1.

Creaţia literară:
Poet, dramaturg, om politic, Sophoklès (497-496 î.Hr. - d. 406 î.Hr.), este alături de Eschil şi
Euripide unul dintre întemeietorii tragediei clasice elene, fiind un inovator în tehnica teatrală:
• renunţă la conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente;

• măreşte numărul choreuţilor de la 12 la 15;

• introduce cel de-al treilea actor;

• dezvoltă dialogul;
• conferă importanţă decorului şi costumelor.
Continuator al lui Eschil şi predecesor al lui Euripide, Sofocle a scris peste 120 de piese, dintre care
s-au păstrat în întregime doar şapte:
• Oedip Rege
• Oedip la Colonos
• Antigona
• Electra
• Aiax
• Filoctet
• Trahinienele
În opera sa se desăvârşeşte oglinda literară a hegemoniei ateniene din perioada lui Pericle,
conturându-se năzuinţele politice, concepţiile morale, juridice şi religioase ale democraţiei sclavagiste.
Morala tragediilor este redată de personaje reprezentative: Heracles îi spune lui Filoctet că respectul faţă
de zei e cea mai înaltă virtute, idee exprimată şi de Athena în Aiax şi de către Ismena în Oedip în
Colonos. Frumuseţea unică a tragediei lui Sofocle este generată de contrastul dintre ardoarea trăirii -
între multitudinea de daruri care au facut din om “cea mai minunată făptură a Firii” - şi ameninţarea unei
divinităţi lipsite de toleranţă şi clemenţă.

2. Oedip Rege
Tragedie a Destinului implacabil, opera vizează afirmarea unei responsabilităţi individuale, în
numele căreia fiecare om este sancţionat pentru faptele săvârşite.
Sofocle îşi exprimă pregnant ideile religioase şi morale care izvorăsc din credinţa într-o lume divină,
dreaptă, care pedepseşte crima şi protejează nevinovăţia, mai ales în Aiax şi în Antigona, celelalte cinci
drame oglindesc o concepţie distinctă despre lume şi viaţă, despre raporturile zeilor cu muritorii. Un
exemplu concludent este Oedip rege, drama nefericitului fiu al lui Laios, ale cărui crime sunt toate
involuntare, dar a cărui pedeapsă este cumplită. Oedip este considerat un personaj nefericit, unealtă a
unei vendete a zeilor, redată de povestea desluşită de cor:
“Vai, generaţii de oameni!/ Căci cine, ce om cunoscut-a / Vreo fericire mai mare decât / Aceea ce
şi-a închipuit el însuşi?/ Şi-nchipuirea-i deşartă/ Avându-te pildă pe tine/ Pe tine, cu soarta ta, biete
Oedip, între oameni / Nu fericesc pe nici unul / De-atunci te numeai rege-al meu/ Şi erai mai presus de

1
 oricine / Domnitor în puternica Teba./ Şi acum cine-i cel ce se-aude mai jalnic?/ Cine-n cumplite dureri,
în obide / A căzut printr-a vieţii schimbare?"
Opera este o tragedie a demnităţii umane şi o tragedie a cunoaşterii. Eroul, întrupare a gândirii
omeneşti, doreşte pătrunderea tainelor ce i s-au refuzat, dar în cercetarea sa cade victimă propriei
cutezanţe şi se prabuşeste. Sofocle ilustrează ideea potrivit căreia omul este prins involuntar în mrejele
destinului decis de zei. Conflictul evolueaza pe baza revelaţiilor succesive, care iau forma loviturilor de
destin, conferind dinamism acţiunii şi amplificând tensiunea. Corul exprimă, cutremurat, sensul profund
al tragediei: „Nu-i om mai urgisit decât eşti tu!/ Mai grele-amaruri şi urgii/ Nicicând schimbat-au viaţa
vreunui om”.
Corifeul corului încheie opera exprimând o idee a filozofului Herodot:
„Vedeţi-l, vedeţi-l, voi oameni din ţara mea, Teba!/ Oedip ce-a ştiut dezlega mult vestitele taine,/ Al ţării
stăpân ajunsese. La soarta-i, ravnind-o,/ Priveau toţi tebanii. Azi soarta-l arunca urgie/ Cumplită …
Oricui asteptaţi-i şi ziua din urma/ A vieţii. Şi numai când omul trecutu-i-a pragul,/ Dar fără amaruri,
atunci fericit socotiţi-l!” – orice om ajuns la apogeul măririi nu trebuie invidiat, pentru că oricând poate
decădea, fericirea fiind ceva vremelnic în această lume. Caracteristic tragediei este şi caracterul sincretic,
piesa îmbinând textul cu muzica şi mişcarea corului.
S. Freud consideră că această tragedie este o capodoperă a tuturor timpurilor, prezentă în toate
culturile, tocmai datorită prelucrării mitului grecesc care pune în valoare o compulsiune a cărei urme
fiecare simte că le-a identificat în el însuşi. Psihanalistul austriac descoperă acest complex prin analiza
pacienţilor săi, dar şi în timpul autoanalizei sale, care l-a determinat să recunoască dragostea pentru
mama sa şi gelozia faţă de tată. Complexul lui Oedip se defineşte ca: “ansamblu organizat de dorinţe
amoroase şi ostile pe care copilul le resimte faţă de părinţii săi. În forma numită pozitivă, complexul se
prezintă ca în legenda despre Oedip Rege: dorinţa ca rivalul care este personajul de acelaşi sex să moară
şi dorinţa sexuală faţă de personajul de sex opus. În forma sa negativă, situaţia apare inversată: iubire
pentru părintele de acelaşi sex şi ură geloasă faţă de părintele de sex opus. De fapt, aceste două forme se
regăsesc în grade diferite în forma numit completă a complexului Oedip.”1 În opinia lui Freud complexul
este universal, ideea este combătută - nu doar de critica psihanalitică – din dorinţa anihilării
“pansexualisului freudian”.
Specialiştii afirmă că rezolvarea complexului presupune în cazul băiatului, asimilarea valorilor
corespunzătoare imaginii “tatălui” – în termeni populari, “trebuie să fie bărbat”, iar pentru fată,
identificarea, căutarea valorilor corespunzătoare “mamei”. Nerezolvarea complexului Oedip duce la o
deviere în alegerea obiectului (homosexualitate), iar rezolvarea lui, la o orientare normală heterosexuală.
În concluzie, alegerea partenerului de viaţă nu este decât o împlinire târzie, culturală, voalată a
complexului Oedip. Bărbatul va alege persoana iubită după modelul mamei, iar tânăra femeie - după
modelul tatălui.
*
Oedip rege, de Sofocle reprezintă pentru Aristotel „modelul desăvârşit al tragediei”. Acelaşi elogiu îl
aduce Hegel tragediei Antigona, desigur, prin intermediul aceluiaşi influent Aristotel: „tragedia
perfectă”.

1
J. Laplace Vocabularul psihanalizei Ed. Humanitas, Bucureşti 1994.

2
 3. Antigona
Ultima tragedie din trilogia Oedip Rege, Oedip la Colonos, Antigona îşi trage seva din finalul operei
Cei şapte contra Tebei, scrisă de Eschil. Subiectul operei respectă principiul celor trei unităţi ale
tragediei antice conturând eterna revoltă a demnităţii umane împotriva arbitrarului şi a sentimentelor
meschine înălţate la rang de “lege”. Conflictul debutează în prolog şi se dezvoltă sub semnul victoriei
morale a Antigonei, care are drept repercusiune moartea personajului.
În viziunea lui Hegel, tragedia tratează confruntarea dintre Stat şi Familie, iar patosul etic este
generat de “coeziunea a două forţe egale”2 separat îndreptăţite. Nimicirea unei forţe antrenează
prăbuşirea necondiţionată a celui care a distrus echilibrul. Totuşi, teoria hegeliană are un punct
vulnerabil: forţele aflate în conflict nu sunt egale. Creon îşi exercită autoritatea din orgoliu şi nesiguranţa
statusului său, iar Antigona din respect pentru legile străvechi şi dragoste faţă de familie. Finalul
reprezintă un cumul de reacţii în lanţ declanşate de incapacitatea lui Creon de a-şi asuma propria culpă şi
de a fi tolerant faţă de credinţa în valorile tradiţionale ale prezumtivei nore.
Tragismul textului dramatic este construit pe imposibilitatea comunicării între eroi. Divergenţa
liniilor de atenţie ale personajelor care dialoghează fără a se întâlni în sensuri generează disarmonia. La
acest efect contribuie şi ultima replică a fiecărui personaj care influenţează variabil corul în susţinerea
eroilor3:
Creon: Să mă închin în faţa unor răzvrătiţi?/ Hemon: Eu celor răi cinstire să le dai nu-ţi cer./
Creon: Nu oare chiar aceasta-a fost greşealaei?/ Hemon: Poporul tot gândeşte-n Teba altcumva!
Antigona ilustrează perfect concepţia lui Sofocle asupra tragediei: un edificiu dramatic construit în
jurul unui protagonist care domină acţiunea şi pe celelalte personaje prin grandoarea pasiunii sale.
Antigona este cea mai frumoasă figură din întregul teatru sofoclean, în jurul căreia se constituie o
atmosferă dominată de o poezie a tristeţii şi a resemnării.

Bibliografie:

Psihanaliză si astrologie - C.G. Jung, AROPA, 1999.

Sofocle, Antigona, Ed. Albatros, 1979.
Oedip Rege, Ed. Garamond, 2002.
J. Laplace, Vocabularul psihanalizei Ed. Humanitas, Bucureşti 1994.
G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de estetică, vol. II, Ed. Academiei 1966.
S. Freud, Introducere în psihanaliză, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

Raluca Marinescu (căs. Bojian)

Literatură română - Hermeneutică literară
Anul I, semestrul al II -lea

2
G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de estetică, vol. II, Ed. Academiei 1966.
3
Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Sofocle şi condiţia umană, Ed. Albatros, Bucureşti, 1974.