Sofocle
(n. cca. 496 î.Hr. - d. 406 î.Hr.)
VIAȚA ȘI OPERA LUI SOFOCLE
Sofocle a fost un poet și dramaturg grec care a trăit între anii cca. 496 – 406
î.Hr.;
S-a născut într-o familie înstărită, într-o localitate din apropierea Atenei,
numită Colonos;
A avut parte de o educație aleasă, multilaterală (muzică, literatură,
gimnastică, filozofie), care îi va dezvolta atât dragostea față de poporul
grec, cât și calități organizatorice, diplomația.
Acesta a fost ales în funcții publice de mare responsabilitate precum: șef al
visteriei, comandant militar, magistrat din Consiliul de conducere.
Împreună cu Eschil și Euripide, a pus bazele tragediei clasice grecești.
În operele de început, Sofocle este influențat de Eschil, dar își consolidează treptat
un stil propriu, diferit, devenind creator al unui alt gen literar numit dramă;
Drama se caracterizează prin personaje individualizate și un dinamism al acțiunii
care se desfășoară în virtutea voinței puternice a protagoniștilor.
În tragediile lui Sofocle totul se concentrează în jurul eroului principal şi, cu toate
acestea, personajele secundare sunt nuanţate, chiar dacă se întâmplă ca o singură
trăsătură sau o singură atitudine să le definească;
Tragedia creşte din influenţa personajelor, zeii părând absenţi;
Eroii lui Sofocle au o nobleţe ideală, autorul zugrăvind oamenii „aşa cum ar fi
trebuit să fie”;
Viziunea despre lume a marelui dramaturg antic se remarcă prin ,,tendința de
echilibrare a noului cu vechiul: preamărind forța omului liber, el respingea, în
același timp, nesocotirea legilor divine, adică a normelor de viață religioasă
tradițională”. Confruntarea dintre om și destin este frecvent întâlnită în operele
autorului.
Inovațiile în domeniul teatrului aduse de Sofocle
• A introdus al treilea actor și decorurile pictate pe scenă;
• Renunță la tetralogia legată care presupunea piese cu o acțiune extrem de simplă, legate între
ele printr-o unică idee religioasă;
• În cadrul trilogiei, fiecare piesă are o temă proprie, în timp ce la Eschil subiectul se desfășura
de-a lungul întregii trilogii;
• Sofocle complică acțiunea, iar în prim-planul pieselor sale se află omul cu voință puternică și
nobilă;
• Sofocle alege acele episoade care presupun nu o intervenție a zeilor, ci o înfăptuire
omenească;
• Dezvoltă dialogul prin procedeul așa numitei discuții dramatice cu interlocutorii umani sau
divini;
• Sofocle poate fi considerat întemeietorul artei de a conduce o acţiune dramatică până la
deznodământ, de a spori interesul de la o scenă la alta, de a creşte continuu tensiunea
dramatică.
Idei filosofice
Teatrul lui Sofocle are finalitate pedagogică, exprimată prin răsturnările de situație
și suferințele eroilor din care rezultă necesitatea unei pedepse în sensul de
îndreptare sau purificare;
Se evidențiază valoarea înțelepciunii naturale și a echilibrului ca resort interior al
oricărei acțiuni juste;
Se regăsesc multe valori și concepte filosofico-religioase în opera lui Sofocle, cum
ar fi: fragilitatea ființei umane și a valorilor sale trecătoare, respectul pentru familie
și patrie, un oarecare pesimism vital prin care moartea este văzută ca o posibilă
eliberare, credința fermă în nemurirea sufletului și într-un Destin mai înalt al
omului.
În raport cu viața cetății, în măsura în care omul își îndeplinește conștient și corect
îndatoririle de cetățean, el respectă Legile Naturii și își cucerește propria nemurire.
Operele lui Sofocle
• Tragediile lui Sofocle sunt considerate capodopere ale geniului. Până la noi au
ajuns integral tragediile: Oedip, Antigona, Electra, Aiax, Filotet, Trahinienele
și Oedip la Colona;
• Există mărturii antice care vorbesc de un număr considerabil de drame care
aparțineau lui Sofocle și anume peste 120 de piese.
• Dintre acestea face parte ,,Antigona’’ - modelul perfect de tragedie, cum o
numea Hegel-ilustrează încă o dată concepţia lui Sofocle asupra tragediei: ca
edificiu dramatic clădit în jurul unui protagonist care domină acţiunea şi restul
personajelor prin grandoarea pasiunii sale.
Din cugetarile lui Sofocle
• Faptele vin de la sine cu toata tăcerea de care sunt • Norocul nu-i ajută pe cei lipsiţi de curaj.
acoperite.
• Eu m-am născut ca să iubesc.
• Faptele își găsesc cuvintele.”
• Nu este nici lipsit de înţelepciune, nici mărginit, acela
• Durerea învață mințile neclintite să șovăiască.
care se ridică după ce a căzut în greşeală, în loc să • Timpul în cursa lui imensă descoperă tot ceea
stăruie în ea. ce era ascuns şi acoperă tot ceea ce era
• Multe lucruri sunt violente dar nimic mai violent ca descoperit.
omul. • Dintr-o luptă mică nu rezultă o glorie mare.
• În lume sunt multa minuni mari, dar nu mai mari ca
omul. • Butoaiele goale fac gălăgie multă.
• Cea dintâi condiție a fericirii este înțelepciunea. • La ce serveşte reputaţia, la ce serveşte un
• Înţelepciunea este partea supremă a fericirii. renume glorios atunci când faptele o dezmint?
• Un sentiment frumos este acela care întotdeauna dă • Cele mai mari dureri sunt cele pe care ni le
naştere altui sentiment frumos. cauzam chiar noi.
• E mai bine sa eșuezi în condiții onorabile decât să
reusești prin frauda.
