Din istoricul colindului românesc

Crăciunul fără colinde ar fi mult mai trist, însă puţini ştiu de unde a început povestea
colindului, stiumuzica.ro încercând să aducă la un loc mai multe date pe această temă.
Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină.
Cântecele pe care le păstrăm şi cântăm şi azi în preajma sărbătorilor sunt o încercare de a
reproduce evenimentele relatate în Biblie.
Însă istoria colindelor începe înainte de naşterea lui Iisus. Iniţial, colindele aveau un rol
ritual, de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului
agrar, adică de venirea primăverii, fie de sfârşitul său, toamna în perioada culegerii recoltei.
Colindele erau folosite inclusiv pentru alungarea spiritelor rele şi pentru a mijloci reîntâlnirea cu
cei plecaţi pe tărâmul celălalt.
După ce au căptătat o conotaţie biblică, colindele au păstrat doar ritmul unui cântec de
sărbătoare şi versurile au fost adaptate astfel încât să fie în acord cu noua semnificaţie.
Colindul românesc
Colindele acestea străvechi, care au legănat copilăria noastră şi a părinţilor noştri, a
poporului nostru, ne-au făcut să retrăim nostalgia noului pe care îl aduce Naşterea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Această reînnoire nu vine pe calea cărţii, a bibliotecii, ea vine pe calea
străveche a drumului bătătorit de tălpile strămoşilor noştri, timp de aproape două mii de ani,
strămoşi care umblau şi colindau din casă în casă, din familie în familie, anunţând vestea cea
mântuitoare a întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Nu cunoaştem însemnătatea teologică şi soteriologică, a învăţăturii despre mântuire, a
întrupării Mântuitorului Iisus Hristos pentru folclorul altor popoare, dar, la noi, auzim şi citim
din colindele noastre bătrâne, vestite în graiul poporului de copiii nevinovaţi, pe la casele
credincioşilor, pe la vatra părintească, înţelepciunea şi lucrarea Duhului Sfânt în Cuvântul
întrupat, în Logosul întrupat. Aşa vestesc ei, ca şi îngerii, din poartă în poartă, de la fereastră la
fereastră, aceste străvechi şi neîntrecut de frumoase colinde, neîntrecut de armonioase şi, în
acelaşi timp, exprimând feluritele nuanţe culturale ale poporului român de pretutindeni.
S-a scris şi s-a vorbit foarte mult despre aceste colinde, despre felul în care le-au înţeles
strămoşii noştri, le-au trăit, le-au simţit, despre modul în care le-au transmis peste veacuri. În ele
descifrăm sufletul lor bogat, sufletul lor plin de credinţa în Dumnezeu, sufletul lor tare şi
puternic, rezemându-se în toate vâltorile istoriei pe credinţa în Dumnezeu. De pe acest fond de
colinde, din Muntenia, apoi din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, din Transilvania şi Banat,
desprindem mărturii fără putere de tăgadă despre statornicia noastră, despre dreapta noastră
credinţă şi continuitatea noastră creştinească şi românească.
Colindele, la noi la români, sunt expresia Scripturii, a adevărurilor teologice,
sunt teologhisirea (explicarea) patristică a îndumnezeirii omului purtată prin viu grai, din tată în
fiu, drept şi adevărat, neştirbită cu nimic, purtată de vestitorii întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Poporul român a păstrat un sens adânc al călătoriei spre Betleem a magilor de la
Răsărit şi al închinării păstorilor; transpunându-l într-unul dintre cele mai frumoase obiceiuri,
acela al colindatului. Mergând din casă în casă pentru a-L vesti tuturor pe Hristos, colindătorii
devin apostoli, martorii împlinirii făgăduinţei trimiterii lui Mesia în lume, spre mântuirea întregii
făpturi. Obiceiul de a merge la fiecare casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc se
păstrează în viaţa românilor, în modul specific în care ei serbează apropierea Crăciunului.
Colindatul, chiar şi în mediul urban, a rămas o sărbătoare a comunităţii, a copiilor şi tinerilor
care colindă, ca şi a celor care primesc colindătorii şi răsplătesc cu daruri osteneala lor.
Acest obicei este însă şi o reînnoire a chemării fiecărui creştin de a fi apostol al lui
Hristos în lume, de a-L primi, dar şi de a-L vesti celorlalţi oameni pe Mântuitorul. Colindătorii
străbat şi un itinerariu spiritual, la care este chemat şi sufletul fiecărui creştin, acela de a călători
permanent spre Dumnezeu şi, mai ales, de a împlini călătoria vieţii pământeşti purtându-L pe
Domnul în suflet cu căldura cu care Maica Domnului L-a purtat pe Pruncul nou născut.
Într-un concert de colinde ascultăm texte înălţătoare, multe de origine folclorică,
fermecătoare prin prospeţimea cu care înfăţişează un eveniment atât de copleşitor precum cel al
venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Deşi propune un cadru diferit de cel în care au fost create
colindele, prelucrarea cultă şi interpretarea artistică într-un concert nu afectează puritatea lor şi
nici nu anulează sensul obişnuit al colindatului, afirmându-l preponderent pe cel spiritual. Cei
care colindă şi noi, cei colindaţi, intrăm în aura tainică a sărbătoririi Naşterii lui Iisus Hristos ca o
ceată care, în drumul spre Betleem, se va însoţi, cu smerenie, cu cetele îngerilor ce cântă Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.