Se spune că unii dintre noi ne naştem bătrâni, în vreme ce alţii rămânem tineri toată

viaţa. A fi copil în inima ta înseamnă a păstra bucuria, ingenuitatea şi puritatea privirii cu care
încerci să cuprinzi lumea, iar această cuprindere este specifică tuturor vârstelor. Pentru un
copil, lumea este un loc magic, care se construieşte în jurul propriei persoane. Cum ar putea fi
altfel, când cea mai mică suferinţă - sau moft - adună în jurul lui întreaga casă, când el e micul
prinţ al unui regat care se construieşte după dorinţa şi personalitatea sa? Lumea pare o
extensie a propriei persoane.

Nu e greu, prin urmare, să ajungi la concluzia că toate în jur îţi aparţin şi-ţi sunt
asemănătoare ţie, dar mai ales să te bucuri de ele ca de nişte minuni.

Ajunşi adulţi însă, adesea uităm să ne copilărim. În sobrietatea noastră cotidiană,

devenim reci şi distanţi, dar şi atât de neputincioşi în a ne bucura de minunile care ne
inconjoară. Copii, le vedeam, adulţi, trecem peste ele cu privirea. Dar când reuşim pentru o
clipă să ne bucurăm de graţia unei flori, de gingăşia picăturilor de ploaie sau de strălucirea
jucăuşă a razelor soarelui, reflectate într-o privire sau într-un surâs, redevenim copii, căci
descoperim din nou miracolul vieţii.

Aşadar, copilăria nu este numai o vârstă biologică, ci şi o stare de spirit. A fi copil nu

înseamnă neapărat a fi infantil, ci înseamnă a privi lumea cu ochi plini de bucurie şi de
curiozitate. În acest sens, afirmaţia lui Brâncuşi este corectă, căci a nu mai şti să priveşti
lumea cu bucurie înseamnă a fi mort sufleteşte.

Se spune că unii dintre noi ne naştem bătrâni, în vreme ce alţii rămânem tineri toată
viaţa. A fi copil în inima ta înseamnă a păstra bucuria, ingenuitatea şi puritatea privirii cu care
încerci să cuprinzi lumea, iar această cuprindere este specifică tuturor vârstelor. Pentru un
copil, lumea este un loc magic, care se construieşte în jurul propriei persoane. Cum ar putea fi
altfel, când cea mai mică suferinţă - sau moft - adună în jurul lui întreaga casă, când el e micul
prinţ al unui regat care se construieşte după dorinţa şi personalitatea sa? Lumea pare o
extensie a propriei persoane.

Nu e greu, prin urmare, să ajungi la concluzia că toate în jur îţi aparţin şi-ţi sunt
asemănătoare ţie, dar mai ales să te bucuri de ele ca de nişte minuni.

Ajunşi adulţi însă, adesea uităm să ne copilărim. În sobrietatea noastră cotidiană,

devenim reci şi distanţi, dar şi atât de neputincioşi în a ne bucura de minunile care ne
inconjoară. Copii, le vedeam, adulţi, trecem peste ele cu privirea. Dar când reuşim pentru o
clipă să ne bucurăm de graţia unei flori, de gingăşia picăturilor de ploaie sau de strălucirea
jucăuşă a razelor soarelui, reflectate într-o privire sau într-un surâs, redevenim copii, căci
descoperim din nou miracolul vieţii.

Aşadar, copilăria nu este numai o vârstă biologică, ci şi o stare de spirit. A fi copil nu

înseamnă neapărat a fi infantil, ci înseamnă a privi lumea cu ochi plini de bucurie şi de
curiozitate. În acest sens, afirmaţia lui Brâncuşi este corectă, căci a nu mai şti să priveşti
lumea cu bucurie înseamnă a fi mort sufleteşte.