popoare unite împrumutau unul de la altul obiceiuri şi datini,
consemnau atât vechile lor sărbători, cât şi pe cele noi. A luat naştere şi o nouă
sărbătoare, a femeilor — aşa-zisele matronalii, în amintirea femeilor care au pus
capăt războiului dintre sabini şi romani. Ea avea loc în fiecare an în ziua de 1 martie.
Se menţinea şi vechea sărbătoare numită lupercalii, instituită de Romulus şi Remus în
onoarea zeului Lupercus, care era protectorul turmelor de lupi. Preoţii, aşa-zişii
luperci, tăiau din pieile animalelor jertfite zeului curele subţiri şi, cu ele în mână,
făceau ocolul colinei Palatinului, pornind de la locul unde, conform legendei,
Romulus şi Remus ar fi fost alăptaţi de lupoaică. Preoţii loveau cu curelele pe toţi cei
întâlniţi în cale. Se credea cã aceste lovituri aduc noroc, iar femeilor le uşurează
naşterea. Curelele se numeau februa, de aici provine şi numele lunii în care erau
sărbătorite lupercaliile.

Romulus şi Tatius au domnit timp de patru ani. În cel de al cincilea an s-a întâmplat o
nenorocire — rudele lui Tatius au ucis nişte soli din Larentum, ceea ce era o mare
nelegiuire. Romulus a cerut ca ucigaşii să fie pedepsiţi cu moartea. Dar Tatius nu se
grăbea să-i condamne. Atunci, fără a mai aştepta execuţia, rudele celor ucişi l-au
sfârşit de zile pe Tatius, deoarece îl considerau vinovat pentru faptul că neamurile lor
au rămas nerăzbunate. Romulus a primit vestea foarte liniştit şi nici n-a încercat sã
cerceteze împrejurările morţii lui Tatius. El l-a înmormântat cu mare pompă şi după
aceea a domnit singur.

Romulus a dus nenumărate războaie cu popoarele vecine, supunându-le. Temându-se

ca nu cumva Roma să ajungă de neînvins, etruscii din bogatul şi puternicul
oraş Veii au pornit un
război împotriva ei. La început oastea etruscă ieşea învingătoare, dar apoi a fost
zdrobită de Romulus. S-a încheiat pacea, prin care oraşul Veii era obligat să-i cedeze
Romei şapte regiuni şi mai mulţi ostatici.

Acesta a fost ultimul război purtat de Romulus. Acum nimeni nu se mai încumeta să
pornească împotriva lui. Dar, după cum se întâmplă adesea cu domnitorii care merg
din izbândă în izbândă, Romulus se umplu de trufie. Înstrăinându-se de popor, ţinea o
strajă personală numeroasă — aşa-zişii lictori. Aceştia păşeau înaintea regelui, având
pe umăr câte o legătură de nuiele — fascii, în care era înfiptă o secure. Lictorii
executau sentinţele de condamnare la moarte. Romulus purta veşminte bogate —
tunică roşie şi mantie cu chenar de purpură.
Cârmuia de unul singur şi, şezând pe tron, judeca şi lua hotărâri fără a mai ţine seama
de sfatul bătrânilor, care din această cauză se simţeau, fireşte, jigniţi. Nimeni însă nu
îndrăznea să se ridice deschis împotriva atotputernicului Romulus: toţi se arătau
supuşi. Senatul, organul creat de Romulus, se întrunea, dar asculta în tăcere poruncile
regelui.

Era în al treizeci şi optulea an al domniei lui Romulus. Într-o zi a lui cuptor, el a

poruncit să fie adunat tot poporul dincolo de zidurile oraşului, lângă locul numit Balta
Caprei. Tocmai atunci se dezlãnţui o furtună: tuna şi fulgera, încât părea că venise
sfârşitul lumii. Apoi se fãcu întuneric beznă, îngroziţi, oamenii prinseră a fugi care şi
încotro. Dar curând tulburarea încetă, cerul se însenină şi toţi se întoarseră la Balta
Caprei. Romulus însă nu mai era. Şi n-a putut fi găsit nicăieri.

Senatorii au explicat poporului că în lumina fulgerelor regele s-ar fi ridicat în înaltul

cerului şi de acum încolo avea să fie pentru romani un zeu binevoitor, tot aşa cum
fusese pentru ei un rege bun. Dar nu toţi au dat crezare acestei poveşti. S-a iscat
zvonul că senatorii l-ar fi ucis pe Romulus în timpul furtunii, pentru a scăpa de
puterea lui crescândă şi pentru a recăpăta influenţa de care s-au bucurat mai înainte.

Peste câteva zile unul din patricieni se înfăţişă în piaţa oraşului şi începu să se jure în
faţa poporului că l-ar fi întâlnit pe Romulus îmbrăcat într-o armură orbitor de albă.

—Urmând voinţa zeilor, i-ar fi spus Romulus, m-am întors în cer, unde am vieţuit

şi mai înainte. N-am făcut decât să îndeplinesc ceea ce îmi fusese scris. Am
întemeiat un oraş, pe care nu-l va întrece nimeni în slavă şi virtute. Roma va
cunoaşte culmea puterii omeneşti, iar eu de acum înainte voi fi pentru voi,
romanii, milostivul zeu Quirinus…

Mulţi au crezut în basmul acesta, iar acei care se îndoiau tăceau de frică.

La Roma a fost întemeiat cultul zeului Quirinus-Romulus, şi în cinstea acestuia s-a

zidit un templu pe una din coline, care se numeşte Quirinal.