FLOARE ALBASTRĂ

de Mihai Eminescu

Poezia „Floare albastră”, scrisă de Mihai Eminescu şi publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 aprilie
1873, este considerată o sinteză a ceea ce a fost şi ce a devenit creaţia poetică eminesciană, dar şi un
embrion al poemului „Luceafărul”.

„Floare albastră este o eglogă(idilă cu dialog) şi o meditaţie filozofică cu accente elegiace. Se încadrează
în estetica romantică prin temă, motive literare, alternarea planului cosmic cu cel terestru, construirea
ideii poetice pe baza antitezei şi amestecul de specii(idilă, meditaţie, elegie).

Temele poeziei sunt specific romantice, natura şi iubirea, dar prin implicarea condiţiei geniului, are
profunde idei filosofice, descoperind aspiraţia poetului spre o iubire ideală, care nu se poate împlini.

(Două secvențe comentate)

Titlul conţine motivul central al poeziei, motiv romantic pe care Eminescu îl preia din literatura
universală, recontextualizându-l. Dacă la Novalis „floarea albastră” este simbolul căutării absolutului, a
idealului, la Eminescu este metafora-simbol a vieţii. Floarea este simbolul fiinţei păstrătoare a
dorinţelor, supusă efemerităţii, iar albastrul este simbolul infinitului, reprezentat atât în plan
vertical(cer), cât şi în plan orizontal(marea). Floarea albastră sugerează lumea trăirilor autentice, pusă în
antiteză cu lumea ideală a geniului, o lume rece, o lume a gândirii.

Structura compoziţională ilustrează ceea ce Tudor Vianu numeşte „lirica măştilor”, având un vag fir epic,
iar ca modalitate de expunere este prezentă alternarea replicilor unui eu feminin şi al unuia masculin.

Poezia este structurată în patru secvenţe poetice, două includ monologul liric al iubitei, iar celelalte două
monologul lirico-filozofic al poetului.

Prima secvenţă este alcătuită din primele 3 strofe. Eul feminin îşi situează iubitul, omul de geniu, într-o
lume superioară. Printr-o suită de metafore simbol, este sugerat domeniul cunoaşterii absolute,
„întunecata mare”, element de geneză, „câmpiile asire” sau „piramidele-nvechite”, cele două simboluri
ale universului de cultură şi creaţie. Este o lume ideatică, pe care „floarea albastră” îl îndeamnă s-o
părăsească, oferindu-i, în schimb, fericirea terestră.

Cea de-a doua secvenţă, strofa a patra, cuprinde prima intervenţie a eului masculin. Este un monolog
dominat de un sentiment de înţelegere a faptului că fericirea este doar în plan erotic, dar şi un
sentiment de interiorizare a visului de iubire „Eu am râs, n-am zis nimica.”
A treia secvenţă, strofele 5-12, includ monologul liric al iubitei. Apare scenariul erotic specific idilelor lui
Eminescu, care se desfăşoară pe momentele secvenţiale: chemarea în codru(5), formarea perechii(6),
jocurile inocente ale iubirii(7-9), tăcerea erotică şi uitarea de sine(10), iar în final, despărţirea(12).

Prima etapă include secvenţe specifice eminesciene(codrul, izvoare, trestie), prin care se creează un
imaginar romantic. Reţin atenţia epitetele ornante „prăpastia măreaţă”, „bolta cea senină”, „trestia cea
lină”.

În următoarea etapă(jocurile iubirii), este inclusă o schiţă de portret a iubitei în ipostaza

angelică(epitetul cromatic „de aur părul”, comparaţia „roşie ca mărul”).

Eternizarea sentimentului iubirii se realizează prin verbe şi pronume în formă populară, uşor arhaică,
gesturile tandre, limbajul direct familiar(„şi-apoi cine treabă are?”).

Tăcerea erotică este asociată cu motivul lunii, al nopţii, iar despărţirea introduce elemente specifice
spaţiului rural. Dacă în prima parte a monologului eului feminin, tonul discursului poetic este grav-rece,
în relaţie directă cu ideea poetică(cunoaşterea absolutului), în partea a doua a monologului tonul este
şăgalnic, intim, în relaţie cu ideea(cunoaşterea terestră). Ca timp verbal, predomină viitorul, care
sugerează ideea neîmplinirii sau a amânării.

Ultima secvenţă, a doua intervenţie a eului masculin, este încărcată de profunde idei filozofice,
comparaţia sugerează uimirea în faţa frumuseţii şi perfecţiunea fetei. Epitetele cu valoarea de
superlativ, puse în exclamaţie „Ce frumoasă! Ce nebună!”, induc ideea iubitei ideale, care se constituie
într-un miracol trăit de către poet în vis. Verbul „si-a murit iubirea noastră” sugerează neputinţa
împlinirii cuplului din cauza apartenenţei la două lumi diferite, idee pe care Eminescu o va dezvolta în
„Luceafărul”.

Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume”, introduce accente schopenhauriene, care conferă încărcătură
filozofică poeziei, pesimistă.

Muzicalitatea aparte a poemului este conferită de elementele de prozodie: 14 catrene, rimă îmbrăţişată,
măsura de 7-8 silabe, ritmul trohaic – sugerează starea idealistă, juvenilă.

În concluzie, dezvoltarea unui motiv romantic de circulaţie europeană, într-o viziune lirică proprie,
poemul „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe, purtând
în germene marile teme şi idei poetice dezvoltate, mai târziu, în „Luceafărul”.